Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Eram pe plajă la 2 mai, între 2 meciuri de baschet la Campionatul Național de MiniBaschet, la finele lunii iunie. Chiar în ziua de vineri, ultima din iunie. Apa era rece ca gheața, nici gînd să facem baie! Iar soarele ardea ca focul, nici de plajă nu era. Dar stăteam la umbră, în atmosfera plajei.

N-am de lucru și scot telefonul mobil din geantă. Zapez distrată, neatentă. Dar toate simțurile mi se activează dintr-o dată, ba chiar devin foarte active, când dau de un anume e-mail. Un e-mail de la banca ING, la care am cont, prin care mă anunțau că mi s-a pus poprire pe cont, în valoare de 420 de lei. Poprire dispusă de Primăria Sectorului 3 din bd Lucrețiu Pătrășcanu. Era acolo și un număr de telefon pentru informații. Firește că dau telefon.

O doamnă amabilă de la bancă răspunde și îmi confirmă exact ceea ce știam deja din email, nici o informație în plus, privind motivele popririi. A, ba nu, ceva nou tot am aflat: și anume, că pot dispune plata de urgență a acelei sume, "dar să știți că se percepe o taxă pentru asta!" Nu doresc plata niciunei sume, de niciun fel, nici urgent și nici lent, atîta vreme cît nu știu pentru ce, ce reprezintă acea sumă. Sau, îmi spune doamna de la bancă, poate amîna ca banii să-mi fie luați din cont cîteva zile - nu mai țin minte dacă 5 sau 7 zile lucrătoare, pentru ca eu să pot afla pentru ce îmi sunt ceruți banii.

Poprirea nu are legătură cu firma la care sunt administrator, e venită pe CNP-ul meu, e clar. Dar ce naiba poate fi? Nu mă știu datoare cu nimic Primăriei Sectorului 3. Am plătit toate impozitele, am plătit toate amenzile... Cea mai recentă dintre ele a fost cînd mi-a luat poliția permisul în octombrie 2015. E drept că am fost la mare de 1 iunie și am uitat să plătim prin SMS taxa de pod, așa că mă aștept să primim amenda acasă. Dar 1. e prea repede de-atunci, nu cred că s-au mișcat așa iute. și 2. mașina e înmatriculată pe firmă, nu venea amenda pe numele meu. Și nu 420 de lei, înțeleg că o să plătim vreo 130 de lei amendă.

Încerc apoi să găsesc un număr de telefon de la Primărie, la informații sau ceva de acest gen. Găsesc, și sun, și sun... Și nu răspunde nimeni. Reamintesc că acțiunea se petrece vineri, cam pe la prînz. Deci, ușor de înțeles de ce nu mai răspunde nimeni la telefon la Primărie, chiar de-ar fi răspuns mai devreme.

O las moartă, vine weekendul, încerc să mă relaxez, mai vorbesc cu o prietenă care a trecut de curînd printr-o poprire, dar la ea era pe firmă...

Și vine ziua de luni. Și plec spre Lucrețiu Pătrășcanu. Mă parchez pe-aproape, dar nu destul de aproape, cam unde am găsit și eu loc de parcare, nah. Și uit să iau și umbrela din mașină, pentru că la momentul coborîrii din mașină, nu ploua. Intru la ANAF Lucrețiu Pătrășcanu. Întreb la ușă, și o jandarmeriță de la intrare mă informează că acolo e pentru Ilfov, pentru sectorul 3 e după colț. Ocolesc clădirea, intru, și dau de multă lume și multe birouri, claie peste grămadă, uși stricate, dulapuri căzute, hîrțoage... Un rai pentru un eventual incendiu! Sau cel puțin, numai limbi de foc vedeam eu pe holurile alea! Întreb la un birou unde trebuie să merg pentru popriri, sunt trimisă la altul. Întreb și acolo, mă expediază la altul. Unde ușa închisă susținea o sumedenie de anunțuri, printre care unul scris cu litere de-o șchioapă, cum că acolo nu se lucrează cu publicul.

Intru totuși, și dau de mulți funcționari la birourile lor, lucrau de zor, dar nu au fost surprinși că a intrat "publicul" peste ei. Unul singur se afla în picioare, l-am luat în vizor și m-am repezit spre el, să nu cumva să-mi treacă entuziasmul. Omul mă ascultă politicos și calm, și-mi cere hîrtia prin care am fost anunțată de poprire. Îi explic că nu am nicio hîrtie, am doar un email de la bancă.
- Să-l văd.
Scot telefonul, derulez lista de emailuri și îi arăt împricinatul. Omul citește și se luminează, apoi mă luminează și pe mine:
- Păi aici scrie Primăria Sectorului 3, aici e ANAF.
- Suntem pe Lucrețiu Pătrășcanu?
- Da, dar aici e nr 10, Primăria e la numerele 2-4.
Omul îmi explică cum trebuie să ies din clădire, să o ocolesc, traversez și apoi să o iau prin dreapta unei alte clădiri verzi. Mulțumesc și ies.
Plec să caut pe jos adresa, nu mai mut mașina, care se găsea fix în direcția opusă. Numai că nu găsesc adresa, pesemne că nu am reținut ordinea corectă a ocolirilor și culorilor clădirilor. Mă învîrt, întreb în dreapta și-n stînga, traversez bulevardul, intru și-ntr-un magazin și întreb iar... Nimeni nu știe nimic, parcă aș fi căutat America în Sectorul 3! Mai întreb, mă mai feresc de picăturile de ploaie, care începuse între timp timid. Și după mai mult timp decît ar fi fost necesar, ajung de unde am plecat, și văd chiar peste drum clădirea indicată.

Alerg spre intrare în ropote de ploaie și intru valvîrtej direct într-o sală de lucru - nu era niciun antreu, nimic. Unde se lucra cu publicul, dar nu știam cui să mă adresez, așa că m-am dus direct la una din casieriile pe care le-am văzut în fața mea. Spun ce caut, doamna mă trimite la informații. Îi explic că nu am văzut niciun birou de informații, zice că e o doamnă pe sală, cu ecuson, care se ocupă fix de informații. O reperez, o abordez, și aflu că trebuie să mă întorc la casieria respectivă ca să mă caute în sistem doamna, că are calculator. Mă întorc, mă caută după CNP... și ÎN SFÎRȘIT aflu că poprirea fusese impusă de primărie pentru o amendă de circulație din octombrie 2015. Cea cu permisul, de care vă ziceam mai sus. Scot din geantă confirmarea plății acelei amenzi la CEC fix în ziua în care mi-a fost înmînată de organul de poliție în acel octombrie 2015. Așa era, o amendă plătită deja, ajunsese să facă arc peste timp și, dublată, să-mi poprească banii în cont!!

