Crăciun fără tata

- Mami, şi tu când erai mică te urcai în spatele tatălui tău? - mă întreabă pitica mea, din spatele lui taică-su. Literalmente se cocoaţă în spatele lui, atunci când el stă pe canapea.
- Nu, mami, nu mă căţăram...

Cum să îi explic că nu aveam cum să mă caţăr? Când aveam 8 ani, vârsta pe care o are fiica mea cea mică acum, eram deja orfană de tată de un an.
Nici mai devreme nu m-am căţărat în spatele lui, de câteva luni îl vedeam doar în treacăt, prin uşa întredeschisă a dormitorului în care îşi trăia ultimele clipe, amorţite de injecţiile cu morfină pe care învăţase mama să i le facă.
Nu-mi amintesc nici un Crăciun cu el, eram prea mică.
Nu-mi amintesc că mă ducea de mână la şcoală, căci s-a stins în vara de dinainte de a începe eu şcoala.
Nu-mi amintesc aproape deloc de tata...

Şi totuşi. mi-e aşa de dor de el! Un dor care îmi sfâşie sufletul. A lăsat în urma lui un gol pe care îl resimt zi de zi în interacţiunea mea cu oamenii, cu lucrurile, de-atunci încoace...

-Why does it hurt so much?
- Because it is so real!
dialog din Hobitul, care mă duce cu gândul la această mare pierdere din viaţa mea de copil şi de adult!

Doamnă învăţătoare, Homework sucks!, scuzaţi limbajul...

Pentru că tot eram revoltată (şi nu doar eu, că am mai vorbit cu câţiva părinţi din clasă) de volumul mare de teme - vreo 6-7 pagini de probleme din culegerea de matematică şi cam tot atâtea pagini de exerciţii de rezolvat în culegerea de română - pe care le-a avut Roxana de marţi pentru miercuri, deci de pe-o zi pe alta, practic!!, am mai dat şi de articolul acesta, ca să mă monteze de tot!

Mai jos - din articol (şi nu numai) de ce temele pentru acasă sunt caca, de ce m-am săturat eu de ele, că al meu copil cred că s-a săturat şi mai tare, şi nici nu s-a încheiat a 3-a săptămână de şcoală din cele 36 ale anului şcolar!

Susie Johnson este autoarea articolului - ca să ne înţelegem, nu îi plagiez ideile, ci doar rezonez cu (mare parte din) ideile din articol, deşi la mii de kilometri distanţă, şi nu numai fizică, ci şi ca diferenţă între sisteme de învăţământ. Ea concepe articolul ca pe o scrisoare deschisă adresată profesorilor, în calitate de părinte acum, dar fost profesor, la rândul ei.

sursa foto

Şi poate chiar o consider o depeşă şi pentru învăţătoarei fiică-mii! :) Şi din ecourile pe care le-am avut distribuirea ieri a articolului original pe Facebook, înţeleg că din păcate, nu e o situaţie singulară, mulţi învăţători / profesori au uitat să fie oameni, au uitat că sportul nu e un moft pe care îl faci pentru performanţă în detrimentul matematicii, ci ajută la formarea omului, ca întreg; au uitat sau nu au ştiut niciodată că a da şi mai multe teme ca pedeapsă pentru neefectuarea altora, sau ca pedeapsă pentru orice altceva, nu va face niciodată copilul să înveţe de drag, ci cu cea mai mare ură faţă de teme şi în final faţă de şcoală!! Au uitat că un copil de 7, 9, 13 ani are nevoie să şi alerge, are nevoie să aibă timp ca să meargă toamnă în parc să vadă cum îngălbenesc frunzele! Da, copiii aceia vor şti poate să înmulţească fără calculator numere cu sute şi mii, dar vor confunda câinele cu pisica şi anotimpurile între ele! 

Vă e teamă că nu vor lua note mari la capacitate? Şi dacă le vor lua şi apoi vor zace legume depresive? (cum ştiu cazul unei fete de 14 ani, care după stresul de a intra la un liceu bun, odată intrată nu a putut merge câteva luni la cursuri pentru că a urmat diverse terapii şi tratamente antidepresive, a ajuns să fie hrănită cu perfuzii pentru că refuza hrana şi chiar viaţa!!) Eu una nu-mi doresc copii stresaţi, care să ajungă să urască mersul la şcoală şi viaţa! Nu avem destule cazuri de depresii netratate la timp, nedepistate la timp, în jurul nostru, în fiecare zi? Îmi doresc copii fericiţi, alergaţi prin parc, echilibraţi, aerisiţi şi relaxaţi!

