Despre campania "Fii prietenos, nu răutăcios"

Pe când tocmai citeam din cartea lui Michael Thompson referitoare la viaţa socială a copiilor şi adolescenţilor, numai ce primesc de la Ana, Mămica Urbană, invitaţie pentru a participa la o discuţie cu ocazia lansării campaniei naţionale "Fii prietenos, nu răutăcios". Nici nu se putea nimeri mai bine, ca să pot îmbina cele citite în cartea psihologului american (dar despre această carte şi ideile din ea voi reveni într-un alt articol cât de curând), cu realitatea "din teren", ca să zic aşa.

Cartoon Network a lansat o campanie naţională anti-bullying (paranteză: personal, nu agreez folosirea termenului din limba engleză pentru simplul motiv că avem şi noi în limba română agresiune, hărţuire, intimidare, bătaie, cafteală... şi multe altele asemenea!). Campania se desfăşoară în parteneriat cu Asociaţia Telefonul copilului şi este susţinută vizual de Alex Velea.

Şi eu, printre celelalte mămici blogger invitate.

Cifrele arată că peste 1.000 de copii din România au sunat în 2014 la “Telefonul Copilului 116 111” pentru a vorbi despre cazuri de hărţuire.

Majoritatea celor afectaţi de acest fenomen sunt copiii cu vârste între 12 şi 17 ani.

Cântăreţul de muzică pop Alex Velea încurajează copiii şi tinerii din România să oprească hărţuirea. Campania se desfăşoară sub sloganul "Fii prietenos, nu răutăcios!" şi are ca obiectiv sensibilizarea și încurajarea copiilor de a lua măsuri împotriva hărțuirii și agresiunii de orice fel. Prin intermediul animațiilor, Cartoon Network îi încurajează pe copii să vorbească despre experiențele lor, să îi sprijine pe cei hărțuiți și să fie prietenoși cu toți ceilalți.

Întrucât hărţuirea afectează copiii din întreaga ţară, Cartoon Network colaborează cu Asociația „Telefonul Copilului”, care abordează problemele acestora. Scopul acestei asocieri este de a informa despre hărţuire şi pentru a oferi consiliere şi ajutor celor care au nevoie. Între 2011 – 2013, Asociația „Telefonul Copilului” a înregistrat peste 2.900 de apeluri de la copii care au dorit să vorbească despre agresiune, 57% dintre aceştia fiind băieţi cu vârste între 12 – 17 ani.

Alex Velea apare în spotul campaniei Cartoon Network. Campania mai include şi o serie de clipuri animate care se adresează atât copiilor care sunt afectați de fenomenul bullying, cât și celor care sunt agresivi sau celor care sunt simpli observatori. Copiii afectaţi direct sau indirect de agresiunea din partea alor copii asupra lor beneficiază de consilierea unor persoane cu experienţă în abordarea acestor probleme pe website-ul www.CartoonNetwork.ro/clubulprieteniei.

Cartoon Network desfăşoară campania anti-bullying “CN CLUBUL PRIETENIEI” şi în alte ţări din EMEA pe parcursul acestui an. Copiii pot afla detalii despre fenomenul bullying și hărțuire pe website-ul www.CartoonNetwork.ro/clubulprieteniei. Tot aici, ei pot viziona videoclipuri animate și mesajul lui Alex Velea.

Evenimentul a fost și o bună ocazie pentru copiii noştri, ai celor invitaţi, să fie prietenoşi unii cu alţii pentru că s-au lansat în jocuri care mai de care mai captivante, ghidaţi de nişte animatori absolut minunaţi şi pasionaţi! 

Cercul prietenilor ... Cartoon Network

Parenting fără ţipete

Aseară Roxana îşi terminase temele, îşi pregătise ghozdanul pentru azi, îşi făcuse şi porţia de joacă cu păpuşile cu sora mai mică, aşa că, ce s-a gândit ea? Că are toate motivele să-mi ceară să o las la Wii. Mai ales că îi spusesem că aş vrea să-mi arate şi mie ce pot să fac eu la Wii în sistem de Fitness. Numai că - legile lui Murphy, cred - tocmai atunci lucram şi eu ceva, profitind de momentele lor de joacă nestingherită de unele singure. Aşa că s-a lovit de răspunsul meu negativ: 

- Nu. 

- Dar de ce? (aici şi-a însuşit lecţia cu "de ce", adică să punem întrebări, să nu acceptăm nimic aşa cum ni se dă pe tavă)

- Nu ai voie în timpul săptămânii de şcoală! (de parcă săptămâna nu mai e şi de altceva!)

- Dar de ce?, insistă ea.

- Pentru că te oboseşte şi te culci obosită, şi dimineaţă te trezeşti greu, iar mâine nu mai dai randament la şcoală.

După multe negocieri şi încăpăţânare din partea mea (recunosc), până la urmă s-a dus supărată în camera ei, boscorodind că o să se joace ea şi fără să îi dau eu voie.

După ce s-a mai liniştit şi m-am mai gândit şi eu puţin, am revenit la discuţia referitoare la Wii şi am stabilit nişte limite de timp până la care are voie. Reacţia ei:

- Mamiiii! Chiar eşti cea mai bună mamă din lume!

Am realizat atunci (din nou!) că pentru copil nu explicaţiile, nu morala, nu ceea ce e bine are vreo valoare. Nu. Ci să fii de acord cu el, să fii calm, să îi oferi ceea ce vrea, chiar dacă cu nişte limitări, pe care de altfel le-a acceptat fără discuţie!

Şi m-am întrebat: Cum poţi să fii părintele pe care şi-l doreşte copilul tău? Ce-şi doresc, de fapt copiii?

Am găsit răspunsul la această întrebare (şi) la dr. Laura Markham, pe Aha!Parenting.com.

Celor mici le place să facă totul aşa cum vor ei. Dar e ceva ce îşi doresc copiii mai mult decât orice: Îşi doresc pe cineva care să-i iubească necondiţionat. Cineva care să nu ţipe la ei atunci când greşesc. Care să-i iubească chiar şi atunci când sunt supăraţi sau se tânguie, sau se miorlăie, cineva care să îi asculte cu atenţie şi să le înţeleagă supărarea... chiar şi atunci când nu au dreptate, chiar şi atunci când sunt atât de supăraţi încât vorbesc urât şi chiar îşi lovesc sora mai mică. Cineva care să-i iubească suficient încât să treacă peste propriile supărări şi să îi poată ajuta să treacă peste ale lor.

Toţi copiii merită un astfel de părinte. Bineînţeles că nu putem să fim tot timpul acel părinte, pentru că suntem şi noi oameni. Dar dacă ne dorim momente de "parenting bun" în procent cât mai mare, poate că trebuie să facem ceva.

Despre ce este vorba? Dr Laura Markhan afirmă că, dacă suntem ca majoritatea mamelor şi taţilor, atunci desigur că ştim cum să fim acel părinte pentru copiii noştri. Aşa că noi credem că pur şi simplu ne vom spune în sinea noastră "fii mai bun", ne vom cere scuze de la copil şi apoi vom ţipa la noi înşine, ne vom simţi vinovaţi.

Dar dacă ai o plantă care se usucă, nu ţipi la ea să se ridice naibii de acolo şi să crească frumos! Încerci să-ţi dai seama de ce are nevoie: de mai multă apă? de mai multă lumină naturală? de mai mult spaţiu ca să crească? Acelaşi lucru este valabil şi pentru copiii noştri, desigur. Dar la fel de bine, este valabil şi pentru noi. Dacă eşti dur cu tine însuţi nu vei deveni un părinte mai bun. Dacă te lupţi să afişezi mai multă răbdare, asta nu te face neapărat un părinte mai bun, dacă nu îţi oferi tu însuţi susţinerea de care ai nevoie ca să rămâi calm şi să-ţi reglezi emoţiile.

De ce să nu-ţi oferi lumina naturală şi hrana de care ai nevoie ca să creşti? Viaţa e scurtă şi meriţi să te bucuri de ea. Şi la fel şi copilul tău. Zilele petrecute alături de copii par lungi, dar copilăria lor este atât de scurtă! Cu fiecare zi care trece, copilul creează amintiri. Îşi modelează creierul. Pune bazele relaţiilor pentru restul vieţii.

Copii la joacă.
(Ilinca în partea din stânga. Foto din arhiva personală, realizată la Lumea lui Momo.)

Ce poţi să faci ca să devii părintele care doreşti să fii? Poate ai nevoie de mai mult somn. Poate ai nevoie să te opreşti puţin din goana de zi cu zi, să nu mai fii atât de stresat, şi să te bucuri mai mult de copiii tăi. Poate ai nevoie să pui pe perete o foaie de hârtie pe care copiii tăi să lipească feţe zâmbitoare pentru fiecare zi în care nu ţipi la ei. Poate ai nevoie să te iubeşti pe tine însuţi şi pe copiii tăi necondiţionat, chiar dacă nici tu, nici ei nu sunteţi perfecţi!

