Me... and the mind games

Nu ştiu cum se adună în jurul meu lucruri atunci când am nevoie de ele... Şi ele se leagă, cumva, sau eu le văd puse în legătură...

Am citit cu mare interes mai deunăzi, la Mămică Urbană, interviul Anei Nicolescu cu psihologul Gyorgy Gaspar pe tema cuplului şi a percepţiei de sine a femeii... Am admirat în primul rând curajul Anei de a-şi mărturisi vitiza la specialist, ba chiar terapia, luni de zile, curajul de a vorbi despre sine, cu sinceritate şi deschidere. Ea mi-a dat, cumva, puterea să scriu şi eu acum despre mine...

Iar din interviu mi-am dat seama nu numai că toate "crizele" mele lacrimogene sunt perfect naturale şi normale, nu numai că nu e nimic în neregulă cu mine dacă mă simt copleşită, aşa cum credeam, dar mai ales că probabil de un astfel de specialist avem şi noi, cuplul Ilie, nevoie acum...

E mult de spus şi mi se pare destul de complicat, cu multe pânze întreţesute...

De la faptul că tatăl meu, modelul meu masculin în viaţă, a murit când eu aveam doar 7 ani - lucru pe care probabil, în subconşient, l-am perceput ca pe un abandon... şi legat de asta, mă simt cumva, metaforic vorbind, că am crescut ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă... Am reuşit să mă ridic, sunt conşientă de asta, dar îmi lipseşte puterea pe care ţi-o dă oglindirea meritelor personale în ochii tatălui... şi din când în când, mai cad din zbor...

Apoi trecând prin divorţul sorei mele, mamă de doi băieţi mici, al căror tată a decis să se despartă şi de soţie, dar şi de copii... divorţ care m-a zguduit şi pe mine emoţional destul încât să-mi caut echilibrul în câteva şedinţe de psihoterapie... (despre care nu cred că am povestit nimic... pudoarea asta, fir-ar să fie!)

De la multele schimbări din viaţa noastră în ultimele luni - mutarea la curte, casa neterminată complet, locuit împreună cu tata-socru, probabil în subconştient sperasem în ajutorul lui, însă el şi-a văzut de viaţa lui (aş numi asta egoism, dar mi-am propus să încerc să nu judec), deci cumva încă un abandon..., multă muncă pe lângă casa omului, iar eu sunt genul care mai degrabă se lasă programat decât organizează pe alţii... apoi clasa I a copilului mare, dezamăgirile legate de sistemul de învăţământ, programele extraşcolare, engleză şi ceva sport, grădiniţa celei mici... apoi boala mea căzută ca un trăsnet (eu tot mai cred că a avut un cuvânt de spus şi sistemul nervos aici, prea eram încrâncenată, ca un mecanism angrenat într-o mega-morişcă ce se învârte fără oprire. Dar acum sunt bine, cât de bine se poate, nu e ca şi cum n-aş fi fost bolnavă, dar cu monitorizare, tratament, ciorapii de compresie, mişcare, alimentaţie săracă în vitamina K şi bogată în Omega, atenţie la accidentări, şi odihnă... sunt un om normal).

Şi nici nu le mai ştiu pe toate! În toată ciorba asta am o singură, dar foarte mare mulţumire: fetele! Ele cresc frumos, sunt sănătoase, şi mă fac să mă simt extrem de fericită, mândră şi norocoasă că le sunt mămică! Îmi vine să le mulţumesc că m-au ales să le fiu mamă :) Ilinca a împlinit 6 ani acum câteva zile, în mai puţin de o lună împlineşte şi Roxana 8 ani... Mi se pare că tot mai rar a fost nevoie în ultima vreme să-mi repet în minte cele învăţate de la Otilia: "Acceptare, acceptare, acceptare!", pentru că am impresia că parcă îmi iese mai bine acum asta, nu mai sunt aşa de critică (mai ales cu Roxana am tendinţa să fiu critică, am pretenţii mult mai mari de la ea şi apoi îmi fac mustrări de conştiinţă şi complexe de vinovăţie).

Am rumegat mult la interviul Anei. Mă "ventilasem emoţional", cum spune psihologul acolo :) Mă adunam după ultima criză lacrimogenă cu reproşuri şi altele din sfera isteriei depresive, menite să atragă atenţia, "uite-mă, sunt aici, sufăr, mi-e greu, mă simt copleşită!" Îmi adunam înapoi acasă nervii lăsaţi să zburde liberi prin casă şi curte, încercam să-mi explic tendinţa centrifugă de a lăsa totul baltă şi a fugi (evadând din prezent? din mine însămi? de teama de abandon, vreau să abandonez eu prima?) Iar eu când mă adun, îmi ia zile întregi, că-s taur cu demaraj greu :)

Acum vreo două zile, într-o dimineaţă insomniacă mi-a căzut în mână o adevărată odă închinată femeii, ca frumuseţe ce este, chiar şi sau mai ales după naştere, adică articolul acesta din The Guardian... E şi acolo vorba despre a te iubi pe tine însăţi, femeie, aşa cum eşti, cu trupul ăsta marcat şi, chiar dacă nu ai fi zis, înfrumuseţat de naşterile pe care le-ai trăit!

Şi chiar ieri un micuţ viral pe FB îmi spunea că You're a victom of your own mind. They say monsters don't sleep under your bed, they sleep inside your head. So make sure you clear your mind of any unhappy, self blaming thoughts, and learn to appreciate yourself more.

