Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Eram pe plajă la 2 mai, între 2 meciuri de baschet la Campionatul Național de MiniBaschet, la finele lunii iunie. Chiar în ziua de vineri, ultima din iunie. Apa era rece ca gheața, nici gînd să facem baie! Iar soarele ardea ca focul, nici de plajă nu era. Dar stăteam la umbră, în atmosfera plajei.

N-am de lucru și scot telefonul mobil din geantă. Zapez distrată, neatentă. Dar toate simțurile mi se activează dintr-o dată, ba chiar devin foarte active, când dau de un anume e-mail. Un e-mail de la banca ING, la care am cont, prin care mă anunțau că mi s-a pus poprire pe cont, în valoare de 420 de lei. Poprire dispusă de Primăria Sectorului 3 din bd Lucrețiu Pătrășcanu. Era acolo și un număr de telefon pentru informații. Firește că dau telefon.

O doamnă amabilă de la bancă răspunde și îmi confirmă exact ceea ce știam deja din email, nici o informație în plus, privind motivele popririi. A, ba nu, ceva nou tot am aflat: și anume, că pot dispune plata de urgență a acelei sume, "dar să știți că se percepe o taxă pentru asta!" Nu doresc plata niciunei sume, de niciun fel, nici urgent și nici lent, atîta vreme cît nu știu pentru ce, ce reprezintă acea sumă. Sau, îmi spune doamna de la bancă, poate amîna ca banii să-mi fie luați din cont cîteva zile - nu mai țin minte dacă 5 sau 7 zile lucrătoare, pentru ca eu să pot afla pentru ce îmi sunt ceruți banii.

Poprirea nu are legătură cu firma la care sunt administrator, e venită pe CNP-ul meu, e clar. Dar ce naiba poate fi? Nu mă știu datoare cu nimic Primăriei Sectorului 3. Am plătit toate impozitele, am plătit toate amenzile... Cea mai recentă dintre ele a fost cînd mi-a luat poliția permisul în octombrie 2015. E drept că am fost la mare de 1 iunie și am uitat să plătim prin SMS taxa de pod, așa că mă aștept să primim amenda acasă. Dar 1. e prea repede de-atunci, nu cred că s-au mișcat așa iute. și 2. mașina e înmatriculată pe firmă, nu venea amenda pe numele meu. Și nu 420 de lei, înțeleg că o să plătim vreo 130 de lei amendă.

Încerc apoi să găsesc un număr de telefon de la Primărie, la informații sau ceva de acest gen. Găsesc, și sun, și sun... Și nu răspunde nimeni. Reamintesc că acțiunea se petrece vineri, cam pe la prînz. Deci, ușor de înțeles de ce nu mai răspunde nimeni la telefon la Primărie, chiar de-ar fi răspuns mai devreme.

O las moartă, vine weekendul, încerc să mă relaxez, mai vorbesc cu o prietenă care a trecut de curînd printr-o poprire, dar la ea era pe firmă...

Și vine ziua de luni. Și plec spre Lucrețiu Pătrășcanu. Mă parchez pe-aproape, dar nu destul de aproape, cam unde am găsit și eu loc de parcare, nah. Și uit să iau și umbrela din mașină, pentru că la momentul coborîrii din mașină, nu ploua. Intru la ANAF Lucrețiu Pătrășcanu. Întreb la ușă, și o jandarmeriță de la intrare mă informează că acolo e pentru Ilfov, pentru sectorul 3 e după colț. Ocolesc clădirea, intru, și dau de multă lume și multe birouri, claie peste grămadă, uși stricate, dulapuri căzute, hîrțoage... Un rai pentru un eventual incendiu! Sau cel puțin, numai limbi de foc vedeam eu pe holurile alea! Întreb la un birou unde trebuie să merg pentru popriri, sunt trimisă la altul. Întreb și acolo, mă expediază la altul. Unde ușa închisă susținea o sumedenie de anunțuri, printre care unul scris cu litere de-o șchioapă, cum că acolo nu se lucrează cu publicul.