În adâncul sufletului tău, tu ştii ce trebuie să faci ca să fii părintele care vrei să fii. Tot ce trebuie să faci este să duci la îndeplinire acest plan - încheie dr. Laura Markham.

Copiii vă spun curat: vă este timpul furat!

Cu toate că "Momo", cartea lui Michael Ende, este de vârstă ceva mai mare ca mine (a fost scrisă în 1973), nu ştiu de ce nu a apărut printre lecturile mele din copilărie. Poate nu era tradusă în română, poate nu o aveau la biblioteca şcolii şi nici a liceului. Cert e că abia acum - şi recunosc, şi din curiozitate, ca să văd ce-a mânat-o pe Mira să preia acest nume pentru cercul ei de activităţi pentru copii Lumea lui Momo - , mi-a picat în mână basmul-roman numit "Momo, sau strania povestire despre hoţii de timp şi fetiţa care le-a înapoiat oamenilor timpul furat". Însă chiar dacă aţi citit-o când eraţi copii, poate veţi lua în calcul să o recitiţi. Ca terapie pentru alergătura şi stresul cotidiene, măcar.

Din capul locului precizez că nu mi se pare o carte doar pentru copii. Ca, de altfel, şi alte cărţi pentru copii pe care le-am citit (mai ales în ultima vreme) cu ochii şi mintea de adult, în "Momo" am descifrat alte sensuri decât cele pentru care este cartea citită de copii. Sensuri şi înţelesuri ce vin din experienţa de viaţă. Dar care fac cartea cu atât mai plăcută (şi) pentru adulţi.

Subtitlul ne linişteşte dintru început: nu vă speriaţi, timpul a fost furat, dar a fost şi restituit.

Pe scurt, Momo este o fetiţă vagaboandă, în sensul cel mai curat al termenului: fără origine, fără vârstă, fără ocupaţie şi fără domiciliu. De fapt, ea locuieşte într-un vechi amfiteatru roman, iar ocupaţia ei este aceea de a asculta. În preajma ei, totul devine mai clar. Ea îi ascultă şi pe adulţi, iar autorul face o apologie indirectă virtuţii pe care o constituie arta de a-i asculta pe ceilalţi. În ziua de azi i-am spune "ascultare empatică". La Momo vin deopotrivă adulţi care se ceartă între ei, pentru a afla liniştea şi soluţia problemelor, adulţi cu diverse probleme şi necazuri. Dar tot la ea îşi găsesc copiii cel mai frumos şi bine petrecut timp. Jocurile pe care le inventează împreună sunt acelea în care creativitatea este la loc de cinste, alături de cea mai pură copilărie. Am zâmbit amar citind asta, am recunoscut greşeala pe care o facem, părinţi fiind, atunci când le oferim copiilor jucării care să le stimuleze o abilitate sau alta. Când de fapt copiii găsesc cele mai neaşteptate moduri de a se juca cu simple cutii de carton, de exemplu.

Despre plăcerea lucrului bine făcut, cu pasiune, ne vorbeşte unul din prietenii lui Momo, Beppo Măturătorul:
"Niciodată nu trebuie să te gândeşti la toată strada dintr-odată, înţelegi? Trebuie să te gândeşti numai la următorul pas, la următoarea respiraţie, la următoarea lovitură de mătură. În continuare trebuie să te gândeşti mereu numai la ceea ce urmează. (...) Astfel îţi face plăcere, ceea ce e important, căci numai aşa se face treaba cum trebuie. Aşa trebuie să fie. (...) Dintr-odată îţi dai seama că, pas cu pas, ai terminat toată treaba. Nici nu ţi-ai dat seama cum şi nici nu ţi s-a tăiat răsuflarea. (...) Asta e foarte important."

Altă dată, tot el spune:
"Te-am cunoscut şi pe tine, şi pe mine" - iar eu, adultul, părintele, mama, m-am dus cu gândul la felul în care fetele mele mă ajută continuu să mă cunosc pe mine, să-mi cunosc limitele, să-mi descopăr amintiri pe care le credeam uitate.

Despre timp, Michael Ende spune:
"Findcă fiecare om are propriul său timp. Numai câtă vreme e într-adevăr al său timpul rămâne viu."

Intriga basmului-roman se declanşează odată cu apariţia oamenilor cenuşii, nişte arătări umanoide care îşi trag seva existenţei din... timpul oamenilor. Şi de aici începe o parabolă excelent construită privind timpul şi felul în care îl putem atât de uşor pierde. Copiii sunt primii care îşi dau seama ce se întâmplă şi vor să anunţe pe toată lumea, să găsească o soluţie. Organizează o manifestaţie, iar pe pancardele lor se poate citi:

"Să economisim timp? Dar pentru cine?"
sau:
"Copiii vă spun curat:
Vă este timpul furat!"
Dar paradoxal, nimeni nu are timp să-i asculte...

Am privit cu subtilă auto-ironie afirmaţia aceasta: "Părinţilor nu li se poate reproşa nimic, căci viaţa modernă nu le lasă timpul necesar pentru a se ocupa de copiii lor."

Sau am citit fragmentul de mai jos cu ochii părintelui de copii şcolari: "Trebuie înfiinţate instituţii (şcoli - n.m.) unde (copiii) să fie crescuţi pentru a ajunge membri folositori societăţii şi apţi de muncă. (...) Copiii reprezintă materialul uman al viitorului, iar viitorul va fi epoca reactoarelor şi a creierelor electronice. Va fi necesară o întreagă armată de specialişti şi muncitori calificaţi pentru a lucra cu toate aceste maşini, dar în loc să ne pregătim copiii pentru lumea de mâine, mai îngăduim încă să-şi irosească mulţi dintre ei ani întregi din timpul lor preţios cu jocuri inutile. Este o ruşine pentru civilizaţia noastră şi o crimă faţă de viitoarea omenire!"

Au loc o serie de peripeţii, în cursul cărora Momo îşi pierde pe rând prietenii. Mai întâi pe cei mari, adulţii, cărora le este furat timpul. Apoi îşi pierde şi prietenii copii, care sunt duşi la un "depozit de copii", un loc în care li se spune ce să se joace, când, cum... un fel de grădiniţe şi şcoli ale zilelor noastre: "Aşadar au fost înfiinţate în toate cartierele aşa-numitele Depozite de copii. Erau case mari unde trebuiau să fie aduşi copiii de care nimeni nu avea timp să se ocupe..."

Momo, fetiţa fără familie şi fără o casă în oraş, scapă în cele din urmă de oamenii cenuşii de la Casa de Economisire a Timpului cu ajutorul ţestoasei fermecate pe nume Casiopeea (remarc numele cules din mitologia greacă). Aceasta o conduce la maestrul Hora, administratorul timpului oamenilor. Iată un dialog între cei doi:

"- N-ai putea (...) să orânduieşti lucrurile astfel ca hoţii de timp să nu mai poată fura timpul oamenilor?, întrebă Momo.
- Nu, nu pot să fac aşa ceva, răspunse maestrul Hora, căci oamenii hotărăsc singuri ce fac cu timpul lor. Ei singuri trebuie să şi-l apere."

Tot maestrul Hora este cel care oferă ceea ce am putea numi o explicaţie a morţii pe înţelesul copiilor:
"- Iar dacă inima mea va înceta odată să bată? întrebă Momo.
- Atunci încetează şi timpul pentru tine, copilă, răspunse maestrul Hora. S-ar mai putea spune că tu însăţi eşti cea care se întoarce înapoi în timp, trecând prin toate zilele şi nopţile, lunile şi anii tăi. Călătoreşti înapoi prin viaţa ta până ce ajungi la marea poartă rotundă din argint, prin care ai intrat cândva. Pe acolo ieşi iar afară.
(...)
- Tu eşti moartea?
Maestrul Hora surâse şi tăcu o vreme înainte de a răspunde:
- Dacă oamenii ar şti ce e moartea, nu s-ar mai teme de ea. Iar dacă nu le-ar fi frică de moarte, n-ar mai putea vreodată să le fure timpul vieţii."

Fără a intra în mai multe detalii, fireşte că totul se termină cu bine. Momo face astfel încât oamenii să îşi recapete timpul, iar copiii să se întoarcă la joacă.