Domnilor învăţători/profesori, vă săpaţi singuri groapa! Un copil care nu are azi timp să-şi termine cele 14 pagini de probleme, mâine va fi şi mai stresat şi obosit, nu va fi atent nici în clasă, şi nu va mai dori să facă deloc tema, şi l-aţi pierdut de tot!

Aşa cum îţi e greaţă când te îndopi cu ceva care nu-ţi (mai) place, tot aşa să vă imaginaţi elevii pe care îi îndopaţi cu teme multe, multe, şi mai multe!

"Dragi profesori/învăţători,

Am fost ca voi. Multă muncă, puţini bani, şi mai puţină apreciere pentru munca depusă. (...) Înainte de a avea copii, credeam cu tărie în temele pentru acasă. Copiii trebuie să primească teme pentru acasă. Trebuie să se obişnuiască cu ele. (...)

Acum sunt părinte şi deci mă aflu de cealaltă parte a ecuaţiei temelor pentru acasă, aşa că lucrurile s-au schimbat. Am o părere foarte puternică în legătură cu asta. Dar nu la fel. Temele pentru acasă sunt o prostie! (N.m. - Homework sucks! - în limba engleză în original). 

sursa foto

Copiii nu ar trebui să primească teme pentru acasă! Oricum, nu multe teme. Şi nu din lene cred asta. Cine mă cunoaşte, ştie că muncesc foarte mult. Aversiunea mea pentru teme nu vine din lipsa chefului de muncă. Nu. Vine din valoarea timpului. Timpul meu e valoros. Şi la fel şi timpul copiilor mei.

Doar pentru că o fiinţă umană are doar 5 ani, sau 9, sau 13, nu face ca timpul acestuia să fie mai puţin valoros decât al vostru, domnilor profesori şi învăţători! Şi ştiu că îmi veţi da dreptate aici. Unui profesor sau învăţător nu-i ajunge niciodată timpul pentru tot ce ar putea să facă. (...)

Nebunie curată! Şi pentru că tot veni vorba de nebunie... hai să vorbim puţin de boală şi depresie. Toate lucrurile astea pot să te ducă dincolo de limită. Nu vrea ca ai mei copii să ajungă să se interneze de câteva ori la casa de nebuni ca să ne dăm seama că nu există echilibru în viaţa lor. Că toată nebunia asta cu teme imens de multe, fără timp de joacă, este al dracului de periculoasă! (n.m. - fucking dangerous, în limba engleză în original). Că somnul şi mişcarea, muzica şi sportul, familia şi prietenii şi poate şi ceva terapie psihologică sunt componente importante ca să poată deveni un adult sănătos, productiv şi fericit!

Desigur, sunt zile în care trebuie să petreci mai mult timp pe o temă sau proiect decât în alte zile. Studiul pentru anumite teste necesită timp. Unele lucruri pur şi simplu trebuie memorate. Iar altele trebuie exersate. Dacă nu ştii să citeşti, da, asta e o problemă. Dacă nu ştii cum să înmulţeşti numere de trei cifre pentru că nu ai noţiunile de bază din matematică, nu e bine. Dacă nu îndeplineşti cerinţele de bază, va trebui să suferi consecinţele. Aşa e viaţa, înţeleg asta. Dacă vrei să joci baschet, dar nu poţi să marchezi o aruncare liberă, atunci va trebui să repeţi mai mult aruncările libere.

Dar dacă ai mei copiii au demonstrat că stăpânesc toate noţiunile astea de bază din matematică, de ce trebuie să mai facă pagini şi pagini întregi de adunări, scăderi şi înmulţiri când ajung acasă de la şcoală?

Timpul copilului meu de 8 ani este la fel de important ca al oricărei alte persoane, indiferent ce vârstă are aceasta!

Aşa că hai să facem o înţelegere:

Voi îi veţi învăţa pe copiii mei să citească şi să scrie, să adune şi să scadă, şi câteva lucruri importante din istorie şi ştiinţă, câteva modalităţi diferite de a rezolva probleme, pentru că fiecare dintre noi are feluri diferite de a învăţa şi de a-şi da seama de lucrurile de pe lumea asta.

Iar eu, la rândul meu, îmi voi învăţa copiii să se poarte bine la şcoală şi îi voi învăţa cum să ajungă la un echilibru cu toate celelalte lucruri de care noi, adulţii, ne dăm seama că sunt importante pentru sănătatea şi productivitatea din lumea reală. Lucruri cum ar fi mişcare şi realizarea pasiunilor, menţinerea unor relaţii sănătoase şi ascultarea propriului corp, odihna şi asumarea responsabilităţii.

Dacă ai mei copii chiar au probleme cu o anumită materie la şcoală, anunţaţi-mă pe mine. Vă voi ajuta eu, din poziţia de părinte. 

sursa foto

Dar lăsaţi-o mai moale cu temele pentru acasă!

