T&T: Tibi si Tudor Chirila

"Everytime when I look in the mirror..." - cum s-o simţi băiatul ăsta când se uită acum în oglindă, vs cum se simţea înainte de Vocea României?

Mi-a rămas în minte momentul din finalul sezonului 4 al Vocii, cu Tibi pe jos, cu cecul de 100.000 de euro în braţe, cu confetti căzând pe ei... Momentul ăla când viaţa ta o ia pe alt făgaş decât ai crezut vreodată! Pentru că dacă vreodată ar fi vrut să urmeze calea muzicii, ar fi făcut asta până acum. Or, el este, cum a spus şi Chirilă, "băiatul cu chitara"!
By the way - ce am învăţat şi eu de la viaţă, mi-a confirmat şi Tudor Chirilă acum: dacă e ceva la care te pricepi, ceva ce faci bine, atunci fă exact aia! Ergo, în finală Chirilă unul din momentele cele mai emoţionante a fost acel "Ana" cântat simplu, la chitară (chiar de Tibi) şi pian (acompaniament).

Asta am vrut mereu de la Vocea României, la asta m-am aşteptat de la bun început, când am văzut primele promo-uri: să văd și să aud oameni (simpli, adică ne-cântăreți profesioniști) care cântă. Ediţia asta însă, mai mult ca oricând, am fost dezamăgită să tot văd în audiţii diverse backing vocals sau alte persoane care deja au clipuri pe youtube sau au fost lansate în alte cercuri, dar tot muzicale.

Nu am ştiut de campania lui Chinezu, dar i-am susţinut şi online, şi prin SMS pe Tiberiu Albu şi Tudor Chirilă, din tot sufletul meu de rockeriţă care n-ar fi ratat concertele grele care au venit la noi sub nicio formă! Am fost la concertul Metallica în 1999, apoi la a doua venire a Metallicii am îndurat o ploaie torenţială, ne-a udat pînă la chiloţi, dar eu de-acolo nu m-aş fi dus, şi am răguşit urlând! La Iron Maiden, acelaşi an cu a doua Metallica, a fost o căldură infernală, am ieşit din aglomeraţie pentru că mi se făcuse rău.. La AC/DC, Manowar, din nou Manowar, Ozzy Osborne, Scorpions... și mulți alții pe care nu mi-i mai amintesc acum. Rock clasic. Rock pe pâine!

Acestei ediții a Vocii României, prezenţa lui Tudor Chirilă printre membrii juriului i-a crescut calitatea cu vreo 2 clase!, iar câştigarea trofeului de către un cântăreţ de rock mi-a crescut mie optimismul că se poate şi altfel, se poate şi aşa! În plus, mi s-a redeschis apetitul de ascultat rock romanesc si rock vechi.

Nu am chef azi...

Vorba cântecului: nu am chef azi, nu am chef azi, n-am chef de nimic...

Am alături un caiet mare, l-am cumpărat chiar pentru mine de la Lidl, un caiet de matematică cu spirală, ador caietele cu spirală, mi-aş fi dorit şi eu când eram copil, dar n-am avut!; un caiet de vreo 200 de file. Pe prima pagina tronează un "to do list" kilometric. Dar nu am chef nici măcar să le pun într-o ordine a urgenţelor, necum să mă ocup de ele!

Pe laptop, cu comenzile "alt-tab", mai arunc câte un ochi la un alt kilometru de emailuri care se cer... măcar filtrate, şterse, dacă nu răspunse şi rezolvate, cum ar fi normal. Se anunţă activităţi pentru copii în acest week-end, în această toamnă, sunt invitată la lansări, mi se cere părerea, mi se cere să cumpăr tot felul de lucruri, nu mi se cere nimic doar sunt informată, dar nici nu mi se oferă nimic... E şi mult spam acolo, fireşte, dar nu am chef să mă ocup de emailuri.

Azi e ziua de după seara în care am sunat-o pe femeia care mă ajuta la curăţenie să o chem la treabă şi am fost informată că nu mai vine la noi. Dar în casă e murdar, ar fi rost de un şmotru "big time!", însă nu am chef nici de curăţenie, comme on, nici n-am fost atentă la explicaţiile vânzătorului când am cumpărat aspiratorul cel nou acum câteva zile, mă gândeam că nu eu îl voi folosi, ci femeia, menajera.

Ar trebui să fac şi ceva de mâncare, însă toate ideile care-mi vin acum sunt inspirate de legume de sezon şi alte feluri de mâncare care îmi plac doar mie - gen dovlecei umpluţi cu orez sau supă de roşii cu găluşte. Or mie cântarul îmi arată că ar trebui s-o las mai moale cu mâncatul şi să mai dau şi jos, şi eram deja la limita supra-ponderalului chiar şi înainte de vacanţă. Pe de altă parte, oricum e foarte uşor să nimeresc ceva ce nu le place copiilor, de vreme ce ele mănâncă doar 4-5 feluri de mâncare, cu tot cu mămăligă-brânză-smântână şi paste! Dar nu am chef nici să fac mâncare, de niciun fel.

Am strâns (în capul meu, deocamdată, unele abia în stadiu de formare) impresii şi fotografii (cu noul şi primul meu DSLR!) din vacanţă, impresii-expresii despre cărţile citite în această vacanţă, impresii şi gânduri despre tot felul de lucruri cu care m-am intersectat în ultima vreme - de puericultură, de floricultură, de istorie a Greciei... Dar nu am chef nici de scris.
Şi la drept vorbind, nu ştiu de ce mai ţin blogul acesta, în zile ca astăzi simt că mi s-au terminat vorbele.

Ia mai bine să mă fac eu o mamă responsabilă şi să verific împreună cu copiii dacă le mai vin bine uniformele, dacă au ciorapi, pantofi şi cămăşi albe măcar pentru prima zi de şcoală. Dacă tot nu am chef de nimic, măcar să mai supăr şi pe alţii cu necheful meu!

... şi-o vorbă potrivită situaţiei (sursa: Aunty Acid)

Să aveţi o zi bună! Mai bună ca a mea!

Văcuţa Paula ne-a făcut o vizită de 1 iunie

Înainte de 1 iunie (ştiu, e de multişor, dar acest post face parte dintr-o serie de "restante") m-am trezit la biroul de acasă cu vizita văcuţei Paula. Dar nu văcuţa era în pijama. Şi nici eu nu mai eram în pijama, deşi ar fi fost foarte posibil, pentru că deşi eu însămi în persoană le dădusem adresa punctului de lucru de acasă, totuşi uitasem de asta, şi oricum nu ştiam exact ora la care aveau să vină.
Dar pe Ilinca au reuşit s-o prindă în "hainele de noapte".