Cititorul rămâne însă cu senzaţia că prea suntem pe fugă, prea intrăm în vârtejul vieţii acesteia moderne pe care o trăim, prea neglijăm până la urmă lucrurile care ne plac şi pe cei dragi. Ce bine-ar fi dacă maestrul acesta Hora şi-ar întoarce ochii şi spre oamenii zilelor noastre! Ce bine-ar fi dacă Momo ar trăi undeva printre noi! Poate am reînvăţa că "nu am timp" nu e o scuză corectă, ci trebuie să ne facem timp pentru orice are importanţă pentru noi. Poate am (re)învăţa să ascultăm, să ne jucăm, să lăsăm copiii să fie copii...

La final (defect profesional, ce să-i faci?) două cuvinte despre traducere. Cartea este impecabil tradusă de Yvette Davidescu. Şi spun asta nu din perspectiva unui cunoscător de limba germană, căci nu sunt, ci din perspectiva unui vorbitor de limbă română, care nu m-am poticnit deloc în formulări greoaie sau calcuri lingvistice eronate.

Un sfat de la mine: nu ocoliţi cartea, chiar dacă vi se pare că este pentru copii. Citiţi-o pentru copilul din voi, dar şi pentru părintele din voi!

Dileme crăciunistice

De câteva zile mă căznesc să explic copilului (ăl mare) ceea ce nici mie nu mi-e prea clar, stau călare pe site-uri de review-uri şi cercetez magazinele, gândurile, cunoştinţele şi sufletele, online şi offline. Dar abia când am citit azi-dimineaţă la Ada şi am comentat cu ea şi prietenii ei pe Facebook, am văzut că oamenii sunt diferiţi, copiii sunt diferiţi, dar dilemele sunt comune.

Aşa că am zis, ia să "fur" eu ideea, şi să îmi scriu dilema în jurnalul de FamILIE.

Roxana nu vrea decât un singur lucru de la Moş Crăciun, pentru care, pentru că e scump, îşi înfrânează orice altă dorinţă: vrea un Wii. L-a şi găsit, a venit ieri cu el în braţe să mi-l arate, în timp ce eu mă uitam pe la combine frigorifice la Domo. Acela costa 499 lei. Din care are o parte (probabil jumătate, nu ştiu sigur), primiţi cu nu-mai-ştiu-ce ocazie, cu care vrea "să îl ajute pe Moşu". Sigur, sunt ai ei şi ai Ilincăi, împreună, dar Ilinca are încredere în alegerea surorii mai mari, ca să zic aşa...

Problema mea este: merită? În epoca în care nu mai putem ţine pasul cu tehnologia (apropos - mie mi s-a spus că sunt demodată rău cu sistemul meu de operare XP pe laptopul care uruie ca moara când îl deschid!), un Wii va deveni istorie înainte să-l scoatem din cutie!

Şi dacă îi aduce Moş Crăciun un Wii, înţeleg că îi trebuie şi jocuri pentru el, care costa cam 100 lei bucata. Şi accesorii gen "remote", palete şi alte chestii. Că este cel mai "gesture controlled" joc, se ştie. Când o să aibă timp să se joace cu el? căci nici de altele nu prea are timp... Acum abia dacă adună 2 ore puse cap la cap pe săptămână de desene, tabletă sau alte electronice. Nu că ar fi rău, apucăm să jucăm un Boardgame cel puţin, lucrăm la gherghef, dacă e frumos ieşim în parc... 

Soţul zice să-mi imaginez că îşi doreşte ceva cu totul imposibil de adus, atunci ce aş face? Atunci sigur i-aş zice NU şi i-aş explica frumos că nu se poate. Dar când poţi să faci un efort (mare, dar îl faci), cum e?

Sau, tot pe lista pentru Moş Crăciun iniţial au fost Furby sau o Zână care zboară singură, preţurile fiind de circa 300 şi circa 200. La astea am găsit argumentul că am depăşit vârsta şi altele asemănătoare şi au înţeles.

Parcă văd că dacă îi aduce Moşu' Wii, se va juca puţin cu el şi apoi va zăcea încă o cutie inutilă prin casă. (şi mi-e ciudă că aş putea face altceva mai util cu banii ăia, care nu ne dau afară din casă) Dacă nu îi aduce, o să mă simt vinovată că nu i-am îndeplinit dorinţa. Dacă o conving să-şi dorească altceva, nu va ajunge frustrată?

Din aceste dileme nu putem ieşi. Help, help, heeeelp! 

Voi cum faceţi cu copii de 8 ani (şi 6 cea mică)? Ce le aduce Moş Crăciun? Cum trec ei peste frustrarea de a fi cerut ceva şi a primi altceva?

Sărbătoarea copilăriei. Arta figurativă a lui Mark Lovett

Articol de Claudia Moscovici, postromanticism.com

Traducere din limba engleză de Anca Cristina Ilie

Articolul original poate fi citit aici

"Lady Bug". Sursa foto

Mi se pare de-a dreptul extraordinar faptul că sărbătorim prin artă evenimente istorice importante, comemorăm eroi de război, autori şi lideri politici, şi cu toate astea, sărbătorim foarte rar prin intermediul artei ceea ce este cel mai important pentru majoritatea dintre noi: viaţa familiei noastre şi pe copiii noştri. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, reprezentarea copiilor în artă era de obicei delegată pictorilor femei (dintre care cele mai cunoscute nume sunt Mary Cassatt şi Berthe Morisot), sau copiii erau înfăţişaţi în tonalităţi neliniştitoare de sexualitate, aşa cum este cazul operelor controversate ale lui Balthus. 

"Red Cap Girl". Sursa foto

Reprezentant al artei figurative, pictorul Mark Lovett sărbătoreşte în frumoasele sale tablouri şi fotografii ceea ce contează cel mai mult pentru majoritatea covârşitoare dintre noi: copiii. Mark Lovett înfăţişează copii, în special fete, în perioada (între 3 şi 12 ani) când sunt destul de mari ca să aprecieze activităţile în familie, şi totuşi destul de mici ca să se bucure de compania părinţilor lor.

"Ellie and Sophie in the park". Sursa foto.

Subiectul familie şi copii este unul intrinsec personal, aşa că am să introduc aici o observaţie personală, care reprezintă, parţial, motivul pentru care sunt atât de impresionată de arta lui Mark Lovett. Îmi amintesc cu mare duioşie de multele activităţi pe care împreună cu soţul meu, le făceam cu copiii noştri, Alex şi Sophie, când erau mai mici: livezi de meri, excursii la grădina zoologică, muzee, expoziţii renascentiste, tabere pe teme artistice, cercetaşi, drumeţii şi vacanţe în atât de multe locuri frumoase din lume. Copiii şi veselia lor, acea "joie de vivre" a lor, ne-au adus o mare plăcere şi ne-au dat un sens vieţii.

Pentru că această parte a copilăriei şi vieţii de familie durează aproximativ zece ani, e uşor să capeţi falsa impresie ca va dura veşnic. Şi totuşi, ca tot ce este frumos în viaţă, este efemeră şi trece. Pe măsură ce cresc copiii, puteţi să retrăiţi prima lor copilărie şi bucuria pe care au adus-o în familia voastră, în inima voastră doar în amintire şi, dacă sunteţi norocoşi, în opere de artă importante, precum cea creată de Mark Lovett.

"Pas de Deaux". Sursa foto

Mark Lovett a absolvit Universitatea din Maryland, unde a studiat pictura figurativă şi portretul la Nelson Shanks' Studio Incamminati în Pennsylvania şi The Art League School din Alexandria, Virginia, SUA. Aşa cum puteţi să vă daţi seama dacă priviţi picturile sale realiste, Mark găseşte inspiraţie la vechii maeştri. Este influenţat în special de lucrările de Bouguereau, Sargent, Renoir şi Monet. El foloseşte multe din tehnicile lor, mai ales atunci când îşi înfăţişează subiectele în manieră realistă. Însă în cele din urmă, ca toţi marii pictori, el are propriul său stil unic.

Lucrările lui Mark înfăţişează copiii în manieră nesentimentală, însă care, cu toate acestea, evocă cele mai bune experienţe pe care le-au avut majoritatea dintre noi în viaţa de familie. Are tendinţa să folosească pentru fundaluri tuşe îngroşate, în timp ce figurile în sine - copiii - sunt zugrăviţi foarte delicat, cu o atingere ce păstrează caracteristicile şi expresiile individuale ale acestora.