Intru totuși, și dau de mulți funcționari la birourile lor, lucrau de zor, dar nu au fost surprinși că a intrat "publicul" peste ei. Unul singur se afla în picioare, l-am luat în vizor și m-am repezit spre el, să nu cumva să-mi treacă entuziasmul. Omul mă ascultă politicos și calm, și-mi cere hîrtia prin care am fost anunțată de poprire. Îi explic că nu am nicio hîrtie, am doar un email de la bancă.
- Să-l văd.
Scot telefonul, derulez lista de emailuri și îi arăt împricinatul. Omul citește și se luminează, apoi mă luminează și pe mine:
- Păi aici scrie Primăria Sectorului 3, aici e ANAF.
- Suntem pe Lucrețiu Pătrășcanu?
- Da, dar aici e nr 10, Primăria e la numerele 2-4.
Omul îmi explică cum trebuie să ies din clădire, să o ocolesc, traversez și apoi să o iau prin dreapta unei alte clădiri verzi. Mulțumesc și ies.
Plec să caut pe jos adresa, nu mai mut mașina, care se găsea fix în direcția opusă. Numai că nu găsesc adresa, pesemne că nu am reținut ordinea corectă a ocolirilor și culorilor clădirilor. Mă învîrt, întreb în dreapta și-n stînga, traversez bulevardul, intru și-ntr-un magazin și întreb iar... Nimeni nu știe nimic, parcă aș fi căutat America în Sectorul 3! Mai întreb, mă mai feresc de picăturile de ploaie, care începuse între timp timid. Și după mai mult timp decît ar fi fost necesar, ajung de unde am plecat, și văd chiar peste drum clădirea indicată.

Alerg spre intrare în ropote de ploaie și intru valvîrtej direct într-o sală de lucru - nu era niciun antreu, nimic. Unde se lucra cu publicul, dar nu știam cui să mă adresez, așa că m-am dus direct la una din casieriile pe care le-am văzut în fața mea. Spun ce caut, doamna mă trimite la informații. Îi explic că nu am văzut niciun birou de informații, zice că e o doamnă pe sală, cu ecuson, care se ocupă fix de informații. O reperez, o abordez, și aflu că trebuie să mă întorc la casieria respectivă ca să mă caute în sistem doamna, că are calculator. Mă întorc, mă caută după CNP... și ÎN SFÎRȘIT aflu că poprirea fusese impusă de primărie pentru o amendă de circulație din octombrie 2015. Cea cu permisul, de care vă ziceam mai sus. Scot din geantă confirmarea plății acelei amenzi la CEC fix în ziua în care mi-a fost înmînată de organul de poliție în acel octombrie 2015. Așa era, o amendă plătită deja, ajunsese să facă arc peste timp și, dublată, să-mi poprească banii în cont!!

Zice doamna:
- Acum trebuie să luați bon de ordine și să stați la una dintre colege ca să vă șteargă datoria din sistem.
Iau bon de ordine, aștept (nu foarte mult, recunosc, cam cît citești vreo 5 emailuri și 20 de postări pe facebook) și ajung în fața colegei. Îmi șterge datoria din sistem, eu răsuflu ușurată, gata, nu mai sunt datoare statului - lasă că nici n-am fost de fapt! Și întreb (că mă pregătisem de-acasă) dacă prin ghiseul.ro aș fi putut afla mai din timp de datoria asta, adică de faptul că apare la mine, și îmi face acolo pe loc cont pe ghiseul.ro. Măcar intru și verific acolo periodic, să nu le mai dea prin cap să mă plimbe pentru erorile lor!

Dar stai, că nu e gata. Acuma trebuie să merg eu la Executare silită, la executorii care au dispus poprirea și să îi anunț că a fost o eroare și că nu am datorii la stat, ca să-mi ridice poprirea. Și nu e nici departe, pe Câmpia Libertății.