Zice doamna:
- Acum trebuie să luați bon de ordine și să stați la una dintre colege ca să vă șteargă datoria din sistem.
Iau bon de ordine, aștept (nu foarte mult, recunosc, cam cît citești vreo 5 emailuri și 20 de postări pe facebook) și ajung în fața colegei. Îmi șterge datoria din sistem, eu răsuflu ușurată, gata, nu mai sunt datoare statului - lasă că nici n-am fost de fapt! Și întreb (că mă pregătisem de-acasă) dacă prin ghiseul.ro aș fi putut afla mai din timp de datoria asta, adică de faptul că apare la mine, și îmi face acolo pe loc cont pe ghiseul.ro. Măcar intru și verific acolo periodic, să nu le mai dea prin cap să mă plimbe pentru erorile lor!

Dar stai, că nu e gata. Acuma trebuie să merg eu la Executare silită, la executorii care au dispus poprirea și să îi anunț că a fost o eroare și că nu am datorii la stat, ca să-mi ridice poprirea. Și nu e nici departe, pe Câmpia Libertății.

Ies în ploaie, ajung fleașcă la mașină (pe drum m-am conversat la telefon și cu un amic, pe tema laptopului meu stricat, RIP my Asus, și nici nu-mai trebuie brandul ăsta vreodată! Deci mai aveam un motiv de supărare în plus). Merg cu mașina pe Cîmpia Libertății - unde apropos, la aceeași adresă, adică același număr, este un Mega Image, căci biroul de Executare silită e fix în aceeași clădire, dar se intră pe din dos, noroc că știa bodyguardul de la Mega Image, că Waze-ul nu știe.

Intru și acolo, și nu era coadă deloc, nimeni nu aștepta la rînd. Văd că pe un birou scria chiar așa, executor cutărică (nu am reținut numele, am o memorie foarte selectivă, nu se încarcă nu informații inutile. uneori nu rețin nici informațiile utile), și dau să mă așez pe unul din scaunele din fața lui. Zice:
- Ați luat bon de ordine?
Mă uit urît la el:
- După cine să aștept, că nu mai e nimeni?
Nu răspunde, chipurile, era evident că așa trebuia să procedez, doooh! Așa că mă ridic enervată și mă duc la aparatul - aflat fix lîngă biroul lui. Dar din răutate am lăsat umbrela unde era, să-i facă baltă pe parchetul cel nou, dacă e măgar!

Aparatul nu dădea bonuri, nu mai avea hîrtie sau așa ceva. Îl fac atent de problemă, nu are bunul simț să ceară scuze, și mă așez din nou pe scaun.
Îi explic problema cu care am venit eu, mă întrerupe că cine sunt, nu am început cu prezentările, scot buletinul și îi arăt, apoi și hîrtiile de radiere de datorie (inexistentă de fapt). Și deși mi se luase deja de atîtea drumuri, totuși naivă că poate-poate reușesc să schimb ceva, încep să îi spun că totuși, e vorba de o datorie plătită de acum un an jumate, cum se poate să mă execute pentru așa ceva? Și omul zice:
- Păi n-ați plătit-o la noi.
- Ba da, am plătit-o prin una din modalitățile de plată oferite pe PV-ul de amendă, în conturile voastre.
- Nu, ați plătit-o la CEC.
- Da, la CEC, dar în conturile voastre, nu ale lu mama! E vina mea că nu vă virează CEC-ul banii nici după un an jumate? De ce trebuie să fiu pusă să fac drumurile astea, să vin mai devreme din concediu, pentru o problemă care nu e a mea? Și-apoi, cum mă executați direct, nu puteați trimite o înștiințare înainte, cum că uite, proasto, nu ai plătit, vino și plătește în 24 de ore că altfel te poprim.
- Păi eu să trimit înștiințarea?
- Nu dvs personal, de ce o luați personal, că nu vă acuz de nimic pe dvs, dl cutărică (și-i citesc numele de pe ecusonul de pe birou), ci instituția pe care o reprezentați.
Că ce, numai să ducă și înștiințări personal acasă contribuabililor nu făcuse! Că ei au o firmă de mesagerie cu care lucrează și gata.
- OK, atunci vă anunț că le dați banii degeaba, că nu-și fac treaba.


Și închei discuția, că am văzut că n-am cu cine!
Iau hîrtia de la el, prin care dispune încetarea popririi.
- Și cu asta ce fac?
- Mergeți la bancă să vă înceteze poprirea.
Am dat să explic că totuși, banii mei, timpul meu... Dar nu aveam cui, mi-ar fi spus că nu e obligația lui. Nicidecum că instituția de căcat pe care o reprezintă ar trebui să-și ceară scuze că m-a pus pe drumuri și să ducă ei hîrtia la bancă, la fel de iute cum au știut să le spună și să-mi poprească contul.

Mă sui din nou în mașină. Se oprise și ploaia între timp. Și mă duc la bancă. Unde dispun să nu se mai dispună... etc. Și aflu că mai durează 2-3 zile, pînă ajunge hîrtia aia la Centrala Băncii.
Și izbucnesc:
- Nicio problema! O duc eu și acolo! Unde e Centrala, la Amsterdam?

Următoarea oprire a fost la firma de curierat de la care într-adevăr găsisem o hîrtie în cutia de scrisori la întoarcerea de la Mangalia, cum că mă căutaseră cu o zi mai devreme, deci chiar vineri pe 30 iunie, și nu mă găsiseră acasă. Firma se numește Same Day, trebuie să spun asta. Le dau la ghișeu hîrtia și caută, și caută, și caută... Mă întrebau pe mine ce trebuie să găsească, dar eu nu știam, nu făceam încă legătura cu alergăturile anterioare. Într-un final, după ce stătusem și vorbisem și la telefon o grămadă, că mă plictiseam, în sfîrșit apare și plicul. Căci era un plic și ați ghicit: de la Primăria Sectorului 3. Mă anunțau de poprire... fix în ziua popririi, ba chiar cu cîteva ore după ce citisem deja e-mailul!
Bună treabă, n-am ce spune! Am remarcat că au ales foarte bine numele firmei, se numește Same Day pentru că aduc informarea în aceeași zi în care, pe altă cale, vine și poprirea!