Mulţumim frumos pentru cadoul delicios, Dr. Oetker! By the way - valiza este foarte plimbată de colo colo, cu orice au fetele de cărat, gen hârţoage, cărţulii de colorat, etc. Iar Roxana a citit din scoarţă-n scoarţă cartea cu poveşti de seară!

După ce a plecat văcuţa Paula, m-am uitat îndelung după ea, aşteptând să apară copiii de pe stradă şi să se uimească şi ei, însă bag seamă că erau toţi la şcoală la acea oră.

Iaca poz(n)e în pragul porţii!

Dust if you must. Despre cum să (nu) faci cureţenie de Crăciun. Or ever!

Se apropie Crăciunul. Nu, nu, nu despre brăduleţ sau bomboane vreau să vă povestesc. Crăciunul e şi acea vreme în care, de fapt înainte de care, ne punem problema... curăţeniei de Crăciun.
Şi momentul în care îmi amintesc, invariabil, de poezia:

Şterge praful, dacă trebuie

Şterge praful, dacă trebuie, dar oare n-ar fi mai bine
Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare,
Să coci o prăjitură sau sa plantezi o sămânţă,
Cântărind diferenţa între a vrea şi a avea nevoie? 

Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp,
Când sunt râuri în care să înoţi şi munţi pe care să te caţeri,
Muzică de ascultat şi cărţi de citit,
Prieteni de iubit şi viaţă de trăit. 

Şterge praful, daca trebuie, dar lumea e acolo afară,
Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău,
O fulguială de zăpadă, o răpaială de ploaie.

Această zi nu se va mai întoarce niciodată. 
Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte
Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă.
Iar când va fi să te duci, şi va trebui sa te duci odată şi-odată,
Tu, chiar tu însuţi, vei lăsa în urma ta mult praf.

Şi pentru că mi se părea cam şchioapă rima poeziei, chiar şi pentru secolul 21, am căutat şi în engleză şi da, e tradus din engleză. Iată şi originalul:

Dust If You Must
by Anonymous

Dust if you must, but wouldn't it be better
To paint a picture, or write a letter,
Bake a cake, or plant a seed;
Ponder the difference between want and need?

Dust if you must, but there's not much time,
With rivers to swim, and mountains to climb;
Music to hear, and books to read;
Friends to cherish, and life to lead.

Dust if you must, but the world's out there
With the sun in your eyes, and the wind in your hair;
A flutter of snow, a shower of rain,
This day will not come around again.

Dust if you must, but bear in mind,
Old age will come and it's not kind.
And when you go (and go you must)
You, yourself, will make more dust.

Muzica pe pâine? Muzica din faşă!

Întâlnirea cu muzica de săptămâna trecută la invitaţia Anei de la Mămica Urbană mi-a prilejuit introspecţii în primii mei ani de mămicie. De fapt, contactul copiilor mei cu muzica a început încă din burtică - ascultam mult muzică, citisem şi eu că le-ar face bine bebeluşilor încă nenăscuţi, mie îmi place muzica, aşa că m-am gândit că rău oricum n-are cum să facă nimănui.

Apoi aflasem (cred că de pe un forum de mămici) de DVD-urile educative Baby Einstein şi am reuşit să mi le procur pe toate şi să i le pun Roxanei. Că după aceea am auzit, aşa cum se întâmplă legat de orice, şi păreri diametral opuse, care blamau "pusul copilului la TV atât de mic", chiar dacă la Baby Einstein, asta e altă discuţie! Eu am preferat să păstrez o măsură în lucruri şi am continuat ceea ce mi s-a părut că îi face bine.

Roxana a ascultat şi văzut Baby Einstein de când încă nu putea să stea în funduleţ, o ţineam eu în braţe şi ea asculta fascinată acorduri de muzică clasică, aranjate astfel încât să poată fi cuprinse de urechile bebeluşilor. Pentru cine nu le cunoaşte, acele DVD-uri sunt menite să iniţieze copiii în tainele muzicii, dar şi ale ritmurilor de tot felul, le prezintă mici acţiuni cu jucărioare şi chiar noţiuni expuse în alte limbi ale pământului - pentru ca urechea aceea cu care se nasc copiii, "dispusă" să înveţe orice limbă, inclusiv chineza sau araba, să nu se piardă.

Apoi am mai achiziţionat şi ale CD-uri cu muzică şi fel de fel de ritmuri în special în limba engleză, pe care le ascultam şi cântam împreună peste zi şi la culcare. Şi am observat că Roxanei îi plăceau, îi plăcea interacţiunea cu muzica, o liniştea să adoarmă pe muzică. A fost mereu un copil sociabil, poate tot datorită muzicii, nu ştiu. Acum prinde foarte uşor engleza, cu tot cu gramatică.

Mă apucă nostalgia când îmi amintesc cum spunea ea că vrea să asculte "Atofofan" - în traducere: (A cat came fiddling) "out of a barn" sau "Mami, pune tuincă tuincă Osana" - aţi recunoscut desigur celebrul "Twinkle Twinkle"! :) Dacă plecam undeva şi uitam CD-urile cu muzică acasă sau nu aveam la ce să le ascultăm, era bună şi cartea cu cuvintele în limba engleză, pe care urmăream cântecul şi imaginile, dar cântam eu - vocea mamei e cea mai frumoasă pentru urechile bebeluşului, nu? :)
Acum, la 8 ani, Roxana şi-a exprimat foarte clar şi româneşte dorinţa de a merge la concert... la Scorpions :)

Am repetat lucrurile şi la al doilea copil, la Ilinca, însă mai puţin, pentru că atunci deja Roxana era mai mare şi avea şi alte nevoi şi solicitări, iar Ilinca încerca (şi la fel face şi acum) să ţină pasul cu ea, ceea ce însemna că mai "ardeam din etape". Însă "dansam" (dacă dans se poate numi ţopăiala noastră pe ritmuri muzicale) împreună prin casă, mai ales în lungile zile de iarnă, când nu stăteam aşa de mult pe-afară. Filmuleţele pe care le-am înregistrat pe-atunci cu ele sunt un deliciu (desigur, atunci când nu mă fac să cad în butoiul cu melancolie după picioruşele alea dolofane şi dansatoare).

