Premieră cu Zâna Măseluţă la Momolino

Of, aş vrea să nu fiu cârcotaşă şi să scriu numai de bine despre spectacolul acesta, la care am asistat duminică 15 martie, la Avanpremieră! Dar ce să fac, nu pot să ignor ce văd.

Cu ce să încep? Cu spectacolul propriu-zis - deci cu vorbele bune, sau cu lucrurile "peri-spectacol" - deci cu vorbele bune şi cele mai puţin bune?

Hai să încep cu spectacolul şi continui cu restul - ca să nu ziceţi că spectacolul este doar o concesie la tot restul.

Foarte bun! Mira şi echipa Momolino, cu Răbdărică şi Mofturică în misiune cu Zâna Măseluţă v-aţi atins scopul: un text care spune ceva bun şi educativ, un scenariu care atinge teme cu care toţi părinţii se întâlnesc. Vedem aici atât copii care nu vor să le cadă dinţii, deci să îi dea Zânei Măseluţă, cât şi copii care vor să îi dea pe toţi deodată, ca să ajungă adulţi mai repede. Cumva, acestea ar fi cele două extreme ale "problematicii dinţişorilor de lapte".

Ca părinte de copii aflaţi în plin proces de schimbat dinţi şi măsele de lapte, tema piesei mi s-a părut foarte bine aleasă. Chiar dacă odată cu schimbarea măselelor, fiica mea cea mare schimbă şi sistemul de credinţe în Zâna Măseluţă din reală în ireală. Cea mică însă aşteaptă cu nerăbdare să mai strângă nişte bănuţi de la Zână. Mi-a şi spus, de altfel, că ce bine că îi aduce Zâna Măseluţă, că poate să îi lase apoi Iepuraşului de Paşte bănuţii primiţi, ca să îl ajute să cumpere el acel Lego Friends pe care îşi doreşte să îl primească şi astfel să nu mai dăm noi, părinţii, banii!

Duminică la avanpremieră sala aceea micuţă de la Clubul Ţăranului era plină ochi! De mult nu am mai fost la o piesă pentru copii cu sala atât de plină! N-aveai loc să arunci un ac, literalmente! Nu ştiam cum şi unde să stau, pentru a nu obstrucţiona vederea vreunui copilaş care s-ar fi aflat cumva în spatele meu.

Dar, să mă ierte Dumnezeu!, de ce ai veni la o piesă despre Zâna Măseluţă - deci, acea Zână care ia dinţii de lapte ai copiilor, deci o piesă pentru copii de circa 6-8 ani, cu copii care nu pronunţă încă bine cuvintele precum "Mami, fac pipi", sau "Hai, mami, să ieşim de aici, că nu e de mine", şi în schimb plâng şi ţipă pe scaune? Eu pot să înţeleg mamele care au 2 copii, unul de vârsta potrivită pentru piesă şi altul mititel, şi nu au unde să îl lase pe cel mic. Dar am văzut aici mame care au venit cu un singur copil, şi anume cel bebeluş aproape ne-mergător în picioare! Mamelor, nu pleacă teatrele nicăieri, vor mai fi piese şi când cei mici vor mai creşte, lăsaţi-i acum pe cei mai măricei să se bucure de spectacol, nu să se plângă că nu aud replicile de plânsul unui bebeluş din spate!

Şi cred că şi de data asta, Roxana era cel mai mare spectator copil din sală. Dar m-am bucurat că i-a plăcut spectacolul, nu s-a plictisit.

Mulţumim, Mira şi Momolino, pentru invitaţie!

Detalii despre spectacol puteţi găsi pe B24Kids aici.

Aferim, boieri dumneavoastră!

Weekend cu premiere: sâmbătă seara am fost la film la mall. Am văzut filmul lui Radu Jude, premiat cu Ursul de Argint: Aferim!

Nu era premiera filmului, ci am fost la vreo câteva (vreo două?) zile de la premiera pe marile ecrane româneşti. Dar oricum, asta e o premieră pentru mine: să reuşesc să ajung la un film românesc la doar câteva zile de la premiera pe marile ecrane de la noi, şi la scurt timp după ce a fost premiat cu un Urs! Fireşte că snoaba din mine se simte foarte bine! :)

O premieră a fost faptul că ne-am decis de acasă la ce vrem să mergem, am găsit filmul pe Cinemagia, am rezervat biletele tot acolo şi ni le-am găsit la casa de bilete puse deoparte, cu numele nostru pe ele. Foarte civilizat! Păcat că nu funcţionează sistemul ăsta pentru mai multe astfel de servicii de divertisment. De exemplu, am încercat azi să rezerv bilete la spectacole de teatru, la teatrele mari nu se poate, nu fac parte din sistem, apar doar unele teatre independente. Ceea ce e ok, dar eu căutam în special niște spectacole de la Bulandra, și nu le-am găsit acolo.