Deci, dragilor, credeți că dacă vă plătiți datoriile către Statul ăsta care nu face mai nimic pentru voi e suficient? Greșit! Asigurați-vă de 2 ori, că ei oricum vă scot vinovați!

Oare, Voiculescu, Onțanu, Oprescu, și alți -anu și -escu, după care Statul nu a recuperat niciun prejudiciu ever, tot așa sunt fugăriți și-și pierd cîte o jumătate de zi ca să justifice ceea ce nici măcar nu era nevoie să justific?

Morala: Este egalitate, dar nu pentru căței, vorba fabulei!

Traumele din viaţa noastră şi cum să trăim cu ele

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la copilăria mea de după ce a murit tata, parcă mă umplu şi acum de ... un sentiment ce aduce cu ură, şi mă cuprinde o stare indescriptibilă de nervi. Sunt geloasă pe toţi cei care au cui spune "tată". Am trecut de mult de autocompătimire, nu-mi mai vine să plâng că tata nu m-a văzut niciodată cu coroniţă pe cap la sfârşit de an şcolar (pentru că a murit chiar înainte de a începe eu şcoala), sau că nu m-a văzut mireasă. Îmi vine să urlu că nu ştiu să fiu suficient de echilibrată, pentru că sunt convinsă că echilibrul e atunci când creşti cu ambii părinţi alături. Este ceea ce vă mai povesteam eu că simt ca şi cum aş fi crescut cu o singură aripă. Una bună, una trainică. Dar una singură.

De fapt, copilăria mea se împarte în "înainte" şi "după" această traumă. Din "înainte" nu am prea multe amintiri, eram mică, tata a murit când eu aveam doar 7 ani. Iar "după" este ... total atipic faţă de orice ştiţi că trebuie să fie o copilărie. Da, am avut jucării, am fost la filme pentru copii şi am fost premiantă la şcoală. Dar am crescut în "casa cu trei fete" (mama, eu şi sora mea) într-un climat mai special.

Ăsta a fost primul gând şi aceasta prima traumă care mi-a venit în minte când am primit invitaţia la evenimentul "Fii bine cu tine", despre care aţi citit probabil şi la Bogdana. Traume diferite, dar tot traume. Adică acele experienţe neplăcute din viaţa noastră despre care de obicei, nu se vorbeşte. 

Deci nu, cred că eu NU mi-am depăşit trauma. Dovada - sentimentele pe care vi le-am descris mai sus. Am învăţat să trăiesc cu ea, aşa cum înveţi că sub covor ai ascuns un pahar şi eviţi acel loc, nu calci pe el ca să nu spargi paharul. Însă din când în când "trauma mea" tot îşi mai arată colţii în diverse ocazii parşive.

Aşa că eu una, sunt foarte curioasă ce voi afla de la conferinţa pe tema traumei. Până atunci, vă las mai jos cu comunicatul de presă ce anunţă evenimentul. Şi poate ne vedem acolo sâmbăta viitoare, ce ziceţi?

Fii Bine cu Tine – trauma psihică nu înseamnă o sentinţă la nefericire

Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (ISTT) anunţă organizarea conferinţei Fii Bine cu Tine, în data de 2 noiembrie 2013, la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti. 

Evenimentul este parte a Conferinţei Naţionale de Psihotraumatologie, ediţia a II-a, şi va avea tema Fii bine cu tine în cuplu, în familie, cu copiii. Sunt invitaţi să participe toţi cei care îşi doresc cunoaştere ştiinţifică de calitate, în termeni ce pot fi înţeleşi şi, mai ales, aplicaţi ulterior în viaţa lor.

“Viaţa multora dintre noi cuprinde şi experienţe dificile sau traumatizante, cum ar fi conflicte, separări, abandon, neglijare sau, cele extreme: decese, accidente, catastrofe naturale, războaie. Urmele acestora par de multe ori invizibile, dar sunt reflectate în blocaje, nereuşite, durere sufletească sau exagerări în diverse zone ale vieţii de zi cu zi. Atunci apare suferinţa şi senzaţia că trebuie să „rupem” din noi ca să ne putem descurca” - afirmă Diana Vasile, Preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (ISTT). 

Deşi este un subiect despre care în general nu se vorbeşte, se estimează că peste jumătate din problemele emoţionale şi psihice ale oamenilor au legătură cu traumele, aşa cum le-am descris mai devreme. 

„Ne dorim să transmitem un mesaj clar: trauma psihică în sens larg este o experienţă pe care peste 70% din populaţia adultă a acestei planete o trăieşte sau a trăit-o. Este parte din viaţă, dar nu înseamnă o sentinţă la nefericire. Consiliem la ISTT oameni care au trecut prin acest tip de experienţe, aşa că ştim că efortul de a se angaja în terapie merită, pentru că viaţa după traumă poate fi mai plină de sens, aduce un plus de cunoaştere de sine, de putere şi vitalitate”, spune Diana Frazzei, vicepreşedintă a ISTT.

ISTT a iniţiat conferinţa Fii bine cu tine pentru a oferi oamenilor prilejul de a descoperi cum să-şi facă viaţa mai bună colaborând cu psihologi specializaţi în lucrul cu trauma. Fiecare persoană din sală va putea înţelege cum trauma afectează viaţa,  va afla despre moduri în care poate limita impactul ei, ce influenţă pot avea experienţele traumatice timpurii în relaţia cu partenerul de cuplu, sau cum poate creşte în copiii săi capacitatea de a face faţă încercărilor vieţii.

La conferinţa Fii Bine cu Tine publicul va întâlni cu 9 psihologi experimentaţi care vor conduce 2 sesiuni plenare interactive şi 6 ateliere de lucru. 

Conferinţa va fi deschisă de Bogdan Cezar Ion cu prelegerea Podul de piatră s-a dărâmat şi va continua cu o serie de 6 ateliere desfăşurate în paralel, două câte două.