Şi înainte de a le da o temă, gândiţi-vă de ce le daţi copiilor mei acea temă, şi dacă este sau nu necesară măcar. Pentru că dacă va trebui să petrec prea mult timp ca să-i ajut cu tema aceea, vă garantez că nu voi mai avea timp suficient să aloc celorlalte lucruri, despre care v-am spus mai sus.

Şi nu ştiu voi, dar eu mai degrabă trimit la şcoală un copil sănătos, orihnit şi echilibrat, decât un tocilar nevrotic".

Subscriu! Destul cu atât de multe teme pentru acasă!

Personal, am fost un copil de nota 10 la şcoală tot timpul, ştiţi genul, premiul 1 cu coroniţă 8 ani de zile, am intrat a doua la Mihai Viteazul, am luat BAC-ul cu cea mai mare medie de la secţia Uman, am intrat din prima la facultate, apoi la masterat, apoi la încă un masterat, apoi cu bursă în Ungaria...
Şi cu toate astea, până la facultate (care a fost ceva mai dificilă din punct de vedere logistic, căci aveam de tradus texte din latină şi greacă veche şi nu aveam acasă dicţionar şi trebuia să stau la bibliotecă mult ca să lucrez), în ceilalţi 12 ani de şcoală de până atunci, am avut mereu timp de mers în parc, la film, la teatru de păpuşi, în vizită la rude şi prieteni... Îmi juleam genunchii în copaci şi tricotam fulare, făceam prăjituri cu mama şi cântam la vioară. Sport organizat nu am făcut, dar aş fi avut timp şi de sport. 

Ştiu, îmi veţi spune că erau alte vremuri, iar aici nu e vorba despre mine. Aşa e, erau alte vremuri şi sunt conştientă că ai noştri copii sunt făcuţi din alt aluat decât eram făcuţi noi, au de făcut faţă altor realităţi decât noi... etc.

Dar consider că acelaşi lucru îi face "Oameni": echilibrul! Despre asta e vorba, aurea mediocritas, acel echilibru în toate!!

Teachers, leave the kids alone!

Nu am chef azi...

Vorba cântecului: nu am chef azi, nu am chef azi, n-am chef de nimic...

Am alături un caiet mare, l-am cumpărat chiar pentru mine de la Lidl, un caiet de matematică cu spirală, ador caietele cu spirală, mi-aş fi dorit şi eu când eram copil, dar n-am avut!; un caiet de vreo 200 de file. Pe prima pagina tronează un "to do list" kilometric. Dar nu am chef nici măcar să le pun într-o ordine a urgenţelor, necum să mă ocup de ele!

Pe laptop, cu comenzile "alt-tab", mai arunc câte un ochi la un alt kilometru de emailuri care se cer... măcar filtrate, şterse, dacă nu răspunse şi rezolvate, cum ar fi normal. Se anunţă activităţi pentru copii în acest week-end, în această toamnă, sunt invitată la lansări, mi se cere părerea, mi se cere să cumpăr tot felul de lucruri, nu mi se cere nimic doar sunt informată, dar nici nu mi se oferă nimic... E şi mult spam acolo, fireşte, dar nu am chef să mă ocup de emailuri.

Azi e ziua de după seara în care am sunat-o pe femeia care mă ajuta la curăţenie să o chem la treabă şi am fost informată că nu mai vine la noi. Dar în casă e murdar, ar fi rost de un şmotru "big time!", însă nu am chef nici de curăţenie, comme on, nici n-am fost atentă la explicaţiile vânzătorului când am cumpărat aspiratorul cel nou acum câteva zile, mă gândeam că nu eu îl voi folosi, ci femeia, menajera.

Ar trebui să fac şi ceva de mâncare, însă toate ideile care-mi vin acum sunt inspirate de legume de sezon şi alte feluri de mâncare care îmi plac doar mie - gen dovlecei umpluţi cu orez sau supă de roşii cu găluşte. Or mie cântarul îmi arată că ar trebui s-o las mai moale cu mâncatul şi să mai dau şi jos, şi eram deja la limita supra-ponderalului chiar şi înainte de vacanţă. Pe de altă parte, oricum e foarte uşor să nimeresc ceva ce nu le place copiilor, de vreme ce ele mănâncă doar 4-5 feluri de mâncare, cu tot cu mămăligă-brânză-smântână şi paste! Dar nu am chef nici să fac mâncare, de niciun fel.

Am strâns (în capul meu, deocamdată, unele abia în stadiu de formare) impresii şi fotografii (cu noul şi primul meu DSLR!) din vacanţă, impresii-expresii despre cărţile citite în această vacanţă, impresii şi gânduri despre tot felul de lucruri cu care m-am intersectat în ultima vreme - de puericultură, de floricultură, de istorie a Greciei... Dar nu am chef nici de scris.
Şi la drept vorbind, nu ştiu de ce mai ţin blogul acesta, în zile ca astăzi simt că mi s-au terminat vorbele.