Am fost la film doar noi doi, eu și cu soțul. Nu e chiar o premieră, am mai fost la film împreună, dar e așa de mult timp de când am mai fost în formula asta, că aş putea crede că e premieră! Poate îmi iese şi mie din cap că ai noştri copii au nevoie de noi non-stop şi că nimeni altcineva nu ar putea să îi bage la culcare seara, de exemplu! Call me "control freak"! :)

Mi-a plăcut foarte mult filmul! Nu vă aşteptaţi să scriu ceva inteligent, că eu nu ştiu să scriu cronici de film. Ca spectator, mi-a plăcut! Nu am rămas, ca la alte filme (în special româneşti) absolut deloc cu senzaţia de neverosimil. Şi asta e foarte bine, prin prisma sistemului meu de apreciere :)

Totul în film mi s-a părut atât de bine închegat, de legat, de bine ales, că nu aş fi schimbat absolut nimic. Actorii şi ţiganii din figuraţie - apar magistral, dar pasajer, Şerban Pavlu, Victor Rebengiuc, Luminiţa Gheorghiu sau Alexandru Bindea, chiar şi regizorul Alexandru Dabija e actor, iar Cuzin Toma joacă rolul "ciorii" fugite de la stăpân. De altfel, nu prea am rămas cu impresia unui singur personaj principal, a unui rol de compoziţie, ci a mai multor roluri principale, a mai multor personaje care se succed odată cu scenele - ceea ce e foarte bine, cred.
Apoi peisajul, imaginea alb-negru, muzica originală, tema filmului, subiectul, replicile, înjurăturile... toate mi-au creat impresia că văd un film istoric adevărat, un film document.

Dacă totuşi vreţi să citiţi şi cronici despre acest film, citiţi-i pe cei care fac asta mai bine:

"Avem toate temele de seminar și de strategie comunitară, de când s-a născut Bruxelles-ul: drepturile omului, emanciparea femeii, antisemitismul cu originile și combatarea lui, homofobia, ecologia. Ce ne rezumă filmul, prin gura popilor și a zapciului? Că Europa creștină a prigonit evreii, a înrobit țiganii, a respins turcii, a bătut femeia și a vândut copiii. Că preabunul rob (al lui Dumnezeu sau al boierului) pupă mâna popii și condurul boieroaicei, că îl înjură pe preot, dar îl ajută și îi bea vinul. Totul de fapt este o înlănțuire de obligații sociale, de servituți moștenite, ni se spune că stăpânul rău și corupt învață sluga hoață, că bieții funcționari, poate inclusiv cei de azi, fac treburi ilegale, la mica înțelegere, și sunt corupți numai pentru că deasupra lor sunt niște stăpâni hapsâni, nerecunoscători, care se consideră îndreptățiți de frica celorlalți la arbitrariu și abuz."

sursa şi mai mult puteţi citi aici

"În jurul premisei bine legate, Jude construieşte o Ţară Românească foarte colorată (deşi filmul este alb-negru) şi fragmentată. Nu e deloc greu să faci paralele între discuţiile avute de zapciu cu oamenii ce îi ies în cale, de la o babă cu un soţ bolnav, la un popă ce-i afuriseşte pe evrei, un turc bogat şi aşa mai ddeparte. Conform lui Aferim!, ai impresia că nimic nu s-a schimbat în România în ultimii 180 de ani şi că sportul favorit al românului este întoarcerea după cum bate vântul..."

sursa şi mai mult puteţi citi aici

"Aferim! este un Deşteaptă-te române din care a fost suprimată fanfara!