Ies în ploaie, ajung fleașcă la mașină (pe drum m-am conversat la telefon și cu un amic, pe tema laptopului meu stricat, RIP my Asus, și nici nu-mai trebuie brandul ăsta vreodată! Deci mai aveam un motiv de supărare în plus). Merg cu mașina pe Cîmpia Libertății - unde apropos, la aceeași adresă, adică același număr, este un Mega Image, căci biroul de Executare silită e fix în aceeași clădire, dar se intră pe din dos, noroc că știa bodyguardul de la Mega Image, că Waze-ul nu știe.

Intru și acolo, și nu era coadă deloc, nimeni nu aștepta la rînd. Văd că pe un birou scria chiar așa, executor cutărică (nu am reținut numele, am o memorie foarte selectivă, nu se încarcă nu informații inutile. uneori nu rețin nici informațiile utile), și dau să mă așez pe unul din scaunele din fața lui. Zice:
- Ați luat bon de ordine?
Mă uit urît la el:
- După cine să aștept, că nu mai e nimeni?
Nu răspunde, chipurile, era evident că așa trebuia să procedez, doooh! Așa că mă ridic enervată și mă duc la aparatul - aflat fix lîngă biroul lui. Dar din răutate am lăsat umbrela unde era, să-i facă baltă pe parchetul cel nou, dacă e măgar!

Aparatul nu dădea bonuri, nu mai avea hîrtie sau așa ceva. Îl fac atent de problemă, nu are bunul simț să ceară scuze, și mă așez din nou pe scaun.
Îi explic problema cu care am venit eu, mă întrerupe că cine sunt, nu am început cu prezentările, scot buletinul și îi arăt, apoi și hîrtiile de radiere de datorie (inexistentă de fapt). Și deși mi se luase deja de atîtea drumuri, totuși naivă că poate-poate reușesc să schimb ceva, încep să îi spun că totuși, e vorba de o datorie plătită de acum un an jumate, cum se poate să mă execute pentru așa ceva? Și omul zice:
- Păi n-ați plătit-o la noi.
- Ba da, am plătit-o prin una din modalitățile de plată oferite pe PV-ul de amendă, în conturile voastre.
- Nu, ați plătit-o la CEC.
- Da, la CEC, dar în conturile voastre, nu ale lu mama! E vina mea că nu vă virează CEC-ul banii nici după un an jumate? De ce trebuie să fiu pusă să fac drumurile astea, să vin mai devreme din concediu, pentru o problemă care nu e a mea? Și-apoi, cum mă executați direct, nu puteați trimite o înștiințare înainte, cum că uite, proasto, nu ai plătit, vino și plătește în 24 de ore că altfel te poprim.
- Păi eu să trimit înștiințarea?
- Nu dvs personal, de ce o luați personal, că nu vă acuz de nimic pe dvs, dl cutărică (și-i citesc numele de pe ecusonul de pe birou), ci instituția pe care o reprezentați.
Că ce, numai să ducă și înștiințări personal acasă contribuabililor nu făcuse! Că ei au o firmă de mesagerie cu care lucrează și gata.
- OK, atunci vă anunț că le dați banii degeaba, că nu-și fac treaba.


Și închei discuția, că am văzut că n-am cu cine!
Iau hîrtia de la el, prin care dispune încetarea popririi.
- Și cu asta ce fac?
- Mergeți la bancă să vă înceteze poprirea.
Am dat să explic că totuși, banii mei, timpul meu... Dar nu aveam cui, mi-ar fi spus că nu e obligația lui. Nicidecum că instituția de căcat pe care o reprezintă ar trebui să-și ceară scuze că m-a pus pe drumuri și să ducă ei hîrtia la bancă, la fel de iute cum au știut să le spună și să-mi poprească contul.

Mă sui din nou în mașină. Se oprise și ploaia între timp. Și mă duc la bancă. Unde dispun să nu se mai dispună... etc. Și aflu că mai durează 2-3 zile, pînă ajunge hîrtia aia la Centrala Băncii.
Și izbucnesc:
- Nicio problema! O duc eu și acolo! Unde e Centrala, la Amsterdam?