Ia mai bine să mă fac eu o mamă responsabilă şi să verific împreună cu copiii dacă le mai vin bine uniformele, dacă au ciorapi, pantofi şi cămăşi albe măcar pentru prima zi de şcoală. Dacă tot nu am chef de nimic, măcar să mai supăr şi pe alţii cu necheful meu!

... şi-o vorbă potrivită situaţiei (sursa: Aunty Acid)

Să aveţi o zi bună! Mai bună ca a mea!

Depresivă - nu citiţi că vă stricaţi ziua!

A trecut şi ziua mea. Din nou. La fel ca de 39 de ani încoace. Sau poate nu aşa de mulţi, poate la început era mai mult entuziasm... Astăzi mă simt tristă. Nu mă alint, nu e vorba de acea tristeţe că s-au stins şi ultimele ecouri de "mulţi ani trăiască". E altceva. E ceea ce îmi împovărează sufletul de ceva vreme încoace. Chiar aşa, de când a început? Nu ştiu momentul exact... Dar ştiu că-mi simt bolovanul de pe suflet tot mai greu şi lacrimile îmi ţâşnesc din ochi aparent fără motiv... Chiar atunci când merg pe stradă, chiar când stau de vorbă cu cineva, evident, fără să fiu atentă la ce-mi spune sau măcar la ce-i răspund, chiar în timp ce râd de-o glumă bună spusă de cineva...

"Îmi simt sufletul mugur de fluier"... cântam şi o simţeam înainte vreme. No more!

Mă consider o persoană echilibrată. Dar uite că mi-am pierdut echilibrul. Chiar şi eu! Am evitat până acum s-o spun răspicat. Am negat-o, de fapt. Chiar citeam recent pe undeva că nu problema pe care o ai e atât de periculoasă, cât este negarea acelei probleme!

Cu auto-ironie încerc să-mi amintesc cam de unde ziceau că se eliberează hormonul ăla al fericirii, endorfinele? Nici un sac de endorfine nu mă poate acum scoate din depresie!

Mă auto-analizez, gândesc gândesc gândesc, până simt că îmi plesneşte creierul. Îmi vin în minte crâmpeie amestecate de discuţii, în general cu diverşi doctori... care acum au alt sens, sau abia acum au sens...
Şi atunci iau sertarele dulapurilor la sortat, sau o carte pe care o epuizez în câteva ore, mă scufund în bucuriile şi necazurile altora, eroi de carte sau cunoscuţi, ca să nu mă mai gândesc la ale mele. Apoi iau alte dulapuri de pus în ordine, florile le mut dintr-un ghiveci în altul, cumpărături, mâncare, rufe... Doar-doar îmi pleacă gândurile. Dar ele se ascund o vreme. Apoi mă năpădesc cu şi mai mare putere!

În momentele de limpezime pe care mi le dau sedativele (homeopate, nu vă speriaţi că nu am ajuns la lucruri grele), îi mulţumesc... soartei, celui de sus, nu ştiu cui, că de fapt nu am nimic grav. Fetele sunt sănătoase, deştepte, frumoase, soţul are un serviciu care îmi permite mie să stau să mă lamentez că sunt deprimată, mama e sănătoasă şi pe picioarele ei, ba chiar are uneori o energie mai mare decât mine... Nu am rude la pat pe care să le îngrijesc eu, nu am rate la bancă, nu am maşina în service.

Şi totuşi... piatra aceea de pe suflet nu dispare! E drept că ceva tot am: o amintire, un gând, un sentiment că "de ce eu? cu ce am greşit?" Poate că am trecut prin asta doar ca "încercare", ca să nu mi se întâmple altceva, mai grav... Poate am primit doar cât puteam duce? O să treacă şi asta... (Deja s-a estompat. Efectul vindecător al scrisului, nu?)

Doar că în general, mi-am cam pierdut şi picul de încredere în mine pe care îl mai aveam... Pentru că au existat decizii acolo, decizii pe care le-am luat singură, cu capul meu... Decizii care s-au dovedit (măcar în parte) greşite... Şi mai am de luat decizii, unele foarte curând, iar dacă nu am încredere în mine, cum ştiu eu că e bine cum voi decide? Aşa sau altminteri? Dacă decid altminteri, oare nu era mai bine aşa?

Ştiu, în viaţă luăm tot felul de decizii, unele se dovedesc bune, altele mai puţin bune...

O să treacă...

Eu pe cine... accept?