În prima sesiune de ateliere, participanţii vor putea afla alături de Ovidiu Roșca despre Cum ne putem proteja copiii de traume pe internet, sau despre cum funcționează dinamica unei familii, alături de vicepreședinta ISTT, Carmen Ragea (Dominoul sufletesc al familiei). Apoi, Cătălin Nedelcea și Iulia Ciorbea vor investiga împreună cu participanții Cât de greu atârnă bagajul trecutului personal în relația de cuplu?, iar împreună cu Irina Țepuru părinții vor învăța să comunice cu copiii foarte mici (La o șuetă cu bebelușul tău). În cea de-a treia serie de ateliere, Anca Hașegan va explora moduri în care relația cu mâncarea este influențată de trauma personală, abordând tema Terorismul alimentar în familie, iar Iulia Lăzărean va prezenta exemple despre cum poate psihoterapia să ajute copiii cu dificultăți de învățare și cât de important este ca familia să facă echipă bună cu terapeutul.

În încheiere, Diana Vasile, președinta ISTT,  va prezenta Aventura lui Împreuna cu Separat, sau despre cum putem să împăcăm două nevoi aparent contradictorii.

Conferința Fii Bine cu Tine are loc sâmbătă, 2 noiembrie, la sediul Facultății de Psihologie și Științele Educației (Șoseaua Panduri nr 90). 

Înscrierile se pot face online, la numărul de telefon 0735 226 936 sau la conferinta@psihotrauma.ro. Tariful este de 120 de lei.

Fii Bine cu Tine este un eveniment din cadrul Conferinței Naționale de Psihotraumatologie, organizată de ISTT și aflată deja la cea de-a doua ediție. Mai multe informații despre Conferința Națională de Psihotraumatologie, Conferința Fii Bine cu tine și despre ISTT pot fi găsite la www.psihotrauma.ro

Despre Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT)

ISTT este o asociație profesională interdisciplinară înființată în anul 2010 care își propune să promoveze cunoștințe despre traumele psihice și să ofere ajutor psihologic celor care au nevoie de el. Concentrându-se pe profesionalism, colaborare și eficiență, echipa de psihologi care susține și dezvoltă acest institut are convingerea că traumele psihice reprezintă mult mai mult decât perioade de durere sufletească și suferință emoțională; trauma psihică este o importantă sursă de învățare și de evoluție personală. Pentru mai multe informații despre ISTT, accesați www.psihotrauma.ro sau https://www.facebook.com/IsttTratamentulTraumei

Me... and the mind games

Nu ştiu cum se adună în jurul meu lucruri atunci când am nevoie de ele... Şi ele se leagă, cumva, sau eu le văd puse în legătură...

Am citit cu mare interes mai deunăzi, la Mămică Urbană, interviul Anei Nicolescu cu psihologul Gyorgy Gaspar pe tema cuplului şi a percepţiei de sine a femeii... Am admirat în primul rând curajul Anei de a-şi mărturisi vitiza la specialist, ba chiar terapia, luni de zile, curajul de a vorbi despre sine, cu sinceritate şi deschidere. Ea mi-a dat, cumva, puterea să scriu şi eu acum despre mine...

Iar din interviu mi-am dat seama nu numai că toate "crizele" mele lacrimogene sunt perfect naturale şi normale, nu numai că nu e nimic în neregulă cu mine dacă mă simt copleşită, aşa cum credeam, dar mai ales că probabil de un astfel de specialist avem şi noi, cuplul Ilie, nevoie acum...

E mult de spus şi mi se pare destul de complicat, cu multe pânze întreţesute...

De la faptul că tatăl meu, modelul meu masculin în viaţă, a murit când eu aveam doar 7 ani - lucru pe care probabil, în subconşient, l-am perceput ca pe un abandon... şi legat de asta, mă simt cumva, metaforic vorbind, că am crescut ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă... Am reuşit să mă ridic, sunt conşientă de asta, dar îmi lipseşte puterea pe care ţi-o dă oglindirea meritelor personale în ochii tatălui... şi din când în când, mai cad din zbor...

Apoi trecând prin divorţul sorei mele, mamă de doi băieţi mici, al căror tată a decis să se despartă şi de soţie, dar şi de copii... divorţ care m-a zguduit şi pe mine emoţional destul încât să-mi caut echilibrul în câteva şedinţe de psihoterapie... (despre care nu cred că am povestit nimic... pudoarea asta, fir-ar să fie!)

De la multele schimbări din viaţa noastră în ultimele luni - mutarea la curte, casa neterminată complet, locuit împreună cu tata-socru, probabil în subconştient sperasem în ajutorul lui, însă el şi-a văzut de viaţa lui (aş numi asta egoism, dar mi-am propus să încerc să nu judec), deci cumva încă un abandon..., multă muncă pe lângă casa omului, iar eu sunt genul care mai degrabă se lasă programat decât organizează pe alţii... apoi clasa I a copilului mare, dezamăgirile legate de sistemul de învăţământ, programele extraşcolare, engleză şi ceva sport, grădiniţa celei mici... apoi boala mea căzută ca un trăsnet (eu tot mai cred că a avut un cuvânt de spus şi sistemul nervos aici, prea eram încrâncenată, ca un mecanism angrenat într-o mega-morişcă ce se învârte fără oprire. Dar acum sunt bine, cât de bine se poate, nu e ca şi cum n-aş fi fost bolnavă, dar cu monitorizare, tratament, ciorapii de compresie, mişcare, alimentaţie săracă în vitamina K şi bogată în Omega, atenţie la accidentări, şi odihnă... sunt un om normal).

Şi nici nu le mai ştiu pe toate! În toată ciorba asta am o singură, dar foarte mare mulţumire: fetele! Ele cresc frumos, sunt sănătoase, şi mă fac să mă simt extrem de fericită, mândră şi norocoasă că le sunt mămică! Îmi vine să le mulţumesc că m-au ales să le fiu mamă :) Ilinca a împlinit 6 ani acum câteva zile, în mai puţin de o lună împlineşte şi Roxana 8 ani... Mi se pare că tot mai rar a fost nevoie în ultima vreme să-mi repet în minte cele învăţate de la Otilia: "Acceptare, acceptare, acceptare!", pentru că am impresia că parcă îmi iese mai bine acum asta, nu mai sunt aşa de critică (mai ales cu Roxana am tendinţa să fiu critică, am pretenţii mult mai mari de la ea şi apoi îmi fac mustrări de conştiinţă şi complexe de vinovăţie).