Vintilă Mihăilescu, în Dilema Veche

"Aferim! este o lectie dura de istorie atat pentru romani care prefera sa bage sub pres faptul ca rromi au fost sclavi in Romania si ca si astazi sunt discriminati si exclusi din societate, cat si pentru toate tarile europene care si-au prins in piept discursul anti-imigratie, indreptat mai ales impotriva rromilor vazuti ca Bau Bau-ul Uniunii Europene."

sursa şi mai mult puteţi citi aici

"Echipa filmului a creat o mizanscenă de un minimalism estetic desăvârșit, dar deosebit de densă. De la costume (Dana Paparuz), la scenografie (Augustina Stanciu) și locații (Ana Boariu), totul conlucrează armonios la o recreare credibilă a vieții de la 1835. Printre altele veți putea vedea cum arăta un carusel și ce intrigă aveau spectacolele de păpuși, cât și cum era să petreci o seară la cârciumă la vremea aia."

sursa şi mai mult puteţi citi aici

Am obosit eu sau nici spectacolele pentru copii nu mai sunt ce-au fost?

Mă simt bătrână. Şi neînţelegătoare, în sensul etimologic, ne-înţelegătoare, care nu înţelege.
Adică, nu vreau să "dau" în nimeni, e doar vina mea că nu înţeleg. Dar tot consider că trebuie să îmi expun părerea proprie şi personală, aici, pe blogul meu propriu şi personal.

Fetele la Teatru la Hotel. @AncaIlie - Blogonovela

Aşa cum unii dintre voi au văzut deja poza (aceasta) pe care m-am grăbit s-o postez pe Facebook chiar de la faţa locului, am fost duminică la spectacolul "Peter Pan". Primul dintr-o serie de spectacole în seria Teatru la Hotel. Pentru mai multe informaţii despre acestea vizitaţi B24Kids.

De remarcat că în ultima vreme, în dorinţa de a veni mai aproape de consumatorul de act de cultură (cât o mai merge şi treaba asta cu actele de cultură, cu noua taxa pe cultură pe care ne-o pregătesc onor guvernanţii!), spectacolele se organizează în diverse locuri. Ceea ce e foarte bine, dacă nu vine Mahomed la munte, să vină muntele la Mahomed. Sau dacă nu merge sacul la moară, vine moara la sac. Şi alte cugetări din înţelepciunea populară, aţi înţeles ideea.

Spectacolele acestea seria Teatru la Hotel sunt organizate de Akua Events şi Mac-Mac Kids - acesteia din urmă îi mulţumim pentru invitaţia la spectacol! Şi au loc în frumosul cadru al Hotelului Hilton din București. Sunt ca niște happeninguri, căci părinții pot merge alături, să bea o cafea pe durata spectacolului, iar la intrare, spectatorii au primit și un voucher de reducere pentru a lua masa la restaurantul hotelului. Copiii au primit un carneţel pe care să ia autografe de la Peter Pan şi Clopoţica.

Spectacolul a avut loc într-o sală de la parter (care mi-a deşteptat amintiri cu conferinţele de presă pe teme de business IT&C din trecutul meu de ziarist de profil, în preistorie, pe vremea când cele mai mari bugete de marketing le aveau companiile de IT&C).

Până aici toate bune. Daaar eu, care sunt mereu pe fugă, care mi-am setat ceasurile înainte ca să nu întârzii, dar mereu reuşesc să mă păcălesc pe mine însămi şi întârzii mai mereu, ei bine, nu ştiu cum am făcut de am ajuns cu jumătate de oră mai devreme - am reţinut ca oră de începere 11, şi de fapt începea la 11.30.
În plus, aşa cum am observat în multe alte părţi - se mai întârzie începerea spectacolului pe motiv că "mai sunt copii de venit". Eu consider că poţi să începi la timp, sau doar cu 5 minute întârziere în loc de 15, din respect pentru cei care au venit la timp, adică majoritatea spectatorilor.

Apoi - vă spuneam că mă simt eu depăşită de lucruri, dar... care e graniţa între piesă de teatru cu temă şi cu subiect, teatru interactiv şi animatori pentru o sală de copii? Pentru că simt că îmi scapă... Teatrul a devenit atât de interactiv încât actorii discută direct cu spectatorii, subiectul se modifică pe parcurs, influenţat de reacţia copiilor din sală, muzica este foarte catchy, s-o cânte toată lumea, iar piesa ţine doar 40 de minute, plus o sesiune de autografe la final.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu e rău nimic din ce am spus. Doar că... nu ştiu, lipseşte ceva. Poate n-ar strica o recomandare de vârstă! Pentru că spectacolele de genul acesta nu se prea potrivesc copiilor de peste, să zic eu aşa, 6-7 ani? Şi mă ghidez şi după reacţia fiicelor mele, de 9 ani jumătate şi respectiv 7 ani jumătate. Cea mare clar nu avea ce să caute acolo. Cea mică a mai căscat şi ea pe alocuri.