Acum câteva zile am avut (din nou!) un episod ... din acela... Nu ştiu cum e la voi, dar eu nu reuşesc deloc să nu le iau personal. Să vedeţi: Aia mare o muşcă din senin pe cea mică, apoi când o întreb de ce a făcut asta, mă acuză că îi acord mai multă atenţie celei mici. O criză tipică de gelozie, nu? Eu încep să mă justific şi să neg că aş acorda mai multă atenţie uneia decât celeilalte, în acelaşi timp în care o voce (educată la cursul Otiliei de "Rivalităţi între fraţi") din  capul meu îmi spune: "nu o contrazice! aprob-o! fii empatică! spune-i că o înţelegi! sunt sentimentele ei, acceptă-le! nu o contrazice, că n-ai de unde să ştii tu mai bine decât ea ce simte". Aşa că exact aşa am făcut! Roxana însăşi recunoaşte raţional că nu e adevărat ceea ce tocmai m-a acuzat (că, adică, nu îi acord mai multă atenţie Ilincăi şi nu o dau pe ea la o parte), dar că ea aşa simte!, pentru că, nu-i aşa?, ce-a avut vreodată a face raţionalul cu emoţionalul?

Şi mereu în cazuri d-astea, faptul că nu reuşesc să gestionez situaţia îl puneam pe seama oboselii, a suprasolicitării fizice şi epuizării nervoase, faptului că nu simt un sprijin real în soţul meu, nici fizic, prin prezenţă (din cauza lipsei fizice de acasă cea mai mare parte a zilei, ştiţi voi, masculul care pleacă din peşteră la vânătoare şi pescuit), şi nici psihic, prin susţinere morală (din cauza lipsei timpului în care să putem sta de vorbă, dar şi a nepotrivirii de crezuri în modelele de parenting, ca să zic aşa). Sunt şi toate astea la un loc, dar poate şi multe altele...

Dar încep să-mi dar seama de încă ceva. Ceva care se numeşte ACCEPTARE. Otilia Mantelers ne-a spus-o simplu şi natural la un curs, dar pentru mine a avut greutatea unei lovituri în moalele capului: "Acceptare, acceptare, acceptare!" Îmi repet vorbele astea ca o mantră ori de câte ori e nevoie. Dar de fapt, cred că mai mult decât să mi le repet mecanic, am nevoie (şi) de altceva: să învăţ efectiv să accept: să-mi accept copiii, soţul, pe mine însămi şi tot ce mă înconjoară!

Ce-ar fi dacă aş reuşi să îmi accept soţul aşa cum este, fără să mai încerc să-l schimb? Am auzit/citit sfatul ăsta (bun) în multe locuri, este excelent, dar cum să faci asta? Cum să accept (adică, să mă resemnez?!) că nu dă gunoiul afară, nu îşi pune hainele murdare în coşul de rufe, nu merge cu copiii la activităţi extraşcolare (şi nici la vreo şedinţă cu părinţii sau la serbări), nu îmi cumpără flori sau vreun alt cadou din proprie iniţiativă (da, mereu îmi spune că eu ştiu cel mai bine ce vreau şi să-mi iau singură)... etc., ca şi cum ar fi ceva natural?

Şi brusc îmi dau seama că exact aceeaşi atitudine (pe care nu o am nici măcar faţă de soţul pe care îl iubesc!) trebuie să o adopt şi faţă de copiii mei (pe care îi iubesc!) Şi care atitudine este (parţial, prin dilemele de mai jos) contrară viziunii mele despre parenting - viziunea practică, căci la nivel teoretic stau bine, dar la nivel practic.. ehei, aici e buba! Aici perpetuăm noi ceea ce ni s-a scris în gene de la propiii părinţi (pe care îi criticăm pentru asta, de fapt)!

Aici sunt eu confuză rău de tot: adică, cum poţi să faci responsabilizare, şi totuşi şi acceptare? Dacă de exemplu, odată veniţi de la şcoală la prânz, nu le pun să-şi facă temele, ca să nu le mai cicălesc, iar ele nu şi le fac şi merg cu temele nefăcute la şcoală, pentru că eu accept că nu le place să-şi facă temele, se cheamă ACCEPTARE? Sau iresponsabilitate din partea mea şi ne-deprinderea lucrurilor care trebuie făcute, chiar dacă nu ne plac? Mi-e greu să spun. Eu personal consider că e de datoria mea să le deprind cu lucrurile care trebuie făcute, să le deprind cu igiena, cu curăţenia, chiar dacă nu le place să facă teme, să se spele pe dinţi sau să-şi spele părul. Dacă nu accept că nu le place asta, înseamnă că vreau să le schimb şi deci nu le accept aşa cum sunt şi nu le iubesc aşa cum sunt? Greu!