Am rumegat mult la interviul Anei. Mă "ventilasem emoţional", cum spune psihologul acolo :) Mă adunam după ultima criză lacrimogenă cu reproşuri şi altele din sfera isteriei depresive, menite să atragă atenţia, "uite-mă, sunt aici, sufăr, mi-e greu, mă simt copleşită!" Îmi adunam înapoi acasă nervii lăsaţi să zburde liberi prin casă şi curte, încercam să-mi explic tendinţa centrifugă de a lăsa totul baltă şi a fugi (evadând din prezent? din mine însămi? de teama de abandon, vreau să abandonez eu prima?) Iar eu când mă adun, îmi ia zile întregi, că-s taur cu demaraj greu :)

Acum vreo două zile, într-o dimineaţă insomniacă mi-a căzut în mână o adevărată odă închinată femeii, ca frumuseţe ce este, chiar şi sau mai ales după naştere, adică articolul acesta din The Guardian... E şi acolo vorba despre a te iubi pe tine însăţi, femeie, aşa cum eşti, cu trupul ăsta marcat şi, chiar dacă nu ai fi zis, înfrumuseţat de naşterile pe care le-ai trăit!

Şi chiar ieri un micuţ viral pe FB îmi spunea că You're a victom of your own mind. They say monsters don't sleep under your bed, they sleep inside your head. So make sure you clear your mind of any unhappy, self blaming thoughts, and learn to appreciate yourself more.

Şi iar am început să mă gândesc cum mintea asta a mea mă face să mă auto-flagelez, stricându-mi singură "ploile" în jur... Îmi dă material (poate şi fals) de rumegat, care mă conduce la concluzii greşite, la acţiuni greşite... Însă copleşirea, epuizarea, rămân, sunt acolo, le simt... Aşa că ar mai fi de lucru... Şi cred că nu singură, ci în doi, aşa cum am pornit la drum...

Update despre mine

Sunt în urmă cu treburile casei, cu scrisul pe blog. Încerc să recuperez cât pot azi-mâine.
Foarte pe scurt - urmează posturi despre degustări de iaurturi, vizite la spital privat şi răsfăţ deosebit, dar şi despre stresurile care m-au ţinut departe de scris - accident cu maşina (nimic grav, staţi liniştiţi), mutare cu acomodare melancolico-depresivă şi începe şcoala.
Toate acestea şi multe altele - în episoadele următoare, în speranţa că le voi scrie cât de curând!
Acum fug la şmotru.

8 mai 2012

Astăzi, tatăl meu ar fi împlinit 75 de ani.
Încerc - fără succes - să-mi imaginez cum ar fi fost...
Am fi cumpărat un tort?
Ne-ar fi scos la un restaurant, în familie?
Sau ar fi petrecut cu prietenii?
Poate ar fi băut o bere cu ginerii lui? sau un suc cu toţi nepoţii, mândru de ei?

Nu ştiu, oricât mi-aş pune imaginaţia la încercare - şi asta am făcut toată ziua, nu vizualizez viaţa cu tata...

Pericole pentru copii, pe Internet

Tot mai mulţi dintre copii, tot mai devreme folosesc calculatorul. La noi în grădiniţă, de exemplu, copiii pot opta pentru această activitate încă de la grupa mică - deci, de pe la 3 ani. Însă cu cât încep să intre mai devreme în "lumea Internautică", cu atât mai repede sunt supuşi la tot felul de pericole.

Foto: Erik Hersman (Flickr)

O analiză realizată de Bitdefender pe tema principalelor capcane în care pot cădea copiii atunci când folosesc calculatorul şi intră nesupravegheaţi pe Internet a scos la iveală 7 astfel de pericole.

1. Site-urile cu conţinut nepotrivit ar trebui să fie cea mai importantă preocupare a părinţilor atunci când cei mici accesează internetul. Conţinutul pornografic sau violent este cel mai temut, însă în afară de asta ar trebui filtrate multe alte categorii precum cele care promovează consumul de droguri, cele de plăți online, de gambling sau cele în care se regăsesc referințe la sinucideri.
Pentru blocarea site-urilor nepotrivite puteți folosi un program de control parental. De exemplu, Bitdefender blochează 31 de categorii de website-uri, astfel încât experiența celor mici pe internet să fie una complet inofensivă.

2. Reţelele sociale pot fi un pericol pentru copii, dacă aceştia nu cunosc câteva reguli de utilizare. Curioşi fiind, pot fi tentaţi să accepte prietenia unor necunoscuți, să dea clic pe linkuri periculoase și să cadă în capcana unor escrocherii precum binecunoscuta ’’Vezi cine ți-a vizualizat profilul’’. În spatele acestor aplicații aparent inofensive se pot ascunde extensii de browser periculoase, antiviruși falși care se descarcă automat în calculator. Părinții ar trebui, de asemenea, să fie atenți ce informații personale sunt accesibile tuturor prin intermediul rețelelor sociale pe contul copilului. De exemplu, informații precum adresa de acasă, adresa școlii, numărul de telefon, vârsta ar trebui să fie vizibile doar prietenilor apropiați. Fotografiile postate, comentariile sau tag-urile în diverse locații ar trebui, de asemenea, să fie vizibile doar prietenilor. Necunoscuții care nu au date despre ei pe profil, respectiv poza, data nașterii sau vârsta, necunoscuții care nu au alți prieteni în comun cu copilul sau necunoscuții adulți ar trebui să fie pe lista suspectă a părinților
Pentru protecția împotriva link-urilor periculoase se poate folosi Bitdefender Safego, aplicația gratuită care te protejează de escrocheriile de pe Facebook și Twitter.

3. Dependența este de asemenea un aspect la care părinții ar trebui să fie atenți. Dacă un copil petrece multe ore online acest lucru ar putea să-i afecteze performanța la școală sau să genereze probleme de integrare socială.

Programele de control parental rezolvă și această îngrijorare întrucât le permit părinților să seteze intervalul orar în timpul căruia copilul are voie să intre online sau să acceseze anumite programe precum jocurile.

4. Acțiunile ilegale pe care copilul lăsat singur la calculator ar putea să le săvârșească fără să realizeze implicațiile se referă la descărcarea de fișiere protejate de legea drepturilor de autor precum filme sau muzică.

Pentru a fi siguri că acest lucru nu se întâmplă puteți utiliza un program special, cum este modului Application Control din cadrul produsul de control parental, care îi va permite părintelui să blocheze software-ul utilizat pentru a descărca de pe internet fișiere piratate. 