Următoarea oprire a fost la firma de curierat de la care într-adevăr găsisem o hîrtie în cutia de scrisori la întoarcerea de la Mangalia, cum că mă căutaseră cu o zi mai devreme, deci chiar vineri pe 30 iunie, și nu mă găsiseră acasă. Firma se numește Same Day, trebuie să spun asta. Le dau la ghișeu hîrtia și caută, și caută, și caută... Mă întrebau pe mine ce trebuie să găsească, dar eu nu știam, nu făceam încă legătura cu alergăturile anterioare. Într-un final, după ce stătusem și vorbisem și la telefon o grămadă, că mă plictiseam, în sfîrșit apare și plicul. Căci era un plic și ați ghicit: de la Primăria Sectorului 3. Mă anunțau de poprire... fix în ziua popririi, ba chiar cu cîteva ore după ce citisem deja e-mailul!
Bună treabă, n-am ce spune! Am remarcat că au ales foarte bine numele firmei, se numește Same Day pentru că aduc informarea în aceeași zi în care, pe altă cale, vine și poprirea!

Deci, dragilor, credeți că dacă vă plătiți datoriile către Statul ăsta care nu face mai nimic pentru voi e suficient? Greșit! Asigurați-vă de 2 ori, că ei oricum vă scot vinovați!

Oare, Voiculescu, Onțanu, Oprescu, și alți -anu și -escu, după care Statul nu a recuperat niciun prejudiciu ever, tot așa sunt fugăriți și-și pierd cîte o jumătate de zi ca să justifice ceea ce nici măcar nu era nevoie să justific?

Morala: Este egalitate, dar nu pentru căței, vorba fabulei!

Casa verde

Atenţionare: postul acesta reprezintă tema pentru acasă pentru ultima şedinţă a cursului de scriere creativă. Faptul că apare aici este în primul rând o modalitate la îndemână de a transporta textul de acasă la sala de curs, text scris în format electronic acasă de această dată. A se percepe ca atare!

***

Casa verde

Mă cheamă Amalia, aşa cum au decis mama mea, Amina, împreună cu cele două surori ale ei, Adela şi Adina. Toată partea feminină din familia noastră primişte la naştere nume care încep cu A, ce ziceţi de asta?! M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate din Timişoara. Am crescut printre mobile vechi şi cărţi în latină şi greacă veche, dar şi printre mumii umane. Toţi ai casei se aflau acolo de cel puţin de un veac. Şi nici după moartea lor nu sunt foarte sigură că au plecat, căci mai aud şi-acum şoapte albastre pe scară sau râsete sumbre în pod.

Povestea aceasta este despre mine şi despre iubitul meu, Marius. Doctorul Marius Drăgănescu, un eminent psihoterapeut din Capitală. Marius mi-a povestit o parte, iar restul l-am trăit împreună. Dragul meu Marius, pe mine şi doar pe mine mă iubeşte! Mi-a declarat, nu doar o dată, că eu sunt lumina ochilor lui! Da, lumea vorbeşte m-a sedus prin hipnoză, dar eu ştiu că ne iubim pe veci, aşa cum numai două suflete preche se iubesc...

Doctorul Drăgănescu a ajuns în oraşul nostru cu ocazia unui seminar. Urma să prezinte rezultatele studiului său referitor la influenţa pe care o pot avea stafiile în socio-umanul suburban. Cu alte cuvinte, îşi propusese să demonstreze ştiinţific că faptul că oamenii cred în existenţa stafiilor care le bântuie casele, ajunge să le influenţeze viaţa mic-burgheză de la marginea oraşului.