Asta se întâmpla aşadar începând cu anul 2005. Nu ştiam de grupuri de muzică şi mişcare pentru copii, şi de altfel, cred că nici nu existau la noi astfel de iniţiative.
Acum însă există şi sunt foarte apreciate. Aş merge şi eu cu copiii mei acolo - dacă am avea timp şi dacă nu am părea nişte uriaşi printre cei de acolo. Căci sunt recomandate copiilor între 4 luni şi 4 ani.

Este vorba de acele "Music classes" ţinute de Dana Toma, desfăşurate sub numele generic de "Learn with Music". Mai venisem noi în contact şi cu altă ocazie (despre care am povestit aici) cu aceste lecţii de muzică, ritm, mişcare şi socializare ale lui Daisy şi ştiu că le-am apreciat încă de atunci. Dana a lucrat în acest domeniu vreme de 10 ani în Statele Unite şi a adus franciza în România, pentru ca şi copiii români să se poată bucura de aceste lucruri.

Iuliana Sgârcitu şi Dana Toma

 Ce puteţi face însă dacă aţi depăşit, ca şi noi, vârsta pentru Learn with Music sau în continuarea acestor lecţii? Începând de la 4 ani puteţi urma cursurile şcolii de muzică ArioDante, potrivit dnei directoare Iuliana Sgârcitu. Dânsa a expus la evenimentul la care am participat săptămâna trecută o parte din beneficiile muzicii. Dintre acestea amintesc:
- muzica dezinhibă
- muzica formează urechea muzicală
- muzica educă ritmul, care reprezintă scheletul pe care se clădeşte muzica
- muzica e responsabilă cu coordonarea membrelor concomitent cu văzul şi auzul
- muzica stimulează concentrarea pe termen lung
- muzica e "înrudită" cu matematica - învaţă noţiuni de sfert de timp, jumătăţi de timp etc.
- muzica ajută la autocunoaştere, stăpânire de sine, autocontrol - deci pe plan emoţional
- muzica dezvoltă creativitatea şi sensibilitatea

După cum am arătat, mie îmi era evident că muzica nu poate decât să facă bine, pe termen scurt, mediu şi lung, chiar dacă nu ştiam exact s-o pun în cuvinte. Ceea ce am auzit la acest eveniment, precum şi experienţa personală a Anei Nicolescu cu Măriuca şi muzica, mi-au întărit şi mai mult covingerile şi mi-a confirmat că, instinctiv oarecum, am procedat bine când erau fetele mele mai micuţe. Şi că trebuie să continuăm să ascultăm muzică, măcar, dacă nu şi s-o cântăm.

Închei cu argumentul hotărâtor în favoarea muzicii: evenimentul desfăşurat sub titlul "Tu îţi ajuţi copilul să descopere lumea prin sunete?" a fost presărat cu câteva frumoase momente muzicale - cântate la pian şi voce de unele dintre elevele şcolii ArioDante. La finalul unuia dintre momente, când s-a oprit muzica şi s-a auzit liniştea, un bebeluş care sugea liniştit la sânul mamei în sală, a izbucnit în plâns supărat că nu mai aude muzică! A fost un moment de genul acela quod erat demonstrandum!

Şi de fapt acum închei cu menţiunea că evenimentul a avut loc în cadrul foarte frumos şi prietenos al Bibiliotecii Metropolitane Bucureşti - sediul din str. Tache Ionescu, aşa că am profitat de ocazie ca să-mi mai împlinesc un vis: să le fac copiilor (şi mie) abonament la biblioteca metropolitană! Aflaţi că au catalogul online, că au un bogat fond de carte pentru copii la filiala Ion Creangă (din Pţa Amzei) şi că aveţi acces cu acest abonament la toate filialele. O bilă albă pentru Biblioteca Metropolitană! Bilă neagră - că au atât de puţine filiale, dar suntem optimişti!

Me... and the mind games

Nu ştiu cum se adună în jurul meu lucruri atunci când am nevoie de ele... Şi ele se leagă, cumva, sau eu le văd puse în legătură...

Am citit cu mare interes mai deunăzi, la Mămică Urbană, interviul Anei Nicolescu cu psihologul Gyorgy Gaspar pe tema cuplului şi a percepţiei de sine a femeii... Am admirat în primul rând curajul Anei de a-şi mărturisi vitiza la specialist, ba chiar terapia, luni de zile, curajul de a vorbi despre sine, cu sinceritate şi deschidere. Ea mi-a dat, cumva, puterea să scriu şi eu acum despre mine...

Iar din interviu mi-am dat seama nu numai că toate "crizele" mele lacrimogene sunt perfect naturale şi normale, nu numai că nu e nimic în neregulă cu mine dacă mă simt copleşită, aşa cum credeam, dar mai ales că probabil de un astfel de specialist avem şi noi, cuplul Ilie, nevoie acum...

E mult de spus şi mi se pare destul de complicat, cu multe pânze întreţesute...

De la faptul că tatăl meu, modelul meu masculin în viaţă, a murit când eu aveam doar 7 ani - lucru pe care probabil, în subconşient, l-am perceput ca pe un abandon... şi legat de asta, mă simt cumva, metaforic vorbind, că am crescut ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă... Am reuşit să mă ridic, sunt conşientă de asta, dar îmi lipseşte puterea pe care ţi-o dă oglindirea meritelor personale în ochii tatălui... şi din când în când, mai cad din zbor...

Apoi trecând prin divorţul sorei mele, mamă de doi băieţi mici, al căror tată a decis să se despartă şi de soţie, dar şi de copii... divorţ care m-a zguduit şi pe mine emoţional destul încât să-mi caut echilibrul în câteva şedinţe de psihoterapie... (despre care nu cred că am povestit nimic... pudoarea asta, fir-ar să fie!)

De la multele schimbări din viaţa noastră în ultimele luni - mutarea la curte, casa neterminată complet, locuit împreună cu tata-socru, probabil în subconştient sperasem în ajutorul lui, însă el şi-a văzut de viaţa lui (aş numi asta egoism, dar mi-am propus să încerc să nu judec), deci cumva încă un abandon..., multă muncă pe lângă casa omului, iar eu sunt genul care mai degrabă se lasă programat decât organizează pe alţii... apoi clasa I a copilului mare, dezamăgirile legate de sistemul de învăţământ, programele extraşcolare, engleză şi ceva sport, grădiniţa celei mici... apoi boala mea căzută ca un trăsnet (eu tot mai cred că a avut un cuvânt de spus şi sistemul nervos aici, prea eram încrâncenată, ca un mecanism angrenat într-o mega-morişcă ce se învârte fără oprire. Dar acum sunt bine, cât de bine se poate, nu e ca şi cum n-aş fi fost bolnavă, dar cu monitorizare, tratament, ciorapii de compresie, mişcare, alimentaţie săracă în vitamina K şi bogată în Omega, atenţie la accidentări, şi odihnă... sunt un om normal).