"Spring in Fall". Sursa foto

Aşa cum puteţi vedea pe site-ul web, http://www.marklovettstudio.com/, Mark a câştigat numeroase premii, printre care: în 2006 Concursul de portrete organizat de Portrait Society of America Children; în 2005 câştigător al MD Annual Art Show şi Rockville Art League Show. Lucrările sale au fost prezentate în numeroase reviste, printre care se numără în Washington Spaces Magazine în 2007 şi 2006; Who's Who of Strathmore Worldwide 2007-2008; Preview Magazine Art Expo, NY 2007; pe coperta revistei Strathmore Aplause 2006;Art Business News Magazine 2006 şi 2005. Puteţi vedea lucrările sale în primul rând în studio-ul picorului, MarkLovettStudio, precum şi în mai multe galerii din Statele Unite ale Americii şi Europa, inclusiv în prestigioasa galerie Galerie Pierre din Franţa (http://about.me/GaleriePierre). 

Datorită talentului şi lucrărilor lui Mark Lovett, putem sărbători cei mai distractivi şi mai memorabili ani ai copiilor noştri prin artă, la fel ca în vieţile şi în cele mai dragi amintiri ale noastre.

Unde dai şi unde crapă... talentul

În urmă cu câteva zile, s-a organizat un concurs de pictură la o şcoală particulară, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar. Au fost selectaţi câţiva copii din grădiniţă ca să participe, bazat şi pe faptul că acel concurs avea să aibă loc într-o zi de sâmbătă, iar părinţii de obicei au alte programe dinainte stabilite pentru week-end, nu sunt neapărat dispuşi să meargă la concurs de pictură cu plozii. Dar eu, ca şi alţi vreo 14 părinţi din grupa ei, am înscris-o pe Ilinca - proba de selecţie de la grădiniţă a fost chiar acea planşă cu numele "Chipul mamei" despre care v-am mai povestit. Căci tema concursului urma să fie tot ceva legat de Mama, cea mai minunată - sau aşa ceva.

În ziua respectivă (sâmbătă), Roxi a zis că vrea să meargă şi ea, chiar dacă era foarte posibil să nu o lase şi pe ea să participe, bănuiam că este organizat doar pentru copii de grădiniţă, de maxim 6 ani. Însă concursul se adresa şi copiilor de clasele I şi a II-a, aşa că am putut să o înscriu şi pe ea în concurs plătind taxa de participare la faţa locului.

Şi, surpriză, nu s-a ales numai cu o după-amiază "pictată", cum mă aşteptam - mă bucuram că au participat, că am putut să fac altceva decât de obicei, că au avut ocazia să picteze etc. Mai mult, Roxana a luat, cu totul şi cu totul pe neaşteptate şi nepregătite, o frumoasă menţiune! Adică premiul 4, cum a trebuit să le explic. Premiu care nu se recompensează cu altceva decât o diplomă, but still...

Fireşte că deşi umblu toată ziua cu aparatul foto în geantă, chiar în acea zi l-am uitat acasă şi am fotografiat lucrările lor cu telefonul mobil - unul de foarte veche generaţie şi cu calităţi foto îndoielnice. Dar calităţile picturilor sunt evidente, totuşi, nu-i aşa? :) ;)

Autor: Roxana, 7 ani jumate.

Autor: Ilinca, 5 ani jumate.

Sincer, nu aştept un răspuns, eu sunt mândră de fetele mele şi de realizările lor indiferent de orice opinie super-calificată mi-ar descrie lipsa oricăror calităţi artistice în cele două picturi ale lor.

De ziua ta, mămico...

Acum câteva zile, mergând s-o iau pe Ilinca de la grădiniţă, ea a venit fuga spre uşă şi mi-a strigat:

- Mami, azi am pictat chipul mamei... - s-a oprit brusc, văzându-mă: Mami, dar tu te-ai tuns şi te-ai făcut blondă!
Apoi s-a întors spre doamna educatoare:
- Doamna, îmi mai daţi o foaie, vă rog?
Şi am aşteptat pe hol până a pictat din nou chipul mamei, de data asta, cu părul mai scurt şi mai deschis la culoare decât în prima planşă pictată.

Azi dimineaţă mi-a dat cadou această pictură (vezi pictura şi o poză făcută cu telefonul chiar în ziua în care m-am tuns - aşa-i că asemănarea este izbitoare? Ha-ha-ha!), alături de o felicitare confecţionată cu mânuţele ei, tot la grădiniţă.

Plus o poezioară pe care ne-au trimis-o, de fapt, doamnele educatoare. Iacăt-o, sub titlul "Sfaturi folositoare pentru mame iubitoare". (nu-i cunosc autorul, sorry).

Mamă!

Să nu-mi dai tot ce-ţi cer, te rog frumos,
Chiar dacă ştii că poţi, chiar dacă ai,
Fiindcă uneori sunt curios
Să-ţi cer, doar ca să văd cât poţi să-mi dai!

Când îmi promiţi un premiu, nu uita
Că mie tot la el o să-mi stea gândul...
Şi dacă tu te-ai răzgândit cumva,
Mă pedepseşti că nu-ţi respecţi cuvântul!

Să nu-mi spui niciodată că doar eu
Sunt mai puţin ca prietenii şi fraţii
Finndcă o să cred, în drumul meu,
Că nu pot fi la fel de bun ca alţii!

Când vreau să fac un lucru,cât de mic,
Încurajează-mă de la început,
Iar dacă se întâmplă să îl stric,
Nu mă certa că sunt nepriceput!

Te rog, să nu faci tot în locul meu!
Mai lasă-mă să fac şi eu ce ştiu,
Pentru că altfel o să-mi fie greu
Să mă descurc în viaţă, mai târziu!

Când am curajulsă-ţi mărturisesc
Ce mă frământă şi ce temeri am,
Ascultă ce îţi spun şi ce gândesc
Nu te uita la ceas şi nici pe geam!

Dă-mi sfatul tău cel bun şi înţelept,
Aşa cum te pricepi, aşa cum ştii
Şi nu-mi răspunde-atunci când îl aştept :
"N-am timp de fleacuri şi copilării!"

Dacă ţi-e greu să faci ce te-am rugat,
Atunci când singur voi putea porni
Pe drumul vieţii mele mult visat,
Întreabă-te: ce om voi deveni?

Finanţele, pe mâna copiilor

Dacă nu aţi ajuns încă la expoziţia-eveniment Fabuloasa lume a banilor, sfatul meu este să nu o rataţi! Se află în Muzeul Naţional de Istorie a României şi se mai poate vizita până la sfârşitul lunii aprilie, în fiecare zi de miercuri până duminică, între orele 9.00-15.30, după cum v-am anunţat şi în Agenda culturală a copiilor.

Eu personal o consider expoziţie-eveniment, pentru că nu e deloc o simplă expoziţie, sunt prea puţine lucruri expuse, pur şi simplu, în căsuţe de sticlă, cu eticheta explicativă alături. Eveniment este, pentru că eu, cel puţin, nu am văzut un astfel de mod de a expune şi explica lucrurile până acum. Este interactivă prin excelenţă. Totul se atinge, se pipăie, se miroase, se încearcă, se lucrează, se produce... la faţa locului, de către vizitatori.

Nu cred că păcătuiesc prin divulgarea vreunor secrete ascunse ale expoziţiei dacă vă povestesc - aşa, ca să vă fac poftă - că la intrare vizitatorii primesc un card, pe care îl vor folosi în lumea banilor în care intră. Apoi aceştia pot să-şi producă bani, să-i investească, să-i înmulţească, să-i cheltuie, îşi însuşesc cunoştinţe pentru care pot obţine alţi bani pe card, se odihnesc în locuri special amenajate, unde ascultă poveşti despre bogăţie şi sărăcie, se întâlnesc cu regele Midas... şi multe alte lucruri interesante pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Ştiu că fac reclamă gratis, însă nu mă pot abţine să nu laud iniţiativa sponsorului BCR şi a realizatorilor Fabuloasei lumi a banilor (conceptul cred că a fost importat dintr-o ţară din nordul Europei, după numele pe care le-am văzut la intrare în "caseta tehnică").

Expoziţia este recomandată copiilor cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani. Eu am fost cu amândouă fetele (iată-ne în pozele cu soarele de duminică, pe Calea Victoriei), şi mezina de 5 ani jumate, şi Roxi de 7 ani jumate. Pot să spun că într-adevăr, avertizarea pe care am primit-o la intrare, că Ilinca nu va pricepe mare lucru, a fost parţial îndreptăţită. În primul rând, pentru că ea nu citeşte, aşa că am citit mult eu, cu voce tare, ca să-i explic ei, care oricum nu a înţeles tot, dar cu ceva-ceva tot a rămas, i-a plăcut şi a povestit chiar şi colegilor la grădiniţă a doua zi. A ascultat însă singură poveştile despre sărăcie şi bogăţie, a învăţat ceva din ele, iar la final a donat din proprie iniţiativă copiilor săraci toţi banii strânşi în periplul financiar virtual - în vreme ce soră-sa a cheltuit o sumă similară virtuală pe nişte lux găunos frumos ambalat. (Trebuie să mai lucrez cu ele pe tema finanţelor, se pare).