Marius a păşit pe lespezile gării din oraşul nostru pentru prima oară cu ocazia acestui seminar, venind cu trenul din Capitală. În dimineaţa sosirii, s-a trezit buimac. Îşi simţea capul greu, ca după o noapte petrecută în aburii alcoolului. Dar nu băuse decât o bere la plecare, ca să-l ajute să doarmă mai bine. Se gândea încontinuu la visul din acea noapte zgâlţâită de roţile trenului. Ce fusese cu visul acela? Trebuia să ştie să-l interpreteze, căci oniricul fusese o altă temă predilectă de studiu pentru el de-a lungul anilor, în cariera sa prestigioasă. În vis, construia o casă.... O cărămidă, încă una... Le aşeza singur una peste alta, aşa cum aşezi hainele în dulap, fără niciun ajutor. Cumva, o forţă cerească îi dădea forţa să înalţe edificiul pas cu pas. O casă nu foarte mare... Aşa, ajunge atât. Parcă putea, cumva, să controleze felul în care contruia casa, putea să decidă cum să arate. Avea să fie o casă confortabilă. Dormitoare... Bucătărie de vară în curte... Terasă... Şi la sfârşit, totul vopsit în verde, cu ghivece tandre de muşcate cârlionţate la ferestrele de la parter. Casa verde. Casa lui! Ce vis frumos, gândi. Păcat că s-a terminat... Interpretarea visului o lăsă pe altă dată, nevrând să strice vraja în care parcă plutea.

Conferinţa a decurs fără incidente. Studenţii şi colegii veniţi să-l audieze i-au pus multe întrebări la final, dar s-a descurcat foarte bine. Şi iată, contrar programării iniţiale, mai avea câteva ore până la plecarea trenului înapoi spre casă. Suficient timp ca să parcurgă oraşul în pas sprinţar.

O porni pe aleile din centru, printre hoteluri şi catedrale, şi se îndreptă cu pas hotărât spre periferii. Trecu de frontiera blocurilor şi ajunse pe străduţe mai late, apoi pe altele mai înguste, apoi pe unele doar simple alei, ce îi scoteau la iveală, ca din pământ, casă după casă, una mai frumoasă ca alta. O casă vopsită în roşu, cu etajul construit doar pe jumătate, o alta albă, cu multe flori colorate în toată curtea, o alta crem sidefiu, ca lumina blândă a dimineaţii strecurată printre obloanele unei case aflată pe malul mării... Deodată, rămase pironit locului, ca trăsnit. În faţa lui, în depărtare, se zărea o casă verde, cu cerdac şi muşcate creţe la parter. Era chiar casa din visul său. Porni în galop nebun spre ea.

Când ajunse în faţa casei, doctorul Drăgănescu întoarse capul: văluri străvezii şi albicioase acopereau acum oraşul în urma sa, în schimb, casa verde se desluşea clar de departe, cu acoperişul ei zvelt şi cenuşiu înălţându-se trufaş spre marele gol albastru al cerului. Zidul de piatră circular al casei, parcă fremătând într-o uşoară înfiorare, scotea fără încetare un vuiet, mereu acelaşi: Intră, intră!, un fel de căscat gutural.

Doctorul împinse porţiţa de la stradă şi intră în curte. Înăuntru era întuneric şi un miros intens, altul decât cel de pe stradă, ca şi cum ar fi existat acolo resturi de mâncare sau vreun cadavru putrezit şi atunci, din spatele casei lătră un câine. Poate că cineva îl privea chiar acum pe doctorul Drăgănescu prin deschizătura de la podul ce despărţea zidul casei de acoperiş, poate că două din luminiţele acelea zgomotoase din curte erau ochi de femeie, nu de licurici. Hei, dar unde îi era curajul? Străbătu în vârful picioarelor terasa de la intrarea în casă, privind în toate părţile. Câinele tot mai lătra undeva, departe.

Perdeaua fu trasă brusc la o parte şi din casă năvăliră mirosuri grele.

- Bună ziua, v-aţi rătăcit?, fu învăluit de o voce decrepită. O bătrână îl fixa cu ochi galbeni şi blânzi.

- Bună ziua..., răspunse fâstâcit. Da... probabil... adică, nu ştiu... Eu... vedeţi... nu ştiu...