Şi nici nu le mai ştiu pe toate! În toată ciorba asta am o singură, dar foarte mare mulţumire: fetele! Ele cresc frumos, sunt sănătoase, şi mă fac să mă simt extrem de fericită, mândră şi norocoasă că le sunt mămică! Îmi vine să le mulţumesc că m-au ales să le fiu mamă :) Ilinca a împlinit 6 ani acum câteva zile, în mai puţin de o lună împlineşte şi Roxana 8 ani... Mi se pare că tot mai rar a fost nevoie în ultima vreme să-mi repet în minte cele învăţate de la Otilia: "Acceptare, acceptare, acceptare!", pentru că am impresia că parcă îmi iese mai bine acum asta, nu mai sunt aşa de critică (mai ales cu Roxana am tendinţa să fiu critică, am pretenţii mult mai mari de la ea şi apoi îmi fac mustrări de conştiinţă şi complexe de vinovăţie).

Am rumegat mult la interviul Anei. Mă "ventilasem emoţional", cum spune psihologul acolo :) Mă adunam după ultima criză lacrimogenă cu reproşuri şi altele din sfera isteriei depresive, menite să atragă atenţia, "uite-mă, sunt aici, sufăr, mi-e greu, mă simt copleşită!" Îmi adunam înapoi acasă nervii lăsaţi să zburde liberi prin casă şi curte, încercam să-mi explic tendinţa centrifugă de a lăsa totul baltă şi a fugi (evadând din prezent? din mine însămi? de teama de abandon, vreau să abandonez eu prima?) Iar eu când mă adun, îmi ia zile întregi, că-s taur cu demaraj greu :)

Acum vreo două zile, într-o dimineaţă insomniacă mi-a căzut în mână o adevărată odă închinată femeii, ca frumuseţe ce este, chiar şi sau mai ales după naştere, adică articolul acesta din The Guardian... E şi acolo vorba despre a te iubi pe tine însăţi, femeie, aşa cum eşti, cu trupul ăsta marcat şi, chiar dacă nu ai fi zis, înfrumuseţat de naşterile pe care le-ai trăit!

Şi chiar ieri un micuţ viral pe FB îmi spunea că You're a victom of your own mind. They say monsters don't sleep under your bed, they sleep inside your head. So make sure you clear your mind of any unhappy, self blaming thoughts, and learn to appreciate yourself more.

Şi iar am început să mă gândesc cum mintea asta a mea mă face să mă auto-flagelez, stricându-mi singură "ploile" în jur... Îmi dă material (poate şi fals) de rumegat, care mă conduce la concluzii greşite, la acţiuni greşite... Însă copleşirea, epuizarea, rămân, sunt acolo, le simt... Aşa că ar mai fi de lucru... Şi cred că nu singură, ci în doi, aşa cum am pornit la drum...

Fericirea mâinilor murdare

Din seria, ce pot face două mâini dibace, azi am plantat primele mele muşcate în jardiniera de la geam!

Le-am achiziţionat în tăviţă de 10 bucăţi (erau 9, nu le-am numărat la magazin şi am luat ţeapă) de la un magazin de specialitate - unde una vezi în pliantul de prezentare, şi anume multe multe tipuri din cele mai frumoase flori, şi alta găseşti la faţa locului, şi anume doar 2-3 chestii uscate, neînflorite sau deja trecute, şi unde doar cele mai scumpe erau mai bine reprezentate.

Nici ale mele nu au avut flori, doar una singură, de fapt, dar sper să înflorească şi celelalte.

Cine practică grădinăritul ăsta de ghiveci, măcar, dacă nu la scară mai mare, ştie că nu e mare lucru să scoţi din tăviţă câteva flori şi să le plantezi în ghiveci sau jardinieră, să pui pământ şi să le uzi. N-o fi mare lucru când faci asta natural. Dar când mereu mi se usucă plantele, sau se îneacă, ale mele nu înfloresc, nu ştiu ce sol şi ce lumină le trebuie, când eşti începător şi nu ştii dacă ai ales pământul care trebuie, dacă le-ai udat suficient, e mare lucru să pui 3-5 fire de muşcate!




Însă altceva vroiam să vă povestesc - despre senzaţia pe care o ai când îţi îndeşi mâinile în ghiveci, când aşezi tu pământul pe lângă floare, când îl plămădeşti... senzaţia aceea a lucrului făcut de tine, a murdăriei de pe sub unghii (data viitoare voi folosi mănuşi, totuşi). Care vine la pachet cu senzaţia că ţi se goleşte mintea, nu mai există probleme, nu mai există temeri şi tot ce ai de gândit este cum să aşezi floricica aia cât mai corect, să-i fie ei cât mai bine, să se prindă şi să înflorească. Priceless, credeţi-mă!

Nu ştiu cât grădinărit o să fac eu la viaţa mea, dar măcar pentru senzaţia asta o să mă mai vedeţi cu mâinile murdare de pământ din când în când.

Foto: primele mele "opere de artă": Kalanchoe şi Muşcată albă, Muşcată roşie şi Gardenia (acum fără flori, dar plină de bobocei) adusă din Grecia (am şi o Hortensie adusă tot din Grecia, a suferit mult săraca, era mare-mare, cum n-am văzut la noi nicăieri, dar s-au uscat 2 din cele 3 fire, nici al treilea nu mai are floare, dar sper să înflorească afară), şi jardiniera cu muşcate mici de la fereastră.

Mulţumesc

Azi dimineaţă m-am trezit cu un sentiment de... mulţumire. (completare: după muuulte dimineţi cu pleoape grele, cu ţâfnoşenie morocănoasă).
Nu auto-mulţumire, nu auto-suficienţă.
Ci mulţumesc pentru tot ce am, tot ce avem, tot ce am realizat, tot ce mi s-a dat.
Pentru copiii sănătoşi, pentru casa nouă, pentru soţul înţelegător...
Pentru picioarele de pedalat (am bicicletă nouă!) şi de alergat (azi, prima zi dintr-un program de alergat!), pentru ochii de admirat (răsăriturile de soare la geamul dormitorului), pentru mâinile de mângâiat (copii năzdrăvani, gălăgioşi, dar ai mei!). Pentru cărţile de citit, pentru rufele de călcat, pentru borcanele de umplut cu zacuscă...
Mulţumesc!