5. Agresiunea sau hărțuirea online presupune folosirea tehnologiilor informatice, cum ar fi e-mail, site-uri web, blog-uri, telefoane mobile sau instant messaging, cu scopul de a ataca deliberat, în mod repetat și ostil un alt copil, sau un grup de copii. 

Vestea bună este că părinții au posibilitatea de a monitoriza activitatea copiilor pe astfel de servicii, dar pot, de asemenea, să blocheze o anumită persoană sau să predefinească o listă de cuvinte cheie care să declanșeze blocarea unei persoane. 

6. Informațiile personale dezvăluite de copil îl pot pune în pericol pe el sau chiar întreaga familie. Fără să-și dea seama cei mici pot dezvălui date personale despre ei sau despre părinți care pot merge de la adrese, numere de telefon sau numere personale până la combinația numerică a alarmei de la casă. 

Modulele de control parental de la Bitdefender pot fi setate să identifice anumite informații și să blocheze trimiterea lor prin email sau prin alte mijloace de comunicare online. 

7. Viruşii informatici nu au neapărat în vizor copiii, dar pot infecta calculatorul în timpul folosirii ca orice alt adult. 

Pentru a evita acest lucru un antivirus este esenţial.

foto: isafesoft.com

Bitdefender este producătorul uneia dintre cele mai performante soluţii de securitate a datelor atestate pe plan internaţional de către instituţii independente de specialitate.

Păzea, cei mai răi infractori parchează neregulamentar!

sursa foto: Newsy.ro

Din seria văzute cu ochii mei, doar că n-aveam camera la mine să vă demonstrez video, azi pe la prânz mă întorceam cu familia de la bazin (cică să ne energizăm puţin după atâtea porcării de Crăciun). Doar ce parcăm în faţa blocului şi trec pe lângă noi trei (3, da!!) maşini de poliţie (din care 1 era o dubă) şi se opresc puţin mai în faţă. Curiozitatea a omorât pisica, or so they say, aşa că am mai făcut câţiva paşi de la intrarea în scară ca să vedem motivul poliţienesc.

Mare infracţiune! Un tip nu găsise loc de parcare regulamentar, că n-am auzit să creeze musiu Onţanu şi locuri de parcare, ci doar să ridice maşinile parcate neregulamentar. Acum maşina lui - un WV negru vechi, număr IF 07 RBA - era sus pe platforma Supercomului şi omu' ţipa şi se agita să i-o dea jos, că achită pe loc amenda, dar să nu i-o mai ducă la Voluntari.

Şi pentru asta, stimaţi telespectatori, 3 maşini de poliţie se deplasaseră la faţa locului! Mare infracţiune mai săvârşise omu'! Să vă mai spun că în final, pentru proteste, omu' a fost ridicat şi el şi luat cu duba din stradă?

Deci banii noştri din impozite plătesc bugetarii de poliţişti care vin în forţă să lichideze un mârşav cuib de infractori care parchează neregulamentar! Nu m-am putut abţine şi, cu tot cu cei doi copii agăţaţi de mine, am ţipat la poliţişti că de ce au venit doar cu 3 echipaje? Că trebuia să aducă şi mascaţii pentru aşa mare crimă! Noroc că m-a potolit soţul, că altfel probabil aş fi scris postul acesta din duba poliţiei.

Nemuritorii

Nemuritorii nu există. Ştefan Iordache a plecat dintre noi, Florian Pittiş nu mai e...

Lumea muzicală a suferit o mare pierderea astăzi, când a trecut în nefiinţă marele muzician Johnny Răducanu. La vârsta de 79 de ani - aflu de la ştiri. Pentru mine era fără vârstă, era ... nemuritor!

Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

De ascultat: Pastorală de toamnă

Mi-e frică, mi-e frică, să stau pe palier singurică!

Atenţie, urmează un post macabru!

Şi moartea face parte din viaţă, nu? Pe principiul paradoxului "Mori, deci exişti!" :)

Vara asta mi-au murit toţi vecinii de palier. De moarte naturală, sigur, cu toţii erau bătrâni şi foarte bătrâni. Ce vreţi, stau într-un bloc de pensionari. 

Dar totuşi... Să mă bucur că eram plecată din Bucureşti în vremea aia când a venit doamna cu coasa pe palier? (Sau poate sunt ravagiile domnului cu coasa din imaginea alăturată - sursa: www.mediafax.ro).

Mai întâi domnul din apartamentul de lângă noi, care locuia singur, a dispărut de acasă, administratorul blocului se gândea că poate ar trebui să spargem uşa, să vedem dacă n-a păţit ceva în casă. Într-o zi mi-a sunat la uşă o nepoată a lui şi am aflat că vecinul era la spital, într-o altă zi l-am întâlnit pe palier, mult mai slab, dar sănătos, spunea el. Şi-apoi, într-o altă zi, în care îi făcea pomană soţiei decedată acum câţiva ani, a murit şi el. 

Apoi doamna Pisică a rămas văduvă (ei bine, aşa e, n-au murit chiar toţi vecinii, mai trăieşte cineva pe palier, doamna Pisică şi multele ei patrupede care îi dau nu numai porecla, dar şi un iz de netrăit apartamentului). Soţul ei s-a stins dintr-o dată, nici nu ştiam că e bolnav.

Iar într-o seară am aflat că vecina cea bătrână - avea peste 80 de ani - a scăpat de chinuri, era deja de mai multe săptămâni în comă în spital.

Şi vă mai întrebaţi de ce nu doresc să-mi aducă poştăriţa alocaţia acasă? Păi lor le ducea ea, tuturor, pensia, şi uite ce-au păţit!

Nu e păcăleală de 1 aprilie!