Ura! Mi-am salvat neuronul!

Anul trecut pe vremea asta, ba chiar mai devreme, şi acum doi ani, şi cam tot timpul de fapt, de când am renunţat la un job cu loc de muncă fix şi m-am apucat de freelancing, mă plângeam că n-am de lucru, că or să-mi moară neuronii nefolosiţi etc. A urmat o perioadă plină de proiecte diferite, multă muncă cu capul şi cu creierul din el, deloc plictiseală.

Dar chiar de pe când mă plângeam eu aşa cu foc, o foarte bună şi frumoasă mămică, pe care o cunosc (deocamdată) doar virtual, îmi sugera să am răbdare, căci odată cu începerea şcolii de către copilul mare voi uita de plictiseală.

Acum sunt în poziţia de a-i da dreptate. Roxana a început şcoala, aşa cum ştiţi. Mai nişte semne grafice, mai nişte litere, mai nişte cifre până la 10, până la 30, operaţii cu ele, mai până la 100... Dar iată că treptat-treptat a trecut prin probleme care se rezolvă printr-o singură operaţie, şi a ajuns la cele care se rezolvă prin două operaţii. Unde... ne-am cam blocat. Acum, după un week-end de repetat la greu metoda parcă ne-am mai desţelenit. Dar la primul contact eram blocaţi rău.

Iar provocarea pentru mine la lucrurile de genul ăsta este şi metoda de explicat - şi aici am aplicat tot ce mi-a venit la mână şi la gură, beţişoare, desene, mulţimi, culori diferite etc., dar şi metoda prin care să mă abţin să-i dau direct rezultatul şi să trecem mai departe - ceea ce e destul de greu.

Nu înţeleg eu prea bine mecanismul, dar Roxi, la începutul anului, rezolva mintal probleme din astea, cu numere mai mici, e drept. Acum, cu metoda de calcul prin 2 operaţii, se blochează. De ce? Deja "school kills creativity"? Să nu intrăm în acest subiect, că dacă mă porniţi, nu mă mai opresc. Mai bine să ne "bucurăm" că neuronul meu e în perfectă stare de funcţionare şi că Roxi înţelege şi ea acum metoda şi chiar se bucură de asta.

Apoi, nu mi-ar strica, dacă ştiţi să-mi oferiţi, o metodă prin care să pot determina copilul să lucreze mai mult decât cele 2-3 exerciţii pe care le dă doamna ca temă pentru acasă. Mă bucur că doamna învăţătoare nu-i îndoaie cu temele, însă eu consider că nu e suficient 2-3 exerciţii sau 1 problemă când nu ai înţeles bine ceva. Cred că trebuie repetat. Ca la orice, şi la un instrument muzical, de exemplu, trebuie să exersezi ca să înveţi să cânţi, şi la sport trebuie să te antrenezi. Tot aşa şi la matematică... Nu? Ei, cum s-o fac şi pe ea, pe Roxana, să priceapă că e nevoie de mai mult, să fie mai cooperantă şi să nu începem cu o asiduă muncă de convingere orice aşezare la biroul de lucru?

Copil de grădiniţă

- Mami, hai să ne jucăm de-a grădiniţa!
Asta mi-a spus Ilinca, pe la ora 9 azi-dimineaţă, când i-a fost clar că rămâne acasă. Şi eu care credeam că se bucură că stă acasă cu mine şi nu merge nici azi la grădi!
Dimpotrivă, m-a bătut la cap toaaată ziulica cum că ea pierde "ziua jucăriei", că vrea la grădi, că mâine s-o duc şi ce dacă mâine e sâmbătă?!
Copiii ăştia independenţi! Nici nu ştiu de fapt cine are mai multă nevoie de cine?!

Ingrediente noi: febră cu tuse

Ce-mi lipsea din meniul de alergat la şcoală, grădiniţă, lecţii, engleză, înot, dansuri... nu mereu cu maşina, ci şi cu autobuze şi tramvaie?

Siiiiigur! Lipsea doar ca mezina să facă febră - mai precis, să o las bine de dimineaţă la grădiniţă şi să o găsesc cu febră după-amiază - şi să tuşească ca măgăruşul!

Dar nu mă plâng, ştiu că se poate şi mai rău! Bine că mi-a trecut mie răceala cobză şi că restul din casă sunt sănătoşi!

La film cu familia

Ce fac peştii când se adună? Fac bancuri!
(replică din filmul de animaţie Sammy 2)

Acum o săptămână am reuşit o premieră: să adunăm toată familia, eu, soţul şi fetele, într-o zi de lucru (luni) şi să mergem la film de desene animate, 3D. Oricum, mersul la film nu se întâmpla prea des la noi.  Nu ştiu cum se face, dar mai uşor ajungeam la teatru de păpuşi, la ateliere de creativitate... Până acum, cel puţin, am fost atât de rar la film, încât aş putea să enumăr pe degetele de la o mână filmele pe care le-au văzut fetele la cinema, şi tot mi-ar mai rămâne degete. Dar promitem să schimbăm acest lucru de acum încolo! Nu de alta, dar am constatat că ne place în sala de cinema - şi chiar şi nouă, adulţilor care le însoţim, nu mai vorbesc de copii!

Adică, orice Home Cinema ai avea acasă (unde mai pui că noi n-avem deloc televizor acasă!), parcă tot nu poţi să recreezi atmosfera aia de cinema! Şi hazul când te uiţi unul la altul şi te vezi cu ochelarii 3D (pentru soţ era primul lui film 3D)! Şi profunzimea imaginilor 3D, din adâncul fotoliului de cinema! Şi frica de-ţi vine să te bagi sub scaun la unele faze! Şi încântarea - exprimată de copii foarte sonor, prin tot felul de onomatopee şi chiar aplauze, în sala de cinema - când vezi personajele pozitive învingând rău!

Nu văzusem Sammy 1, nu ştiu dacă trebuia, adică dacă 2 e o consecuţie firească după 1, pentru că nu am simţit neapărat asta. Filmul este întreg în sine, nu o continuare. Doar personajele, adică simpaticele ţestoase, printre care şi Sammy, ajuns acum bunic, alături de nepoţei, îşi continuă aventurile acvatice. De data asta, nimeresc într-un bazin uriaş, un fel de acvariu în care sunt aduse tot felul de specii marine pentru delectarea vizitatorilor. De unde reuşesc să evadeze doar cu inteligenţă şi, mai ales, cu ajutorul unor prieteni nepreţuiţi.

O poveste frumoasă (în ciuda câtorva pasaje pe care Roxana le-a găsit "înfricoşătoare" - dar nu vă luaţi după ea, e mai nedusă la film, se impresionează uşor :)) Este vorba, de fapt, de evenimente care au loc pe muchie de cuţit. Dar Sammy 2 este un film cu haz, cu poveşti de viaţă şi cu morală, şi, fireşte, cu happy-end!

Vă las cu trailerul.

Între timp, eu aduc nişte mulţumiri Siminei (care m-a făcut să-mi amintesc de "O floare şi doi grădinari", de "Prietenii mei elefanţii", dar şi de "Maria Mirabela" şi alte filme la care ne ducea mama prin anii 1980, la cinematografele Munca, Melodia şi Aurora - niciunul nu mai există azi),Bogdanei (pe care m-am bucurat nespus s-o revăd), Cristinei (care ne-a făcut să ne placă slalomul printre activităţile zilnice ca să ajungem la film, promitem să mai ieşim!) şi Media Pro Distribution (care distribuie filmul în România).

Ce-şi doresc femeile?

Ooo, eterna întrebare! Dacă bărbaţii ar şti ce-şi doresc femeile...

Câteva răspunsuri posibile ar putea fi: femeile îşi doresc să arate bine, să placă. Îşi mai doresc şi confort, siguranţă, securitate.

Dar îşi mai doresc sănătate, pentru ele şi copiii lor. Îşi doresc să nu se teamă pentru siguranţa copilului atunci când merg la spital. Îşi doresc să fie tratate de un medic ce este în primul rând Om. Îşi doresc să afle cel mai bun tratament pentru ele şi copilul lor, nu scoase din context şi fără nicio legătură cu istoricul medical de până atunci. Îşi doresc aparatură modernă şi un mediu plăcut.

Din fericire, cel puţin până acum, noi n-am avut evenimente cu adevărat neplăcute, nici adulţii, nici copiii. De aceea, contactul nostru cu spitalele până acum s-au limitat la naşteri. Şi am mai scris despre diferenţa pe care am simţit-o pe pielea mea, între naşterea la spital de stat şi cu multele chestiuni aferente, şi naşterea la spital tot de stat, dar în parteneriat cu Regina Maria - pe atunci CMU (Centrul Medical Unirea). Acum se poate ocoli cu totul spitalul de stat, pentru că există chiar maternitatea privată. În plus, Regina Maria dispune de un foarte bun centrul de imagistică (unde îmi fac şi eu investigaţiile anuale preventive) şi altele.