A fost poftit în casă de cele două bătrâne care locuiau acolo, nonagenarele mele mătuşi, servit cu dulceaţă de trandafiri culeşi cu mâinile ei uscate de mătuşa Adela, şi cu apă rece, scoasă din fântâna din curte chiar de mătuşa Adina. Casa se înfăţişa şi pe dinăuntru la fel ca-n visul lui: odăi răcoroase, mobilă veche, cărţi în latină şi greacă veche pe toate rafturile de pe pereţi. A mâncat dulceaţa şi a băut apa, apoi a înţeles că vizita s-a terminat. A mulţumit pentru ospitalitate şi a plecat răvăşit, ca după o partidă de sex cu cascada Niagara însăşi.

Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel pentru dragul meu doctor. Şi-a închis cabinetul de la Bucureşti, unde oferea consultaţii psihologice, şi-a vândut apartamentul din Capitală şi s-a mutat într-o cameră la un hotel din centrul Timişoarei. De-acolo venea în fiecare zi să le vadă pe mătuşile mele, aducându-le mici daruri: o sticluţă de lavandă, un pieptene bătut în pietre semi-preţioase, o vază de flori din cristal... Le-a câştigat repede încrederea, astfel că la întoarcerea mea din vacanţa de la Arad l-am găsit stabilit în casă. A fost dragoste la prima vedere, nici nu încape îndoială, nu mă iau eu după gura lumii...

Luna desenă pentru o clipă trei siluete, una zveltă, cu o cazma în mână, celelalte abia mişcându-se în faţa ei. Siliueta tânără eram eu, desigur. Nu mi-a fost deloc greu să le fac pe mătuşa Adela şi mătuşa Adina să alunece pe pojghiţa de gheaţă din faţa casei. Şi nimeni n-a bănuit vreodată că numai eu şi Marius am ştiut dinainte că mătuşile au ieşit pentru ultima oară să dea mâncare câinelui. Nu le-am atins pielea, nu vroiam să las urme în vreun fel. Uşor, doar o piedică uneia şi un brânci celeilalte a fost suficient ca să cadă pe gheaţă. Mătuşa Adela şi-a rupt gâtul căzând în tufa de trandafiri de dulceaţă, iar mătuşa Adina a picat direct în fântână. Mare tragedie, într-adevăr!

Înmormântarea a decurs firesc. În fond, cine să se fi aşteptat la alt final de la două bătrâne de vârsta lor? Poate doar faptul că au murit deodată ar fi putut să dea cuiva vreun motiv e reflecţie, însă cine să se mai gândească la două fosile umane, uitate oricum de decenii în casa cea verde?!

Da, casa verde... Casa noastră! Marius şi cu mine ne-am mutat în dormitoarele mari de la etaj. Am aruncat fireşte, mobilele vechi, cu miros acru de secole trecute, am aruncat şi perdelele care îşi fluturau poveştile arămii la geamuri, poveşti cu trăsuri şi cai vienezi... Totul e minunat acum în casa cea verde.

Doar Marius se plânge noapte de noapte că aude paşi. Odată l-am trezit pentru că se foia şi striga în somn ca un pui de găină dus la tăiere. Mi-a spus că le visase pe mătuşile mele alergând spre poartă, una cu mărăcini de trandafiri în păr, cealaltă ieşind pe brânci din fântână. A doua zi am găsit fire de păr alb ca neaua prinşi în trandafirii de lângă gard, iar pe ghizdul fântânii se odihnea cămaşa de noapte în care a fost înmormântată mătuşa Adina.

În altă seară Marius, a aşezat pe masă farfurii şi pentru mătuşi, pretinzând că ele se află în casă cu noi... Şi peste o oră am găsit mâncarea din farfuriile lor consumată. Casa noastră verde s-a transformat în casa cu stafii... Marius şi-a vazut astfel nu doar un vis împlinit, ci chiar două: căci acum locuim în casa verde visată de el, şi dispune de suficient material didactic pentru studiile cu stafii suburbane...