Mulţumesc, hoţule anonim, vandalule, care poate, zic doar poate, o să-ţi cumperi o doză de drog din vânzarea detectorului de radar pe care l-ai furat din maşina noastră! Pentru ce îţi mulţumesc? Păi să vedem:

- Pentru că am avut ocazia să mă conversez cu 112 (povestit, prima rundă), cu operatoarea de la secţie când am primit legătura (povestit, runda doi), cu echipajul trimis la faţa locului (povestit, runda trei, dar ei au "constatat", acesta e rolul poliţiei din România: să constate. Şi pe urmă a trebuit să aştepte şi agentul cu noi să vină echipa operativă, pentru că avea "de închis o fişă!" Săracul, aproape că mi-e milă de el că a trebuit să se deplaseze şi să scrie o fişă! Sau de impozitele care se duc din munca mea, pe salariul lui? Că nu mai ştiu clar!
Povestit echipei operative - runda patru. De fapt, stat la taclale cu Cel-Care-Fuma, căci colegul era ocupat să ne dea cu cârmâz negru prin maşină în căutare de amprente (de unde o fi ştiind care sunt ale noastre şi care ale hoţului, nu m-am prins). De la criminalist am mai învăţat câteva trucuri şi şpiluri, printre care să nu mai mergem la asigurare, că dacă avem şi franciză plătim mai mult decât face, pierdem şi timp etc. Se ştia cu tot cartierul, bag seamă că fiecare a fost victimă a delicvenţilor de vreun fel, la un moment dat.

- Pentru că mi-ai dat ocazia să mă bucur că nu a fost mai rău. Unui vecin câteva maşini mai încolo i-au luat laptopul din portbagaj. În fond, un geam spart la maşină, un pic de mizerie (chiar trebuia să te urci cu noroi pe picioare pe scaune? şi ce-ai avut cu scaunele copiilor de le-ai răsturnat aşa cu ură?) e mult mai bine decât să ne fi furat ceva mai de valoare sau chiar maşina cu totul! Pe bune, chiar ajungi să apreciezi ce ai şi ce ai fi putut să pierzi în momente d-astea!

- Pentru că n-am rămas în Ungaria, cum am fi putut, când am fi putut. Unui amic român care lucra la Budapesta chiar i-au furat maşina cu totul din parcarea firmei internaţionale la care lucra).

- Pentru că, totuşi, dacă tot ai răscolit chiar şi sub scaune, am găsit şi eu astfel şoseta pierdută acum vreo lună de Roxi şi nişte piese de puzzle, cu care se joacă fetele la drumurile lungi.

- Pentru că fix în zi de grevă spontană la RATB, am făcut drumul până la secţia de poliţie pe jos, aşa că am avut ocazia să mai fac şi eu mişcare, căci varicela Roxanei a avut şi efecte secundare: după o săptămână de stat în casă, mă simţeam cam anchilozată, iar cântarul nu mai ţine cu mine! (deşi, sincer, aş fi preferat motive mai fericite de plimbare, nu la secţie).

- Pentru că la secţia de poliţie, unde am depus plângerea, nu am căzut cu scaunul cu fundul desfundat pe care am fost poftită să iau loc - nu, nu, nu era cel mai rău scaun, era poate cel mai bun de-acolo. Oricum, mai bun decât faptul că am scris cu pixul din poşetă, căci nu au aşa ceva (chiar m-am mirat că aveau coli de scris), mai bun decât aspectul general al biroului, al etajului, al secţiei, al oamenilor...

- Pentru că... de fapt, pot să zic: noi să fim sănătoşi! Dacă tu chiar aveai nevoie de satisfacţia de a sparge un geam, de a face mizerie şi a găsi aproape nimic, atunci mă bucur şi eu pentru tine! Sper că eşti fericit şi stai potolit! La puşcărie înţeleg că oricum nu-s şanse să ajungi, că dacă, şi numai dacă, te prinde cineva în flagrant, atunci eşti bun de plată, şi oricum, faptele tale sunt "găinării" pentru procurori, nu se deranjează pentru d-astea.

Şi mă opresc aici cu mulţumirile, că s-ar putea să mă creadă omu'.

PS: Evident că nu-mi imaginez că citeşte blogul meu! Folosirea persoanei a doua e doar chestie de retorică, v-aţi prins.

Despre amniocenteză de 8 martie

8 martie pentru mine înseamnă prea puţin ce înseamnă pentru toată lumea.
Pentru mine, 8 martie e ziua în care am reînceput să mă gândesc la sarcina - a doua mea sarcină, cu Ilinca - ca la o sarcină, că aveam să nasc un copil sănătos. Pentru că pe 8 martie am primit rezultatul de la amniocenteză (pe care o făcusem pe 26 februarie, fix în ziua aniversării căsătoriei noastre). Pentru că avusesem un rezultat la triplu test foarte prost, care indica faptul că, din punct de vedere statistic, aveam şanse de 1 la 50 ca fetiţa din burtica mea să aibă Trisomia 21, cunoscută şi ca Sindrom Down.

Mi-a fost foarte greu să iau decizia să fac amniocenteză, ştiind la ce riscuri mă expuneam, pe mine şi sarcina. Dar mi-ar fi fost şi mai greu să ştiu că aş fi putut să evit să nasc un copil bolnav şi n-am făcut-o.
Argumentul principal împotriva amniocentezei erau riscul de pierdere a sarcinii.
Argumentele pro, erau mai multe. Pe vremea bunicilor mei, mortalitatea infantilă era destul de mare. Între timp ştiinţa a evoluat, de ce să nu beneficiem de evoluţiile acestea? În Occident se face amniocenteză din prima, fără stresul aşa-numitului "test al panicii" care este triplul test.

La 3 ani de-atunci, pot să spun, shakespearian, că totul e bine când se termină cu bine.

În direct, pe vizor

Şi ca să continui în nota de gospodină a postului anterior, transmit de pe DDTV-ul care este vizorul uşii mele de la intrare. Acum câteva zile am asistat la o arestare în direct, pe holul de pe palierul nostru, în direct pe vizor, adică. Dar poliţiştii erau la fel de în civil ca şi delicvenţii, aşa că până la apariţia uniformelor cu cătuşe chiar mi-a fost greu să-mi dau seama, prin orificiul vizorului şi cu sonorul acoperit de zgomotele din casă, care erau victimele şi care călăii.

Se întâmplă în România. Pe holul blocului în care locuiţi. În direct. Andreea, ai legătura.

Peste 1 milion criza

Curiozitate: La o căutare pe Google după cuvântul "criza" am dat de peste un milion de rezultate. Plus adiacentele "criza economica", "criza financiara" etc.

Revoluţia mea: 21-22 decembrie, după 20 de ani

Primele ecouri ale "revoluţiei" m-au prins în timpul primului trimestru la şcoală, în clasa a opta. Noroc că a venit vacanţa şi am plecat din Bucureşti la ţară, la bunici. Pe-atunci toate vacanţele însemnau la ţară la bunici, cu mici excepţii de vreo tabără. Doar că "la ţară" pentru mine înseamnă într-un sat undeva, după ce treci de Târgovişte spre munte. După ce treci prin Târgovişte, acum oraş martir, pentru că atunci, acum 20 de ani, a fost scenă pentru multe acte - şi actul final, cu împuşcături şi împuşcarea ceauşeştilor.