Omagiu audio-casetei

În "iureşul lejer" - că altfel nu ştiu cum să numesc faptul că ne mutăm la viteza relanti - din apartament, am ajuns şi la cutiile cu casete. Sunt două cutii mari de pantofi, poate de ghete sau bocanci, că-s chiar mari, pline cu casete aşezate una lângă alta frumos, ca să încapă cât mai multe.

Au supravieţuit destul de multe reviziilor succesive prin care au trecut de-a lungul anilor, odată cu mutările lor în diferite locuri din casă - debarale, mese, sub-mese şi dulapuri din casă sau de pe balcon. Când a decedat şi ultimul casetofon viabil din casă, acum câţiva ani, soarta lor părea pecetluită.

Însă a supravieţuit un mini-casetofon portabil, pe care l-am primit cadou din Franţa imediat după 1990 (despre frumoasa înfrăţire dintre copiii români şi cei francezi la acea vreme, poate voi povesti cu altă ocazie), şi la care am ataşat boxe de calculator, în locul căştilor originale şi stricate de mult. Şi la acesta ascultă copiii mei, de când erau mici, diferite casete din seria Cutiuţa muzicală pe care le-am căpătat în forma aceasta, de casete audio.

Ei, dar probabil că trebuia să fac o introducere explicativă, pentru cei care au deschis aparatele şi ochii în lume ceva mai târziu. Copilul de 10 ani jumate al prietenilor noştri, de pildă, presupun că n-a ascultat vreodată la casetofon muzica lui preferată (şi are gusturi bune, le pune şi celor mai mici ca ei în vacanţe şi concediile petrecute împreună cu ei, Rammstein şi AC-DC), ci probabil doar pe "divaisuri" electronice. 

Potrivit Wikipedia, caseta audio reprezintă un format de înregistrare a sunetului pe banda magnetică şi mijlocul preponderent de ascultare a muzicii în intervalul de mai bine de 2 decenii între anii 1970 şi 1990. La început, alături de LP-uri, iar mai apoi, spre sfârşitul intervalului, alături de nou-născutele Compac Discuri.

Sursa foto: un site de unde aflu că africanii au rămas fideli casetelor. Şi eu cu ei, probabil... 

Vă daţi seama? În 20 de ani ascultam muzica doar de pe casete, iar acum, dispozitivul meu de mp3-uri achiziţionat acum 2 ani e deja vetust!

Sau, cum spun cei de la Pasărea Colibri, de pe caseta care mi-a inspirat reflecţia de faţă:

sursa foto

Toate-au fost la timpul lor
ceva exagerat
Anii au trecut în zbor
şi lumea le-a uitat.

sau:

- Ce rămâne, mielule?
- Acest cântec, domnule!

Găsesc că ar fi un adevărat sacrilegiu dacă aş încerca să ascult unele dintre interpretări (de pildă, Pasărea Colibri sau Tudor Gheorghe) pe altceva decât la casetofon, de pe casetă.

Pentru firea nostalgică ce sunt, mai rămâne să găsesc acel loc în care vor locui casetele care supravieţuiesc şi reviziei de faţă - promit să le arunc pe cele care sunt neutilizabile din punct de vedere tehnic!

Cu toate că amintirile (care mă chinuiesc, vorba cântecului hahaha!) dau seamă de casete cu banda lipită cu scoci... dar să nu exagerăm :)

Cine-şi mai aminteşte? Voi mai aveţi casete audio pe acasă? Le ascultaţi sau youtube-ul a pus stăpânire pe tot şi toate?

Busy

Busy is the new lazy - se zice mai nou.

Aşa o fi? Păi să vedem:

Borcanele cu dulceaţă de căpşuni sunt pe rafturi, în noua cămară.
Ieri am cules un vişin, aşa că sper să avem şi vişinată anul ăsta.
Nunta prietenilor pe malul mării a fost minunată, fetele au fost topite după "prinţesă", asta când nu se plimbau cu barca.
Serbarea Ilincăi a încheiat grupa mijlocie. Urmează şi celelalte serbări: dans, engleză, Shakespeare school, şi mai ales (super-emoţionanta pentru nostalgica de mine) "La revedere, grădiniţă" a Roxanei.
Pe 2 iulie, căutaţi în librării noua carte în traducerea mea. Pentru următoarele, rămâneţi pe recepţie!

Şi alte lucruri aşteaptă să fie consemnate, trăite, memorate...

asta, foarte pe scurt.

Du-mă-acasă, măi tramvai/autobuz/taxi...

Nu-i aşa că vă era dor de un post cu păţanii şi peripeţii? De un astfel de post, şi mie mi-era dor, de "mood"-ul care să îl inspire, da. Nu şi de păţanii şi peripeţii, mai ales că s-au lăsat cu rupt pingele.

Păi să vă povestesc.

Mă trezesc de la 6 şi ceva, fără s-o doresc cumva, şi odată ce încep să mi se învârtă prin cap, ca-ntr-o horă a unirii, gândurile la ceea ce am de făcut azi, pas de mai poţi să adormi la loc!
Aşa că plec din pat, ca să nu-i trezesc şi pe ceilalţi. Doar că în scurt timp, tot fără s-o fi dorit-o sau să fi făcut ceva în acest sens, m-am trezit cu toţi pe capul meu în sufragerie, veneau tot unul după altul, ca potârnichile.

Ei, în fine, mai trec câteva ore, fetele pleacă la grădi cu tatăl lor, eu mă chinui c-un articol să-i dau de cap şi nu reuşesc, aşa că îl las neterminat şi pornesc spre casa de la curte ("as opposed to" casa de la bloc, în care locuim încă). Aveau să vină, grupaţi pe specializări, mai multe serii de muncitori şi trebuia să fie cineva acolo să le deschidă uşa şi să stea cu ei, să le răspundă la eventuale întrebări şi să-şi manifeste eventuale nedumeriri şi/sau nemulţumiri. De data asta (ca şi data trecută, ca şi alte câteva dăţi) au căzut sorţii pe mine.