Voi ştiţi ce-şi doresc femeile, în privinţa sănătăţii?
Puneţi o întrebare, formulaţi o dorinţă. Le voi transmite mai departe din partea voastră către reprezentanţii şi conducerea noului spital pentru femei şi copii Regina Maria, la turul căruia am fost invitată să particip.


Alte posibile răspunsuri - aflaţi urmărind filmuleţul de aici.
Şi ca să ajutăm la înţelegerea mai completă şi complexă a ceea ce-şi doresc femeile, completaţi chestionarul acesta. Rezultatele chestionarului vor fi afişate şi aici, pe blog.

Bebe, ce mâncăm azi?

Aşa cum vă spuneam, continui odiseea diversificării, în versiunea noastră, articol scris la invitaţia Qbebe.ro.

După ce am vorbit despre condiţiile diversificării şi ordinea introducerii alimentelor, azi vă spun despre modificările în alimentaţie.

În plus, am observat (inclusiv la mine, la acea vreme) că o proaspătă mămică nu cunoaşte, nu are de unde, noţiuni elementare despre mâncarea bebeluşilor, şi aş vrea să explic câteva dintre cele mai simple, cele mai "basic" reţete.

Alimentaţia bebeluşului trebuie să se modifice, pentru a primi treptat toate principiile nutritive. Însă modificările se fac pas cu pas, doar câte o modificare o dată, doar câte un aliment nou introdus o dată, doar câte o linguriţă o dată.
Pe de altă parte - părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte tipul primei modificări: cu ce începem?
Motivele ca să alegi una sau alta dintre variante depind foarte mult şi de bebe, de eventuale probleme ale lui, şi ţin de flerul mămicii.

1. prima modificare - masa de la ora 17.00 (deci gustarea de după-amiază) - devine masă de "făinos cu lapte"

Cred că forumurile de mămici mai stau încă mărturie vie de tipuri de întrebări (stupide) puse de o mamă, adică eu. Pentru că la vremea aceea, când am primit indicaţia de "făinos cu lapte", recunosc sportiv că nu ştiam ce e acela. Cum adică, făinos? Îl prepar din făină? Aşa cum face mama ciulama?
Într-un târziu am aflat: este vorba de acele "prafuri" (sau "făini") care se comercializează la cutie sub denumirea de cereale, toţi producătorii de lapte praf produc şi vând şi cereale, cu sau fără gluten - Nestle, Milupa etc. N-am mai verificat de multişor piaţa asta, dar presupun că oferta s-a îmbunătăţit considerabil în ultimii ani.

Noi am sărit peste etapa asta din cauză de bebe gras - Roxi era rotunjoară de-a dreptul! Nu ne mai trebuia altceva care să o îngraşe şi mai mult. Dar poate fi bună în special la acei copiluţi care nu prea iau în greutate, mai ales dacă sunt şi cam sensibili.

Modul de preparare pentru "făinosul cu lapte" este indicat pe cutie, dar în general se adaugă 2 lunguriţe de făină de orez la 100 ml apă călduţă. Unele tipuri au şi lapte încorporat, la altele este nevoie să adaugi şi lapte, sau chiar lapte în loc de apă.

Introducerea alimentului se face progresiv, începând cu 30 ml făinos cu lapte şi completare 120 ml lapte, şi treptat se creşte cantitatea de făinos şi se scade cea de lapte, până la înlocuirea completă a acestei mese de lapte (aproximativ o lună poate să dureze înlocuirea totală).

Ilinca ronţăie biscuiţi la 11 luni.

2. a doua modificare - masa de la ora 10 (sau la ce oră îi daţi a doua masă, ce va deveni gustarea de fructe)
Această masă se va compune, atunci când va înlocui complet laptele, din brânză de vaci şi fruct.

Cu brânza de vaci de casă eu m-am chinuit mult, căci fie tănticile din preajma mea nu îşi mai aminteau, fie nu făcuseră deloc, fie am ajuns la un moment dat să am vreo 5 reţete pentru preparare, una mai fistichie ca alta. În final la noi a funcţionat asta:

200 ml lapte UHT integral (atenţie, nu total, nici măcar parţial degresat, ci integral) se dă în clocot într-un ibric. Se ia de pe foc şi se adaugă câteva picături de zeamă de lămâie (tip Helas). Se lasă să se răcească. Se va alege ca o ... brânză, care se scurge cum făcea bunica la ţară telemeaua de vacă: în pânză de etamină. Aici, fiind o cantitate micuţă, se poate scurge într-un tifon steril deasupra unei căni. Se obţine o cantitate suficientă de brânzică pentru o astfel de masă.
Brâznica astfel obţinută se amestecă (se freacă uşor) cu măr copt, sau miez de la banană, sau pulpă de piersică fără coajă, sau fructul pasiunii... sau ce alt fruct cu pulpă de sezon avem la îndemână. Nu chiar orice fruct, căpşunile şi cele din familia lor sunt alergene, se dau mai târziu, para poate să deranjeze la stomac... Mărul e de bază în orice anotimp, pentru "demaraj".

Dacă nu vreţi să vă jucaţi cu cantităţi atât de mici, sau nu aveţi timp, puteţi să preparaţi o cantitate ceva mai mare (din 400 ml lapte, de exemplu) şi brânzica rămasă se poate păstra 24 de ore la frigider. Eu personal nu recomand asta, este foarte important ca bebe să primească mâncarea cât mai proaspătă, şi credeţi-mă, e extrem de uşor de preparat şi e o joacă plăcută!

Există şi reţeta cu pastile de calciu lactic dau mie nici nu prea mi-a ieşit, şi nici Roxanei nu prea i-a plăcut. La Ilinca nici n-am mai încercat, am mers pe cărările bătătorile de la sora ei :)

3. a treia modificare - supa de zarzavat, piure de legume, carne mixată - aceasta va deveni treptat masa de prânz (deci a treia masă pe zi, după micul dejun care rămâne mult timp de lapte, ca şi cina, şi după gustarea de fruct).

Supa de zarzavat se prepară astfel:
într-o cană de 250 ml punem cam o treime cartof (adică, un cartof) tăiat cubuleţe, o treime morcov (un morcov) tăiat rondele, poate fi şi ceva ţelină, păstârnac, din aceeaşi familie, şi o treime ceapă, roşie, ardei gras, dovlecel. Se fierb, când sunt bine fierte se dă la o parte de pe foc şi se adaugă câteva picături de ulei (de floarea soarelui sau măsline), se mai dă un clocot şi se scurge zeama.

Iniţial se serveşte bebe doar cu supa strecurată - 20 ml supă şi completare restul mesei de lapte, apoi se creşte progresiv cantitatea de supă şi se scade cea de lapte, până la înlocuirea completă a laptelui.

Apoi legumele se pasează (cu mixerul) în zeama în care au fiert şi se servesc tot treptat, dar bebe deja cunoaşte gustul, se poate începe cu cantitate mai mare, dacă o acceptă.

Dacă vreţi să fiţi mai sigure că nu dezvoltă vreo alergie, puteţi introduce alimentele unul câte unul:
- prima zi - supa doar din morcov
- a doua zi - morcov plus cartof
- a treia zi - morcov plus cartof plus ceapă
... şi tot aşa.

După 2-3 luni de la începerea diversificării şi la aproximativ 1 lună de la piureul de legume se poate introduce în el şi carne mixată: piept de pui sau vită (atenţie! nu viţel de lapte, acela e cel mai toxic! recomand cubuleţe de mânzat tânăr sau chiar vită tânără), carnea trebuie fiartă bine, tocată fin cu cuţitul (sau mixer de tocat). Ca de obicei, se începe cu o linguriţă de carne în piureul de legume, până se ajunge la 8-10 linguriţe de carne în piure, pe la vârsta de 1 an.

Roxi la piure de legume, pe la 5-6 luni.

Orientativ (dar nu limitativ) ar fi aşa:
la vârsta de 6 luni - 30 grame carne pe zi
la 7-8 luni - 50 grame pe zi
la peste 9-10 luni - 70 grame pe zi

Noi ne-am împăcat foarte bine cu dovlecelul. Am început cu supă de morcov, apoi cu dovlecel, cartoful a cam fiert în burtică, l-am scos şi am reluat cu el după mai multe luni. Apoi, mai mari fiind fetele mele, când începusem să nu le mai pasez complet piureul ci doar să zdrobesc cu furculiţa legumele, le plăcea mult dovlecel cu brânzică de vaci de casă, băgat la cuptor.