Şi iar am început să mă gândesc cum mintea asta a mea mă face să mă auto-flagelez, stricându-mi singură "ploile" în jur... Îmi dă material (poate şi fals) de rumegat, care mă conduce la concluzii greşite, la acţiuni greşite... Însă copleşirea, epuizarea, rămân, sunt acolo, le simt... Aşa că ar mai fi de lucru... Şi cred că nu singură, ci în doi, aşa cum am pornit la drum...

Inteligenţa ciorilor, demonstrată ştiinţific

Se spune (auzită la radio, dar o redau şi pentru cei care nu cred că ascultă Radio România Actualităţi la 6.45 dimineaţa) că oamenii de ştiinţă au vrut să demonstreze inteligenţa ciorilor.

Şi le-au dat într-o zi mâncare într-un lung tub. Cioara femelă s-a chinuit să ajungă la mâncare, şi-a fabricat o unealtă, un fel de cârlig cu care până la urmă a reuşit să extragă mâncarea din acel tub. Deci, au conchis oamenii de ştiinţă, iată, cioara îşi produce unelte, este aşadar inteligentă, asemenea oamenilor din stră-vechime, care şi ei îşi produceau unelte pentru a face rost de hrană. Cioroiul mascul în toată vreme asta nu participa, stătea doar şi se uita, contempla munca asiduă a cioarei de a extrage mâncarea. El a intervenit doar  în momentul în care hrana a fost extrasă din tub... şi a furat-o de la cioara femelă şi a mâncat-o singur.

Morala: cine este, deci, mai inteligent? Femela sau masculul cioară?
Oamenii de ştiinţă încă mai dezbat pe tema asta.

Era mai bine înainte?!

- Mami, când erai tu mică nu exista friptură de pui?
- Când eram eu mică nu existau multe! Credeţi că noi aveam aşa, la discreţie, de toate, cum aveţi voi azi?

Şi brusc se bagă o terţă persoană în discuţie: Ei, poate nu-ţi aminteşti tu, dar erau de toate. Carne pe alese, de pui, de vită şi de porc. De 18, de 25 şi de 30 de lei kilogramul, după calitate. Era hala plină la Obor! Şi puteai să îţi faci un concediu prin ONT cu 2.500 de lei o familie la cel mai bun hotel de la mare, cu trei mese incluse. Şi mergeam la restaurant în fiecare seară... şi cânta Dan Spătaru... Şi portocalele şi bananele umpleau galantarele, şi ce, astea sunt portocale ce ai tu aici? Atunci să vezi ce portocale frumoase erau! Şi puteai să laşi banii pentru sticla de lapte şi nu îi lua nimeni... Era lumea mai cinstită, erau oamenii mai buni... Şi aia, şi ailaltă...

Şi d-aia mă îmbolnăvesc eu de ficat! Că tac şi nu zic nimic. Doar am precizat că eu nu-mi amintesc nimic din toate astea, ci doar că după 1983-1985 nu mai era nimic prin magazine! Doar creveţi la cutie şi lapte condensat chinezesc.

Până când, la final (final pentru că am plecat eu, pentru că lecţia de istorie despre beneficiile comunismului ar fi continuat) a căzut cu aplomb aia cu "era mai bine atunci, ce să mai zicem!".

Da, sigur că era mai bine! Era foarte bine când ne jucam în părculeţul din spatele alimentarei - şi de ce tocmai acolo? ca să vedem când vine maşina de marfă. Nu ştiam ce "bagă", dar noi formam deja coada. Orice "băga" era binevenit, era necesar, duceam lipsă. Carne, unt, mălai... Nu conta, oricum nu aveam, oricum ne trebuia!

Şi era bine când mergeam la şcoală cu o sacoşă şi bani la mine, să fie, că nu se ştie niciodată când bagă mălai, de exemplu, şi poţi să cumpăr şi eu 2 kilograme, că doar atât se dădea, şi colega cu care eram mai cumpăra 2 kilograme pentru mine, că ei nu consumau atâta mălai, dar noi îl căram la ţară, de unde veneam cu pui, ouă şi brânză la schimb.

Era bine că am intrat într-o zi în aceeaşi alimentară aflată pe drumul de la şcoală acasă şi vânzătoarea nu a vrut să ne vândă carne, că cică suntem minore. Şi când a auzit mama, foc şi pară s-a făcut! A scos mâinile din rufele pe care le spăla, ne-a luat de câte o mână şi ne-a târât până în faţa vânzătoarei, unde ne-a lăsat în grija ei: "dacă nu le daţi carne pentru că sunt minore, să le creşteţi dvs până la majorat, şi vin eu atunci să le iau de aici!"

Era bine că erai controlată, femeie, la cabinetul fabricii sau trimisă la ginecolog să nu cumva să rateze ceauşescu o mândreţe de copil pe care ai fi putut să-l avortezi dacă nu te luau în evidenţă! Era bine că numai eu ştiu vreo duzină de femei care nu au mai putut avea copii după câte un avort făcut măcelăreşte, care de către cine a ştiut, cum a ştiut!

Era mai bine când ne opreau curentul aproape în fiecare seară, când nu aveai ce să vezi la televizor, când erai luat în băşcălie dacă aveai ceva mai multe clase decât trenul, când ne încălzeam la şcoală lipiţi de soba de teracotă cu gaze că ne mai rugam de femeia de serviciu să o mai lase încă 5 minute pornită, chiar dacă are ordin s-o oprească...

Era mai bine când erai scoasă la raport şi făcută de ruşine, femeie în toată firea, că nu ai respectat planul partidului, tovarăşă!

...Că m-am şi enervat acum!
Şi aveam doar 14 ani în 1989!