Ies din scara blocului - un autobuz 335 în staţie. Fug tare, eram în adidaşi torşăn (mai ştie cineva reclama aia? - întrebare retorică), îl prind. Merg 2 staţii pe blat. Cobor şi rămân în staţie să iau alt auzobuz, care avea aici staţie comună cu cel din care tocmai coborâsem, dar avea să mă ducă mai aproape de destinaţie. Şi scot Kindle-ul să citesc. În ploaie, sub umbrelă, cam cât de arogantă să fii? Dar mă prinsese prea tare acţiunea unei cărţi pe care o citesc de câteva zile şi nu mă pot abţine să citesc oriunde prind loc, timp... (Despre carte poate povestesc după ce o termin. Doar atât acum: ştiu că s-a tradus în română, am aflat întâmplător când eram pe la jumătatea cărţii, dar nu am răbdare să o caut, o voi termina aşa, în engleză, pe Kindle.)

În fine, în câteva minute vine un autobuz, apuc să înregistrez mental că nu e numărul pe care îl aşteptam, ci cu trei numere mai mic (era 101 în loc de 104), dar urc totuşi. Deja plecase din staţie când eu mă întrebam ce-o fi fost în capul meu să iau un autobuz pe care scria clar Faur Poarta 4, când eu vroiam să ajung la poarta1, poarta mea de la curte? Fac din nou blatul, că doar nu consumăm o călătorie dacă am greşit autobuzul, nu? Şi întreb pe cineva, care îmi confirmă că este un autobuz greşit, deci cobor la prima staţie, care este după  colţ, deci mă şi întorc o distanţă bunicică. Mă duc în staţia de tramvai şi vine un 14. Îmi dau seama că voi merge cu el până la capăt, aşa că dau să validez cartela. După ce primesc de vreo 3 ori mesajul de cont zero, îmi amintesc că îmi dădusem şi acum câteva zile acelaşi mesaj la metrou, când mi-am propus să încarc cartela - dar se vede că nu am şi finalizat. De când citesc cartea asta pe Kindle în care e vorba de uitare, parcă uit şi eu mereu.

Aşa că ce credeţi că face o conştiincioasă şi corectă ca mine? Aţi ghicit: cobor la prima staţie. Caut un chioşc de încărcat cartele, o încarc şi mă mut în staţia mai apropiată, de autobuz. Pe care îl iau alte 2 staţii... Şi aproape că am ajuns la destinaţie. Mai am de parcurs doar circa jumătate de kilometru pe jos. Destul ca să-mi dau seama, pe drum, cam pe la jumătatea distanţei, de ceva. M-a lovit, pur şi simplu. Explicaţia pentru care mă tot opream pe drum, motivul pentru care cineva sau ceva mai puternic decât mine îmi punea piedici în cale, cauza intrinsecă a căutărilor mele... şi aş putea fabula mai departe despre o chestie atât de stupidă: uitasem cheile de la casa de la curte, la casa de la bloc! De unde tocmai venisem, parcurgând distanţa în 3 autobuze, un tramvai şi-un încărcat de cartelă!

Am simţit că îmi cade cerul pe mine! Cum se poate? Ceva atât de meschin, ceva de care eu nu m-aş fi crezut niciodată în stare, ceva atât de specific mai degrabă soţului... Cum am putut?

Şi uite-mă cum iau autobuzul înapoi - unul singur, de data asta, şi nu pe blat, înşfac nervoasă cheile de la locul lor, înciudată pe ele, de parcă s-ar fi uitat singure în casă, şi plec înapoi... cu un taxi, de data asta, la muncitorii care deja făceau integrame în faţa porţii.

La mulţi ani, femeie!

Tocmai azi, de 8 martie, a venit meşteru' să facă măsurătorile pentru noua noastră bucătărie de la casă. Socotesc că aş putea să îl consider cumva, în a sort of twisted way, cadoul de la soţul meu.

La mulţi ani, femeie!

Şi ţie la mulţi ani, femeie pe care te-am văzut azi dimineaţă la volan, probabil în drum spre serviciul, cum îţi aplicai fondul de ten la un semafor, rimelul la următorul şi rujul la celălalt.

Nu, poza alăturată nu a imortalizat momentul, căci din nou nu aveam aparatul la mine, ci este doar de potriveală.

În schimb, am imortalizat cu aparatul (şi voi prezenta în episodul următor, căci alergătura pe ziua de azi încă nu s-a terminat) momentele când copiii ne-au chemat pe mame şi bunice la grădiniţă, ne-au servit cu o cafea, ne-au spus poezii asortate cu ziua de 8 martie, ne-au cântat şi ne-au încântat cu câte o felicitare la a cărei producţie am asistat în direct. Priceless, vă spun!

La casă nouă, şmotru nou

Împreună cu soţul şi tata-socrul, azi am deschis anul de lucru prin primul şmotru la casă nouă. Mă rog, pseudo-şmotru, pentru că de fapt doar am luat aşa, un strat de praf de prin băi şi am pus nişte carton pe marmura din living şi bucătărie, după ce am spălat-o bine, ca s-o protejăm de "intemperii", pentru că mai e încă mult de lucru la interioare.

"Canapele" din living 

Şi în timp ce frecam de zor la gresia din baia copiilor, mi-a venit un gând insidios, care apoi şi-a tot croit drum printre alte gânduri, iar pe când ajunsesem la rândul 6 de faianţă portocalie, deja era obsesie: oare, cunoscuţii şi cunoscutele - deja destul de mulţi/multe - pe care îi/le ştiu că stau la casă (cu curte), oare cum au procedat la mutare?

Destinaţia (provizorie?) de succes a podului

Aşa că vă întreb, de curiozitate şi ca să mă orientez şi eu - deci, cum ar veni, sunt profitoare, vreau să profit de experienţa voastră: cum aţi făcut, aţi luat o femeie, sau mai multe, sau o firmă, care a(u) făcut curat în casă după plecarea meşterilor şi încă o dată după ce aţi mobilat şi înainte de mutare? Aţi păstrat menajera sau firma şi pe mai departe sau a fost "one time only" pentru şmotrul de după construcţie şi altcineva pentru întreţinere? Întreţinerea asta cât de des e bine să se facă, o dată pe săptămână, sau de două ori, sau zilnic?

Cu mii de mulţumiri, aştept răspunsurile voastre pe adresa redacţiei.

Restanţe, faianţe şi 3D-uri

Olelei, aproape că se făcu luna de când nu mai dădui cu pixu' p-aci.

Ce făcui, ce nu făcui, iote că nu reuşii să mai scriu niciun rânduleţ. Nu-i vorbă, că nici acum n-am timp de asta, dar un pic de scuze pentru onor cititori tre' să aduc. Asta până se face iar luna, cred...