Dar ce este acceptarea? (răspunsuri şi definiţii inspirate şi de Robert Frick, într-un articol despre Acceptare publicat aici)

Fiecare om are şi defecte. Unele sunt minore, unele sunt majore. Uneori doar ţi se par defecte, din perspectiva a ceea ce eşti tu şi ceea ce îţi place. Alteori sunt doar lucruri diferite, dar nu rele (lucruri enervante, de exemplu). Sau poate doar lucruri bune într-o situaţie, dar rele în alta.

Acceptarea nu are nimic de-a face cu dragostea. Acceptarea este reacţia ta la aceste defecte. Poţi să iubeşti pe cineva, şi totuşi să vrei să o schimbi, să-i schimbi acele lucruri pe care le percepi ca defecte. Acceptarea înseamnă să nu încerci să schimbi. Nimic. Punct. Să-l iei aşa cum este!

Este destul de uşor să accepţi aceste defecte la prieteni. Însă din păcate, este mult mai dificil să le accepţi la propriul soţ. Este natural să încerci să-ţi îmbunătăţeşti relaţia, pentru a-ţi fi cât mai bine. O parte din acest lucru este să încerci să îţi faci soţul mai bun. De exemplu, soţul meu nu ţine minte să pună pâinea înapoi în pungă după ce mănâncă, sau untul şi laptele în frigider, sau tocătorul de lemn la locul lui, sau vasele la spălat... Etc. Sunt lucruri minore, desigur, dar nu îi ia mult ca să le facă. Dacă le-ar face, ar elibera o foarte mică parte din frustrare. Dar s-au adunat ani şi ani de frustrare pe teme minore din acestea!

Atunci când locuieşti cu cineva şi interacţionezi cu acea persoană, ai o mulţime de ocazii să observi tot felul de lucruri minore de genul acesta. Pentru că vrei să vă fie amândurora mai bine, asta duce la încercări de a-ţi face soţul mai bun.

Problema este că încercarea de a-ţi schimba soţul nu merge bine în căsnicie. Dacă el nu vrea să se schimbe, atunci în loc de schimbare o să ai parte de certuri. Iar certurile nu sunt bune într-o căsnicie. Aşa că cel mai bun sfat în această situaţie este să îţi accepţi soţul/soţia aşa cum este. Nu spun că este uşor, ci doar că e cel mai bun sfat.

Atitudinea potrivită în această situaţie merge dincolo de acceptare. Înseamnă să găseşti lucruri pe care le apreciezi şi care îţi plac la soţul/soţia tău tocmai pentru că sunt diferite. O atitudine benefică pentru cuplu ar fi să nu le vezi altfel decât ca pe nişte lucruri pe care le faceţi diferit, atât!

Sau dacă te gândeşti invers, din perspectiva "celuilalt": ţi-ar plăcea să-ţi petreci viaţa alături de cineva care te corectează în permanenţă? Sau cu cineva care te apreciază şi se bucură de tine aşa cum eşti?

Acceptarea copiilor

Dacă ai fi copil, ţi-ar plăcea ca părinţii tăi să te iubească şi să te accepte pentru ceea ce eşti? Sau ţi-ar plăcea să te lupţi şi să te cerţi cu ei pentru că vor să te schimbe?

E doar o întrebare retorică. Dacă încerci să îţi schimbi copiiii, înseamnă că nu îţi plac copiii tăi aşa cum sunt acum şi ajungi să te cerţi cu ei. Copiilor nu le va plăcea asta, şi nici tu nu te vei simţi mai bine. Din acelaşi motiv pentru care lucrurile funcţionează dacă îţi accepţi soţul, funcţionează şi dacă îţi accepţi copiii.

Aşadar, sunt hotărâtă să încerc să îmi accept fiicele, să le accept şi să le iubesc defectele! Ştiu sigur că le va plăcea să aibă în preajmă mai degrabă o persoană care le acceptă decât una care le critică întruna!

Paradoxul

Bine, dar există o mare diferenţă între soţ şi copii. Este responsabilitatea mea, ca adult, ca părinte, să îmi ajut copiii să crească oameni mari, înţelepţi, buni la suflet, deschişi la minte etc. Asta înseamnă că au nevoie şi să se schimbe. Deci un bun parenting ar presupune corectarea copiilor, transformarea lor în oameni mai buni?! Aici apare paradoxul! Rezolvarea acestui paradox constă (potrivit sursei citate) în a nu mai împinge de la spate copiii. Ei doresc oricum să crească, să se dezvolte, să devină mai buni, este în natura lucrurilor, nu vor să rămână mici şi nepricepuţi. Schimbările vor apărea natural, de la sine (paranteză: eu personal trebuie să mă conving de asta! :) ) Copiii nu au nevoie de cineva care să le scoată ochii cu greşelile pe care le fac. Ci de cineva care să îi susţină, să îi aprecieze, să îi iubească. Într-un cuvânt, să îi ACCEPTE!