Într-una din zilele de când ne aflam acolo şi auzeam că la Bucureşti "se trage", mama a plecat singură cu maşina din sat la Târgovişte ca să dea telefon la o vecină din bloc să vadă cum stă treaba, îngrijorată pentru vecine, colege şi pentru agoniseala lăsată în Capitală. Şi ne-a povestit apoi cum a trecut ea pe şoseaua (acum centura Târgoviştei, pentru cine cunoşte) flancată de ceea ce crezusem mereu a fi doar nişte movile de pământ, dar din care acum ieşeau câte-un tanc din fiecare movilă, orientate spre şosea. Cred că trebuie să fi fost foarte înfricoşător.

Tataia asculta Vocea Americii şi Europa Liberă la o aşa intensitate, că se auzea de la poartă ţiuitul specific radioului vechi, căutând programul. Veneau vecini din tot satul să-i pună el la curent cu evoluţia lucrurilor. Om trecut prin război, tataia era un sceptic, nu credea ce vedea cu ochii lui, dar credea ce auzea la posturile clandestine din Occident. Dimineaţa la ora 8 era un scurt buletin de ştiri la Vocea Americii, reluare rezumativă a ştirilor de seara, de la ora 8. Iar de la 6 seara vreo două ore nu-l mai luai pe tataia de lângă aparatul de radio, era Europa Liberă. Însă în zilele revoluţiei, îmi amintesc că s-a auzit radioul ţiuitor tot timpul!

În zilele revoluţiei, aflam ce se întâmpla în ţară de acolo, până când chiar postul de radio naţional a anunţat fuga Ceauşeştilor. În seara acelei zile, ne-am căţărat pe gardul vecinilor, cu complicitatea lor, care ne aşteptau pe partea cealaltă cu o scară, ca să mergem să vedem la televizor revoluţia în direct. Bunicii nu mai aveau televizor. Fuseseră printre primii din sat care îşi cumpăraseră televizor cu lămpi când apăruse tehnica, dar neavând ce să mai vadă la el în anii din urmă ai comunismului ceauşist, nu se mai chinuiseră să-l repare când se defectase.

Am ajuns la vecini, noi, trei generaţii: tataia (mamaia a rămas acasă, a doua zi avea de muls vaca, de primenit coteţul găinilor, de adus lemne din magazie să facă focul să încălzească casa... nu-i ardea ei de revoluţii, treburile trebuiau făcute în orice regim). Şi eu cu soră-mea. Îmi amintesc că tataia a plâns de emoţie, mama îşi făcea cruci întruna şi zicea că nu îi vine să creadă, noi nu înţelegeam prea bine de la "înălţimea" celor cincisprezece şi respectiv treisprezece ani ai noştri.

Şi-mi mai amintesc de fiul vecinilor, un băiat mai mare decât noi cu vreo 10 ani, rămas singurul acasă, neînsurat, în urma fraţilor şi surorilor lui, pentru că era cam... greu de cap, retardat, întârziat, oarecum. Se uita şi el la televizor cu noi toţi ceilalţi.
În seara aceea, când a apărut la televizor gaşca de revoluţionari în balcon şi în studioul televiziunii, el a scos memorabila apreciere (pe care vă rog să v-o imaginaţi spusă cu o voce... de Aiurel din desenele cu Winnie the Pooh: rar, sacadat, o voce groasă şi gravă):

- Ăsta trebuie să fie un film bun, că io îl ştiu pe actorul ăsta (apăruse Ion Caramitru alături de ceilalţi). A mai jucat în filme bune, începe un film bun acum!

Am râs pe înfundate atunci, am râs cu mama şi tataia ani de-a rândul după aceea de vecinul întârziat, care nu înţelesese nimic din tot ce se întâmpla, el credea că am venit la ei să vedem un film.

Dar efectul întârziat abia acum îl înţeleg, după 20 de ani: chiar a fost un film bun! Cu regizor(i), scenarist (scenarişti), recuziter(i), şi tot ce mai presupune turnarea unui film!

Moş Nicolae ... depresiv

Azi dimineaţă, fetele au găsit în cizmuliţe câteva ciocolăţele pentru copii, cărţi de colorat, mici păpuşele de cârpă de la Ikea, şi mai ales, bomboana de pe tort - cartea Adei. Mare bucurie mare - pentru mine, care abia m-am abţinut să n-o desfac din ţiplă de când am achiziţionat-o cu drag la Gaudeamus şi până azi. Însă, poate predictibil, ar zice unii, fetele au început să se certe pe ciocolăţele şi să se împungă cu pumnii, pe fundalul, acoperit de ţipetele lor, al poveştilor cu Firicel pe care le pusesem nerăbdătoare să le ascultăm. Totul a culminat cu răsturnarea unei căni de lapte direct peste tot ce era pe masă, inclusiv cartea, care acum arată ca după inundaţii! Inutil să vă mai spun că le-am certat şi în final am izbucnit şi eu în plâns, alături de ele!

Stau şi mă gândesc: ce m-a supărat mai tare? Ele au înţeles din toate astea probabil exact cât trebuie să înţeleagă la 2 şi respectiv 4 ani, în condiţii şi de oboseală, somn insuficient (aseară am fost într-o vizită şi s-au culcat mult mai târziu decât de obicei, şi nici nu dormiseră la prânz).

Ce n-au înţeles au fost aşteptările mele proiectate în căpuţurile lor, nerăbdarea mea de copil, amintirile mele din copilărie, când alergam năucă din pat la uşă, să văd ce mi-a adus moşul, şi când, mai mare fiind, scotoceam prin toată casa să găsesc din timp cadourile "moşului", când înţelesesem cine era moşul, dar acceptam să-l mai aştept încă, bucuria mea de a fi găsit cartea Adei, impacientarea mea la faptul că au stricat-o cu lapte...

Într-un cuvânt, limitările şi frustrările mele!

Asta n-au înţeles doi copii, de 2 şi respectiv 4 ani!

Later Edit: azi ar fi fost aniversarea numelui bunicei lor, Niculina...

Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomana

Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe Gheorghe Dinică!