Sucul de fructe
Independent de toate acestea, şi de fapt înainte de orice modificare de alimentaţie, bebe a început deja să soarbă câteva picături (1-2 lunguriţe) de suc de fructe, pe care îl preparaţi fie la storcător (mai ales dacă bebe mai are un frate mai mare sau chiar vouă vă place să beţi restul, e bun, are vitamine), fie se poate stoarce aşa puţin fruct astfel:
- mărul se dă pe răzătoare de plastic (nu de fier căci mărul oxidează foarte repede) şi apoi mărul ras se stoarce într-un tifon ca să scoţi acele picături de suc
- portocala se poate stoarce în storcătorul de citrice
- morcovul se poate şi el da pe răzătoare, dar se obţine foarte greu un pic de suc din el.
Tot storcătorul de fructe e cel mai bun. Pe termen lung vă va folosi!
Noi serveam (şi acum la fel facem) sucul de fructe undeva între prima şi a doua masă, dar e în funcţie de apetitul copilului. Vitaminele din suc se asimilează mai uşor de către organism în prima parte a zilei, dar eu personal nu agreez sucul pe burta goală. De aceea calea de mijloc pe care am ales-o a fost servirea sucului după micul dejun şi înainte de gustarea de fructe cu cel puţin jumătate de oră.

Vi se pare că o să vă mutaţi în bucătărie? Poate părea aşa la început, dar odată cu timpul vine obişnuinţa şi lucrurile se vor mişca "natural". Eu, una, am început să gătesc doar de la diversificare. Până atunci nu făceam decât vreo mămăliguţă, sau un cartof prăjit. De-atunci am devenit pricepută la ciorbe ("master chef ciorbăreasa", aşa mă alintă copiii mei).

Ce pot să mai adaug?
Cea mai "de bază" recomandare: nu vă pierdeţi cu firea, toţi copiii învaţă până la urmă să mănânce!

Tinkerbell şi Periwinkle ale mele

De când mă ştiu, am un permanent conflict cu "partea video", ca să numesc aşa, global, deopotrivă pe de o parte televizorul, cu canalele de desene animate şi alte canale, dar şi desenele animate, fie ele la TV sau pe DVD-uri. Şi nici la cinematograf nu prea ne omorâm cu mersul.

I-am pus Roxanei încă de când avea câteva luni celebrelele - pe-atunci, cel puţin - filmuleţe Baby Einstein. Am auzit tot atâtea argumente pro Baby Einstein - că stimulează intelectul copilului şi îl învaţă şi limbi străine - pe câte argumente contra loc am auzit sau citit - că limitează copilul şi-l reduce la statusul de legumă care ia de bun tot ce i se oferă. Mereu am făcut alegerile pe care le-am crezut eu potrivite pentru copiii mei.

Avem program redus de desene, şi nu zilnic, şi nu pe orice canal. Preferăm oricând mersul pe bicicletă în parc în locul unor desene - şi astea, mai mult dacă are mami treabă la calculator sau nu se poate juca cu noi.
Am căutat tot timpul hibe - şi nu am căutat nod în papură, chiar le-am găsit cu uşurinţă - în traducerile de pe posturile româneşti de desene. Ba chiar erori de educaţie, sau hai să le zic mai bine, inadvertenţe cu propriile mele principii.

Şi tot aşa.

Ei, când am ajuns şi noi la desenele cu Clopoţica - nu numai că am răsuflat uşurată: iată un desen la care le pot lăsa fără să le controlez. Dar chiar am fost încântată de ideile insuflate copiilor acolo, fie direct şi explicit, prin cuvintele personajelor, fie indirect, prin comportamentele lor, rezultatele acţiunilor lor, sau chiar prin calitatea imaginilor.

Aseară am fost mai mult decât încântată să merg împreună cu Roxi şi Ilinca la cel mai recent film cu zânuţa cârpace şi prietenele ei: "Clopoţica şi secretul aripilor".

Unde mai pui că m-am bucurat să fim şi în compania unora dintre mămicile pe care le admir foarte tare şi care mă inspiră: Ada, Bogdana, Simina, Laura. Eu am fost invitată ca reprezentantă a Gazetei culturale a copiilor - B24Kids.Blogspot.com - cel mai bun ghid cultural pentru copilul tău, fireşte :) Mulţumim.

De când am primit invitaţia şi am căutat apoi trailerul să-l vedem, fetele mele, chiar fără să ştie prea clar despre ce e vorba în film, şi-au împărţit rolurile. Erau (erau - cu acel imperfect pe care îl folosesc copiii în poveştile lor imaginate, deci şi fetele mele în "piesele" pe care le joacă) una Tinkerbell şi una Periwinkle. După ce am văzut filmul, mi-am dat seama cât de bine li se potrivea. Adică, ok, e frumos să mergi cu fetiţa la filmul acesta, dar dacă ai două fetiţe, iar ele se tot ciondănesc, pentru că în ciuda faptului că mami ştie că e important să petreacă timp de calitate cu fiecare dintre fete, pe rând, totuşi condiţiile nu permit asta, şi toată vacanţa de vară au fost numai împreună - ei bine, atunci mesajul vine să sublinieze fraternitatea asta pe care te tot chinui să le-o sădeşti. Şi când la ieşire fetele îţi spun: "mami, noi nu vrem să ne despărţim niciodată una de alta!" te topeşti de tot!

Restul nu vă povestesc, mergeţi şi vedeţi filmul. E frumos, delicat, tandru... La fel ca zânuţele din Valea Ielelor.

Diversificarea: 3-7-12-17-21

Ce credeţi că reprezintă cifrele de mai sus?

Nope, n-aţi ghicit, nu e număr de telefon. Nici măsuri de pantofi, nici kilograme. Aceste numere apar în titlul unei foi de hârtie primită de la medicul pediatru acum... hăt, aproape 7 ani, foaie care are drept subtitlu: Diversificarea alimentaţiei. Şi reprezintă, de fapt, orele de masă aproximative pentru un sugar sănătos, la vremea diversificării. La noi erau alte ore, aproximativ 8-11-14-17-20, deci tot 5 mese, însă fără cea de noapte. Masa de dimineaţa, de prânz, de seara şi două gustări între mese. Ca şi acum, de altfel, la 7 ani de atunci şi încă un copil apărut şi "diversificat" între timp. Diferenţa constă în mâncarea propriu-zisă.

Hârtia asta despre care vă povestesc, primită de la medicul pediatru prin 2005, îmi serveşte ca "reminder", căci unele dintre lucrurile acestea sunt de mult ascunse în memoria mea selectivă. Cât priveşte indicaţiile doctorului, acestea erau şi sunt şi acum pur orientative, ne-au ghidat, dar nu ne-au făcut să ne blocăm, să ne cramponăm în ele.

Astăzi povestesc despre condiţiile diversificării şi ordinea introducerii alimentelor, iar în zilele următoare voi reveni cu modificările în alimentaţie şi ceva reţete pentru primele alimente solide - ştiu că e plin netul de reţete, dar vorbesc doar de experienţa noastră în domeniu. Post scris la invitaţia Qbebe.ro, dar cu gândul şi la mămicile care trec zilele astea prin "furcile caudine" ale diversificării alimentaţiei.

Condiţiile pentru diversificare, expuse pe-atunci de pediatra noastră, prevedeau ca bebeluşul să aibă cel puţin 4 luni (6 era chiar mai indicat), şi cel puţin 6 kilograme. Iar cantitatea de mâncare (lapte, până la diversificare) pe care o primeşte copilul la o masă să fie de aproximativ 150-200 gr. - variaţiile vin din diferenţa de apetit a copilului de la o masă la alta, de la o zi la alta.

Roxi a mâncat toată brânzica de casă.

Ordinea introducerii alimentelor:

- toate cele ce urmează mai departe noi le-am decalat cu 2-3 luni faţă de recomandarea medicului, adică am mers cu alăptarea exclusivă până mai târziu. Roxana a început să pună gura pe sucul de fructe pe la 4 luni, din motive de constipaţie, încercam să găsesc un remediu natural. Altfel, abia de pe la 6 luni putem vorbi de diversificare poropriu-zisă.

3-4 luni
- suc de fructe: măr, morcov, portocală, piersică. Roxi a început cu măr dar l-a refuzat, am trecut pe morcov, pe care l-a acceptat bine (şi cu rezultate bune pentru burtică), şi abia mai târziu am revenit la măr, pe care acum l-a primit.