Acceptarea de sine

Dar dacă (bunăoară, cazul meu) nu te accepţi pe tine însuţi? Dacă nu eşti bine cu tine, cu propriile lucruri diferite faţă de ceilalţi? Dacă tot timpul găseşti ceva de schimbat, de îmbunătăţit la tine?
Nu e nimic rău în a dori să fii mai bun. Dar lipsa de acceptare de sine te secătuieşte de energie. Trebuie să accepţi că eşti om, o persoană cu bune şi cu rele, cu calităţi şi defecte şi să încetezi să te mai auto-pedepseşti pentru defecte. Aşadar, acceptă-ţi defectele, ceea ce te diferenţiază de ceilalţi, acceptă-te aşa cum eşti. Viaţa o să ţi se pară mult mai frumoasă! Fiinţele umane nu sunt perfecte. Poţi să  doreşti să creşti, dar acceptă-te şi aşa cum eşti.

Spre infinit tot înainte!

Odată toate acestea acceptate - soţul, copiii, tu însuţi - ce-ar fi să accepţi tot ce te înconjoară? Viaţa, vremea, lumea... totul!

Unde eşti, Doamne?

Nu vă supăraţi pe mine (sau n-aveţi decât!), dar nu pot să mă gândesc decât unde este Dumnezeu? Cum poate să lase oameni plecaţi să salveze alţi oameni, să cadă în munţi şi apoi să piară? Cum? Cum???

Nu numai că au pierit doi oameni nevinovaţi - pilotul şi o studentă rezidentă la medicină militară, care se oferise voluntar - , dar au pierit în încercarea de a salva alte vieţi!

Un sat întreg pleacă să îi caute, unul dintre medicii de pe avion dă semnalmentele (aproximative, ştiu) GPS de localizare şi apoi acordă şi primul ajutor colegilor, iar jandarmilor şi salvamontiştilor le ia 7 ore ca să îi găsească? 7 ore în care nu accidentul îi omoară pe cei doi, ci hipotermia şi rănile?

În ce ţară trăim? În ce lume trăim? Cum să nu te apuce depresia?

Este singurul mod în care sistemul medical românesc mai funcţionează: prin voluntariat, prin dăruirea unor medici precum cei din avionul de aseară, şi a unor piloţi ca Iovan, care îşi dedică anii de după ieşirea la pensie operaţiunilor de salvare a unor bolnavi!

Me... and the mind games

Nu ştiu cum se adună în jurul meu lucruri atunci când am nevoie de ele... Şi ele se leagă, cumva, sau eu le văd puse în legătură...

Am citit cu mare interes mai deunăzi, la Mămică Urbană, interviul Anei Nicolescu cu psihologul Gyorgy Gaspar pe tema cuplului şi a percepţiei de sine a femeii... Am admirat în primul rând curajul Anei de a-şi mărturisi vitiza la specialist, ba chiar terapia, luni de zile, curajul de a vorbi despre sine, cu sinceritate şi deschidere. Ea mi-a dat, cumva, puterea să scriu şi eu acum despre mine...

Iar din interviu mi-am dat seama nu numai că toate "crizele" mele lacrimogene sunt perfect naturale şi normale, nu numai că nu e nimic în neregulă cu mine dacă mă simt copleşită, aşa cum credeam, dar mai ales că probabil de un astfel de specialist avem şi noi, cuplul Ilie, nevoie acum...

E mult de spus şi mi se pare destul de complicat, cu multe pânze întreţesute...

De la faptul că tatăl meu, modelul meu masculin în viaţă, a murit când eu aveam doar 7 ani - lucru pe care probabil, în subconşient, l-am perceput ca pe un abandon... şi legat de asta, mă simt cumva, metaforic vorbind, că am crescut ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă... Am reuşit să mă ridic, sunt conşientă de asta, dar îmi lipseşte puterea pe care ţi-o dă oglindirea meritelor personale în ochii tatălui... şi din când în când, mai cad din zbor...

Apoi trecând prin divorţul sorei mele, mamă de doi băieţi mici, al căror tată a decis să se despartă şi de soţie, dar şi de copii... divorţ care m-a zguduit şi pe mine emoţional destul încât să-mi caut echilibrul în câteva şedinţe de psihoterapie... (despre care nu cred că am povestit nimic... pudoarea asta, fir-ar să fie!)