Că nu vă spusei, mă apucai de lucru. Adicătălea, cum ar veni, nu mi-era mie bine acasă, că ajunsesem să merg şi de 2-3 ori pe săptămână la bazin şi sală, sau ascultam relaxată din fotoliu teatru radiofonic la boxe, sau citeam literatură zi de toamnă până-n seară, ba mai mult, vai mie, îmi reluasem studiul limbii greceşti de atât de multe ori abandonat!

Dar nu, mie nu mi-era de-ajuns! Eu mă vedeam că ajung tot mai mult o anexă a casei, că pe lângă cele trebi lesnicioase şi plăcute, mai veneau şi gătitul, curăţitul, călcatul şi etceteraul.

Aşa că doar aplicai la un anunţ pe BestJobs şi pac! În prima mea zi de muncă la revista de design şi lifestyle, când dădui să-mi citesc mailurile, mai găsii încă două joburi, unul cu totul neaşteptat, dar drag şi acceptat din prima, altul la care aplicasem mai demult, fusesem acceptată, dar era pe comenzi şi deja nu mai speram să primesc vreuna.

Ei, şi iote cum din anexa casei am ajuns, literalmente peste noapte, să am 3 joburi! Şi chiar acum, în plin sezon de alergături după ţinute pentru petreceri şi serbări, după cadouri pentru copii, doamne şi prieteni şi etc. Joburi şi alergături pe lângă care au rămas şi treburile "de casă", nu s-au returnat nimănui alea.

Cum s-ar zice, ai grjă ce-ţi doreşti...

În alt sens, am reuşit să mai încheiem un capitol din odiseea construcţiei casei, cumpăratul de placări pentru pereţii băilor, că de montat, mai durează.

Roxana pe tiroliana

Ilinca mănâncă biscuiţi

Mami, sus ancora: vânt din pupa!

Ieri, de sfântu Nicolae, le-am luat pe fete de câte-o aripă, şi în loc de grădi, le-am cărat pe la: coafor că le crescuse părul în toate direcţiile cardinale, McDonalds şi film că nu le dusesem la Mac de secole, iar la film la cinema doar pe Roxi o singură dată, şi dacă tot actualizez permanent Ghidul cultural al copiilor, zic, hai să fac şi testare pe pielea noastră (sic!). Plus, taxiul, plimbat prin mall... în total, cam toată ziua de ieri.

Da' ce vroiam eu să spun despre ieri: despre 3D-ul de la Ştrumfi. Lasă că am fost singure în toată sala, de ne-am permis să ne alegem ce locuri am vrut, să râdem şi să vorbim între noi în voie! Dar mi-au rupt ochii şi capul ochelarii ăia, frate! Deci pe la jumătatea filmului i-am scos şi ne-am mai uitat şi uni-dimensional, că la 3D deja ameţisem de zici că fumasem un pachet de ţigări sudate una de la alta!

Şi pe drum reflexam eu aşa: oare nu se mai fac filme în mai puţine dimensiuni? că 3D-ul ăsta e criminal! Asta o fi direcţia, nene, tendinţa de piaţă: nu mai contează (atât de mult) povestea, mesajul, ci doar senzaţia. Senzaţia de real, emoţia că le poţi atinge aproape pe creaturile mititele şi albăstrui.

Cică a apărut şi 4D, cu senzaţii olfactive, şi la cât de des (adică la 2-3 ani) mergem noi într-o sală de cinema, am toate şansele ca la următorul film să fie deja chestie uzuală!

Atât pentru azi. Şi nişte poze recente cu partea mai plimbăreaţă a familiei.

Eu nu cred nici în Iehova

Eu nu cred nici în Iehova, vorba poetului. Dar în reclamă cred! În reclama la detergent de vase cred acum cu toată puterea!

Ştiţi tipul acela de reclamă - cam tâmpiţică, credeam pe-atunci, în care cu un detergent "obişnuit" se spală câteva farfurii, în vreme ce cu unul "publicitat" se spală infinit mai multe, gospodina are mâinile moi şi îmbălsămate, şi toată lumea e fericită?

Ziceam atunci: ei, cum să se consume mai mult detergent "obişnuit" decât unul bun, la acelaşi număr de farfurii? Consumi atâta detergent cât pui pe buretele de vase... nu?

Ei bine, eu am cumpărat un astfel de detergent "obişnuit" acum câteva zile, în neţărmurita mea credinţă că orice detergent de vase e la fel ca altul. Îi zice TOJI, ca să ştiţi ce ocoliţi.

"To ji or not to ji! This is the question!", tre' să mă vedeţi cum recit singură prin bucătărie, la ora de spălat vase!

Şi pun detergent, şi frec, şi iar pun detergent, care parcă se evaporă, şi la final vasele sunt doar îmbâcsite, mâinile aspre şi nimeni fericit.

Aşa că, d-aia zic: de-acum cred în reclama la detergenţi de vase, sunt foarte atentă să ocolesc detergenţii "obişnuiţi", nu mai fac teste de piaţă pe pielea mea şi a vaselor mele!

Şi mă gândesc... tre' să schimb focusul, căci nu mai e mult (sper!) până vom schimba spălatul vaselor la chiuvetă cu maşina de spălat vase!

Acolo să te ţii alegeri!

Ce fel de maşină de spălat vase - sau m.s.v., cum am văzut să-şi nota electricianul pe schemă?

Trebuie un anumit tip de detergent, special pentru maşina de spălat sau merge şi cu din ăsta... "obişnuit"? Tre' să strângi suficiente vase cât să umpli maşina sau merge şi cu câteva farfurii? Consumă multă apă, energie, detergent sau la final ieşi mai economic decât spălatul manual la chiuvetă?

Din aceste dileme... you know...

Clientul de piatră

Luni a fost o zi mai atipică. Sau poate că nu?!

Dis de dimineaţă, soţul abia întors de cu seară din excursia cu şcoala team building cu firma, mă anunţă că-mi lasă maşina în parcare cu scopul de a merge eu să plătesc şi să iau glafurile pentru casa în construcţie, de la producătorul de piatră naturală. Şi pleacă la serviciu.

După ce duc copiii la grădiniţă, dau să aflu mai multe detalii. Şi aflu că trebuia să plătesc o sumă de care nu dispuneam, şi că glafurile respective, din piatră naturală, zic, cântăreau cam 500 de kg şi unele măsurau până la 2 metri lungime.