4 luni
- făinos cu lapte
- pulpă de fruct (mere rase, piure de piersici - fetele mele au mâncat bine şi fructul pasiunii şi alte fructe de la borcănele, în funcţie de vârsta recomandată pe ele)
- supă de zarzavat
- piure de legume
- măr copt, banană

5 luni
- carne de pui, vită
- brânzică de vaci preparată acasă

6 luni
- ou fiert tare, numai gălbenuş (se începe cu o optime de gălbenuş şi se creşte treptat până se ajunge la un gălbenuş) la 2-3 zile, nu mai mult, până la vârsta de 1 an
- ficat de pasăre fiert
- tomată opărită şi decojită, fără seminţe, pasată, cu gălbenuş de ou, brânză de vaci
- pere coapte (miez)

7 luni
- iaurt cu conţinut redus de grăsime (pe cât posibil, natural şi chiar făcut în casă)
- smântână (iniţial în cantităţi foarte mici, inclusă într-un preparat, apoi până la 1-2 linguriţe pe zi până la 1 an)

8 luni
- făinos (cereale, biscuite) cu gluten şi făină de grâu (acum preparatele, inclusiv pâinea, au pe pungă atenţionarea de gluten sau ne-gluten) - tăiţei, fidea, pâine
- ciorbiţe de pui, perişoare, acrite cu borş
mămăliguţă cu brânză de vaci

10 luni
- peşte alb rasol (şalău, ştiucă, păstrăv)
- legume zdrobite (nu mai sunt complet pasate)
- orez cu lapte

după 1 an
- albuş de ou
- miere de albine
- caşcaval, telemea, unele prăjituri de casă

peste 3 ani (adică nu mai devreme de 3 ani)
- nuci alune, arahide
- ciocolată, cacao
- fragi, mure, căpşuni, zmeură, dude (au potenţial alergen)
- fasole, mazăre, linte, soia, varză (au potenţial periculos pentru stomăcelul insuficient dezvoltat mai devreme)
- mezeluri (cât mai târziu posibil, cât mai naturale, adică doar carne uscată)
- carne de porc, oaie (cu oaia, personal nu am nimic, în alte culturi copiii încep cu carne de oaie, de exemplu. Dar carnea de porc e periculoasă şi la oamenii mari)
- McDonalds (vine o vreme când nu mai puteţi ocoli fastfood-urile, dar măcar faceţi o regulă: o dată pe lună sau aşa ceva)

Soră mai mare hrănindu-şi sora mai mică.

Acuma, cum spuneam: cele de mai sus sunt doar orientative, nu trebuie urmate ad litteram. Mai intervine aici şi flerul personal al fiecărei mămici şi tipul de mâncăcios al copilului.

Secrete, secrete

După ce, din diverse motive familiale (şi familiare, totodată, inclusiv motive de oboseală mahmură după RHCP), am ratat evenimentul de lansare de cărţi bune pentru părinţi buni, sâmbătă dimineaţă, apoi şi Promenada Operei, sâmbătă seară, astăzi mergem la un eveniment frumos, frumos şi animat.

Diseară vom afla "Secretul aripilor", alături de Clopoţica şi prietenele ei zânuţe, în avanpremiera filmului de animaţie cu acest titlu. Roxana şi Ilinca sunt atât de entuziasmate, că nu ştiu cum să facă timpul să treacă mai repede!

Am aruncat un ochi alături de ele (sneak peak, ha?) la trailer şi ne-a făcut poftă şi mai tare. Fetele deja şi-au împărţit rolurile: Roxana e Tinkerbell, Ilinca e Periwinkle... Dar în ce scop, misiune, poveste... încă nu ştim, vom vedea.

Iar la întoarcere vom povesti aici şi pe B24Kids.

În buzdugane să ne lovim sau de şireturi să ne tragem?

Roxana a împlinit şapte ani, prilej cu care am găsit cu cale să constatăm, şi eu şi ea (deşi am vaga impresie că pe ea n-ar fi deranjat-o prea tare aspectul ăsta), că este cam prea "bătrână" ca să nu ştie deja să-şi lege şireturile la încălţări. Prilej cu care ne-am dat seama că, de fapt, până acum nu a avut (mai) deloc încălţăminte cu şireturi, şi deci ocazii ca să înveţe să le lege.

Ei, şi dă-i şi luptă! Nu ştiu de ce alte lucruri atât de complicate le învaţă atât de repede - întrebaţi-o, de plidă, de raza cercului -, dar să-şi lege şireturile nu pot (eu nu pot, că o iau ca pe o nereuşită personală) s-o deprind deloc! Sau nu încă.

Aşa că în disperare de cauză, am căutat pe net şi am dat de un site foarte "tutorialos" pe multe teme de parenting: www.parenting.about.com

Iar pentru capitolul şireturi - vedeţi clipul acesta:

Da, ştiu, e jenant cât de tânără e puştoaica din filmuleţ. Dar nu-i nimic, better late than never.

Acum fugim să mai legăm nişte şireturi, poate azi reuşim să stăm mai mult afară, dacă le legăm mai repede, că ieri am pierdut vreo juma de oră în holul de la intrare, la şireturi.

And the winner is...

După lupte seculare care au durat... aşa, ca la vreo 5 minute de zapat prin Amazon, Roxi s-a hotărât că doreşte acest ceas:

Nu strâmbaţi din nas, e alegerea ei, da? Şi vom încerca să i-l luăm.

Dar eu stau şi mă întreb cât o mai ţine faza asta cu prinţesele la fetiţe? Poate dacă o influenţam, ar fi ales altceva, mai neutru. Dar dacă ăsta îi place ei, poate aşa învaţă să aibă grijă de propriile lucruri. Mai ales că începe şi şcoala!

By the way - de ieri are şi uniformă de şcoală. (Dar nu voi scrie despre cum ne-au ţinut portarii în faţa curţii şcolii şi ne permiteau să intrăm câte o persoană o dată, pentru motivul că un alt grup de copii şi părinţi veniţi în urmă cu câteva zile ca să-şi ia uniformele spărseseră un ghiveci de flori cu pietre şi nu mai ştiu ce alte acte de vandalism făcuseră. Nu nu, nu voi scrie despre faptul că l-am întrebat insinuant pe portar dacă doamna directoare ştie că ţine părinţii la poartă ca pe nişte câini, şi nici despre imaginea şcolii - altfel, şcoală bună şi cu pretenţii - care va educa nişte copii care aruncă cu pietre chiar de faţă cu părinţii lor. Nu voi scrie şi comenta nimic despre asta. O să iau de bun argumentul portarilor, că "ăsta-i regulamentul, doamnă, nu avem ce să facem!")

Davai ceas?

Am terminat clasa I, acum mulţi ani, premiantă cu coroniţă, cum altfel? În acel an, mama a inaugurat un obicei pe care l-am ţinut apoi ani de zile, poate chiar până la terminarea şcolii generale: după festivitatea de premiere, ne ducea la cofetărie. Ne scotea în oraş, cum ar veni.

În plus, cu acea primă ocazie de premiu, am primit cadou un ceas de mână. Era ceva important la acea vreme să ai propriul tău ceas, la 7 ani şi ceva! Eveniment pe care l-am apreciat ca atare! Tataia m-a dus la Bucur Obor, raionul de pe dreapta, care întâmplător a supravieţuit, şi azi tot gablonţuri şi ceasuri vinde.

Foto

Unde am dus-o şi eu ieri pe Roxi.

Nu, nu, nu a luat premiul I, nici măcar nu a terminat clasa I, pentru că abia acum începe. Dar ştiţi vorba aia, capra sare masa, iada sare casa.

Aşa că, la cererea copilului şi ca să-i răsplătesc eforturile recente de a fi învăţat orele, ceasul, am decis să i-l iau de acum.

Unde mai pui că, de fapt, îl va primi cadou de la bunica ei, noi doar trebuie să-l alegem pe cel preferat.

Ce, credeţi că ne-a plăcut vreun model? No way! Nici acolo, nici în restul magazinului, nici... nicăieri. Numai HaneMontane pe curea, numai rozuri ciclamene...

Păi, nene, ceasul pe care l-am primit eu acum atâţia ani era şi mecanic, şi rusesc, şi îl mai am şi acum, încă în stare de funcţionare! Nu-l mai folosesc pentru că mi-e lene şi uit să-l întorc, dar el funcţionează.

Aşadar, unde găsim un ceas de copil decent, frumuşel? Nu cel mai scump posibil, pentru că mă aştept să-l piardă sau să-l uite pe undeva la până se obişnuieşte cu ideea :)
(Şi poate mai ajunge tăticul ei prin State să-i aducă unul din ăsta, cum vi se par astea?)

Am văzut şi pe site-uri româneşti modele drăguţe, însă mi-e cam lene să comand de pe net, aş vrea să fie aşa, l-am văzut, ne-a plăcut, l-am luat.