De la multele schimbări din viaţa noastră în ultimele luni - mutarea la curte, casa neterminată complet, locuit împreună cu tata-socru, probabil în subconştient sperasem în ajutorul lui, însă el şi-a văzut de viaţa lui (aş numi asta egoism, dar mi-am propus să încerc să nu judec), deci cumva încă un abandon..., multă muncă pe lângă casa omului, iar eu sunt genul care mai degrabă se lasă programat decât organizează pe alţii... apoi clasa I a copilului mare, dezamăgirile legate de sistemul de învăţământ, programele extraşcolare, engleză şi ceva sport, grădiniţa celei mici... apoi boala mea căzută ca un trăsnet (eu tot mai cred că a avut un cuvânt de spus şi sistemul nervos aici, prea eram încrâncenată, ca un mecanism angrenat într-o mega-morişcă ce se învârte fără oprire. Dar acum sunt bine, cât de bine se poate, nu e ca şi cum n-aş fi fost bolnavă, dar cu monitorizare, tratament, ciorapii de compresie, mişcare, alimentaţie săracă în vitamina K şi bogată în Omega, atenţie la accidentări, şi odihnă... sunt un om normal).

Şi nici nu le mai ştiu pe toate! În toată ciorba asta am o singură, dar foarte mare mulţumire: fetele! Ele cresc frumos, sunt sănătoase, şi mă fac să mă simt extrem de fericită, mândră şi norocoasă că le sunt mămică! Îmi vine să le mulţumesc că m-au ales să le fiu mamă :) Ilinca a împlinit 6 ani acum câteva zile, în mai puţin de o lună împlineşte şi Roxana 8 ani... Mi se pare că tot mai rar a fost nevoie în ultima vreme să-mi repet în minte cele învăţate de la Otilia: "Acceptare, acceptare, acceptare!", pentru că am impresia că parcă îmi iese mai bine acum asta, nu mai sunt aşa de critică (mai ales cu Roxana am tendinţa să fiu critică, am pretenţii mult mai mari de la ea şi apoi îmi fac mustrări de conştiinţă şi complexe de vinovăţie).

Am rumegat mult la interviul Anei. Mă "ventilasem emoţional", cum spune psihologul acolo :) Mă adunam după ultima criză lacrimogenă cu reproşuri şi altele din sfera isteriei depresive, menite să atragă atenţia, "uite-mă, sunt aici, sufăr, mi-e greu, mă simt copleşită!" Îmi adunam înapoi acasă nervii lăsaţi să zburde liberi prin casă şi curte, încercam să-mi explic tendinţa centrifugă de a lăsa totul baltă şi a fugi (evadând din prezent? din mine însămi? de teama de abandon, vreau să abandonez eu prima?) Iar eu când mă adun, îmi ia zile întregi, că-s taur cu demaraj greu :)

Acum vreo două zile, într-o dimineaţă insomniacă mi-a căzut în mână o adevărată odă închinată femeii, ca frumuseţe ce este, chiar şi sau mai ales după naştere, adică articolul acesta din The Guardian... E şi acolo vorba despre a te iubi pe tine însăţi, femeie, aşa cum eşti, cu trupul ăsta marcat şi, chiar dacă nu ai fi zis, înfrumuseţat de naşterile pe care le-ai trăit!

Şi chiar ieri un micuţ viral pe FB îmi spunea că You're a victom of your own mind. They say monsters don't sleep under your bed, they sleep inside your head. So make sure you clear your mind of any unhappy, self blaming thoughts, and learn to appreciate yourself more.

Şi iar am început să mă gândesc cum mintea asta a mea mă face să mă auto-flagelez, stricându-mi singură "ploile" în jur... Îmi dă material (poate şi fals) de rumegat, care mă conduce la concluzii greşite, la acţiuni greşite... Însă copleşirea, epuizarea, rămân, sunt acolo, le simt... Aşa că ar mai fi de lucru... Şi cred că nu singură, ci în doi, aşa cum am pornit la drum...

Telegramă 1 (presimt că vor fi mai multe)

În zile ca azi, mă bucur că nu mai fumez: cred că aş fi terminat un pachet în 2-3 ore!

stuff

Care-i diferenţa dintre acceptare şi nesimţire?
Adică, până unde spui că accepţi tot ce vezi în jur şi de unde nu te mai interesează, nu îţi pasă de ce e în jur?
Unde pot să învăţ şi eu să fiu nesimţită? Se ţin cursuri de nesimţire pe undeva? Că m-aş înscrie...
Să nu îmi pese, pur şi simplu, de părerea celorlalţi despre mine, chiar dacă sunt oameni la care ţin.
Şi cum identifici depresia? Cum o combaţi? Când te opreşti din plâns? Şi cum? Ce te face să te opreşti din plâns şi să nu te porneşti din nou la primul impuls?