Ştiu că nu le am cu ingineria, dar mă uit eu aşaaaa, lung, "ca cloţa la bobocii de raţă", vorba lui nea Mărin (aka Amza Pellea) la maşină, mă scarpin în cap, şi zic: Nu încape! Nu încape îndoială că 1. trebuie să împrumut nişte bani 2. trebuie să caut o dubiţă pentru piatră. Găsesc eu (fată descurcăreaţă, nu vă zisei?) şi bani, şi dubiţă cu şofer disponibil, mergem la firma cu pricina - undevaaaa, încoloooo, în afara Bucureştiului.

Şi începe un "clientul nostru, fir-ar al dracului de client, cine te-a pus să cumperi de la noi?!" în paşi de dans:

Pasul 1. aştept vreo 2 secole la recepţie să mă ia cineva în primire.

Pasul 2. aşteptăm împreună, eu şi "recepţionerul", să termine alt coleg ceva de scris - şi cu cât îl întreba mai abitir cât mai are, cu atât domnul respectiv, trecut de multişor de prima tinereţe agilă şi grăbită, era mai autist la orice solicitare şi scria mai pedant, meticulos şi tipicar neşte hârţoage.

Pasul 3. Nu zici că încep cei doi să se certe în faţa mea? Deci, dacă n-aţi înţeles şi ca să vă picturalizaţi în minte scena: eu - client venit să le cumpăr marfa! ei - vânzătorii mărfii,  se certau în faţa mea că nu e de competenţa niciunuia dintre ei să meargă în secţie să vadă dacă e gata comanda mea! De-mi venea să le zic că mă duc eu, doar să nu se mai certe că le cauzează la aportul de alţi clienţi!

Pasul 4. cel mai tânăr cedează şi pleacă "pe secţie", de unde vine după vreo 10 ore (sau aşa mi s-a părut mie, care aşteptam în recepţia magazinului) cu răspunsul. Cu răspunsul că nu erau gata glafurile! De unde ne sunaseră de vreo 2-3 zile că să venim să le luăm, dintr-o dată nu mai era gata, erau la făţuit, lăcuit, spălat, lustruit... nu mai ştiu ce alte procedee de pierdut timpul clienţilor. Zic, şi cât durează chestia asta? Păi, vreo oră jumate, dar mai bine veniţi după ora 12.00 (atunci era 10.00 dimineaţa) ca să fiţi sigură că e gata.

Ies, negociez cu băiatul cu dubiţa - avea şi el alte treburi, alte drumuri de făcut... Şi rămâne pe mai târziu.

Pe la ora 13.00 caut pe Internet un număr de la firmă şi sun. Nu e gata, veniţi pe la un 16.00-16.30. La ora 16.20 dau din nou telefon şi mă iau la rost, că de ce n-aţi venit, v-am zis că e gata de la 16.00? Că noi la 17.00 închidem pentru recepţie marfă! Ei, să mori tu? - îmi venea să-i zic, dar na, sunt client, n-am voie să mă supăr, că poate nu-mi mai dau marfa, mai ştii?

În fine, băiatul cu duba, serviabil, se oferă să meargă singur după marfă - eu deja intrasem în programul de după-amiază de luat copii de la grădi şi alte chestiuni "kids related". Şi banii - să-şi mai pună pofta-n cui, o să le plătim după ce luăm marfa, dacă se comportă aşa!

Seara aflu că totul s-a terminat cu bine în această rundă, băiatul a dus piatra la casă, muncitorii au descărcat şi gata. Chiar mă gândeam că poate sunt eu prea sensibilă, soţul îmi zicea că aşa sunt toţi ăştia, că uite, ca să vezi şi tu ce am eu de tras de când am început construcţia casei... etc.

Daaaaar... deznodământul poveştii aveam să-l aflu ulterior: tâmpiţii de la firma de piatră ne dăduseră alte bucăţi, nu cele pe care le solicitasem în această primă tranşă şi de care aveau nevoie muncitorii ca să avanseze cu construcţia!

Şi măcar de-ar fi fost ăsta deznodământul, că în fond, tot era bine că ne dăduseră o parte din piatră. Daaaaaar... muncitorii au spart una din bucăţi, cea mai mare şi mai făţoasă, şi alte 3-4 piese le-a ciobit la montare!

Şi-uite aşa, clientul nostru dă şi căruţa de bani, îşi pierde şi ziua, iar la final e la cheremul unor... vânzători şi muncitori! Ce să fac, dacă mie mi-a plăcut cartea? Nu puteam şi eu să fiu vânzătoare sau muncitoare?

(Foto @AncaIlie - din "Operaţiunea casa" - un capitol din care poate voi mai povesti)

Acesta nu este un bloc

Acesta nu este un bloc. Acesta este un răsărit de soare, mascat de un bloc.

"Dimineţile mele" - aşa se numea ceea ce trăiam eu prin 2005 când eram însărcinată cu Roxana şi (poate şi din acest motiv) mă trezeam dimineaţa foarte devreme şi priveam răsăritul soarelui de la fereastra camerei care a devenit apoi camera copiilor. Pe-atunci veneam singură în această cameră şi mă delectam cu nişte culori, ireale poate pentru un oraş, de roşu şi albastru şi mov, peste nişte case rămase în picioare în spatele blocului în care tocmai mă mutasem de câteva luni, cu soţul meu. Era fosta lui cameră de copil.

Astăzi, de la acel geam se vede târziu că deja soarele e sus pe cer. Imaginea răsăritului este obturată de blocul din imagine care s-a ridicat între timp. Nu s-a ridicat dintr-o dată, ci cu mult zgomot şi mizerie. Dar azi le-am uitat. Azi doar vroiam să văd un răsărit de soare urban de la fereastră. Nu se mai poate.

Daaaar... Există şi un "dar" - trag nădejde că de la casa care ni se construieşte la marginea oraşului voi putea să am parte de asemenea răsărituri de soare peste parc, la geamul camerei mele.

Ce casă mai e şi asta?

Pe modelul poveştii Ce pasăre mai e şi asta?, la nişte prieteni ne-a plăcut piatra din holul de la intrare, la alţii lemnul cu care e îmbrăcată scara, la unii feroneria de la geamuri, la alţii parchetul de la etaj, la unii curtea generoasă, la alţii apropierea de metrou sau centru, la unii mobila de bucătărie, la alţii canapeaua din living... Şi tot aşa.

Sper ca până începe lucrul la finisajele casei să ne decidem la un stil mai clar, ca să nu ajungem un alt fel de răţoi cu pene de păun. :)