La final le-am întrebat tot pe ele ce le-a plăcut şi ce nu. Le-a plăcut piesa, actorii, costumele... Nu le-a plăcut că trebuia să se ridice şi să cânte şi să aplaude... Acuma, nu ştiu dacă e prea mult pentru ele, s-au plictisit de chestiile astea pentru că le-au tot făcut (ale mele sunt destul de duse pe la teatru de tot felul, şi cu mine, şi cu grădiniţa, şi cu şcoala...), sau pur şi simplu s-au "tocit" şi s-au "blazat" ele...

Dar cred că nici mie nu mi-ar plăcea să mă ridice actorii în picioare ca să cânt cu ei, serios acuma! :))
Doar că eu nu am mai ajuns cam de multişor la un teatru "de oameni mari" - şi aşa-mi lipseşte! Aş accepta chiar şi un spectacol la care să mă ridice actorii în picioare ca să le cânt! :))) (glumesc, evident)

Aventurile lui Hermann ... în faţa copiilor

Am fost cu fetele la Aventurile lui Hermann, în sfârşit, după lupte seculare care au durat... cam de când am aflat eu de la Mira că Lumea lui MOMO a realizat acest spectacol şi până ieri. În timp ce mă uitam la spectacol, de pe un scăunel haios de la Clubul Ţăranului Român, îmi tot veneau în minte diverse gânduri, din care am desprins concluzia că nu e chiar o joacă de copii să faci spectacole... pentru copii! Mi se pare extrem de greu să găseşti limbajul de dincolo de cuvinte cu care să te adresezi unor copii de vârste diferite - erau acolo copilaşi de-abia mergători (deci pe la 1 an), şi până pe la 8-9 ani; şi cu gusturi diferite - gusturile copiilor se educă, dar nu puteţi nega acele lucruri, care ţin de chimie dacă vreţi, acel ceva care-ţi place sau nu fără explicaţii!

Urmăriţi pe B24Kids când se joacă Hermann şi mergeţi să-l vedeţi.

Există o restricţie de vârstă şi sex a actorilor. Astfel, băieţelul de 10 ani Hermann din poveste este jucat de o actriţă în jur de 30 de ani, după umila-mi estimare. Însă actriţa (Toni Zaharia) s-a descurcat nu onorabil, ci excelent! Până la finalul piesei aş fi jurat că am văzut un băieţel de 10 ani!

Apoi s-a cam dus vremea spectacolelor pentru copii din vârful scenei - şi al buzelor actorilor. Acum interactivitatea este la rang de cinste. Iar aceasta este destul de greu de obţinut. Deci să vedem: avem în sală o gaşcă neomogenă de copii, din medii diferite, başca aflaţi alături de părinţi deci "cenzorii", la teatru deci într-un mediu străin. Însă dacă reuşeşti să îi citeşti, să le captezi atenţia şi să le adresezi întrebările potrivite, glumele potrivite, poţi să fii sigur că i-ai cucerit. Aşa cum a reuşit Hermann ieri, împreună cu Clara Flores, actriţa care juca pe rând rolul mamei, al omului de la circ, al bătrânei şi altele. Copiii le-au mâncat din mână... la propriu, căci la un moment dat, personajele au coborât de pe scenă şi au împărţit copiilor morcovi.

Poate ar trebui să scriu şi despre ce aş mai fi văzut eu personal acolo...
Păi, m-a deranjat un pic ritmul poveştii. Le-am întrebat pe fete şi se pare că la nivelul lor nu a existat problema asta, însă mie mi s-a părut că parcă totul merge prea repede, acţiunea era înfăţişată într-o viteză prea mare, treceau de la una la alta imediat, iar actriţa are şi darul de a vorbi foarte repede. O fi din cauză că îmbătrânesc eu, sau tineretul ăsta face totul muuult mai repede decât "pe vremea mea" :)

Apoi personal, dacă aş fi fost copil, mi-ar fi plăcut un decor acolo, chiar şi minimalist, în schimbul niciunui decor. Dar din nou fetele mi-au spus că aşa au putut să-şi imagineze ce decor vor, şi poate pe asta au mizat şi realizatorii spectacolului - câţi copii în sală, atâtea versiuni de decor imaginate de ei!

La final apare în scenă şi cartea care stă la baza spectacolului: "Lungul drum către Santa Cruz", de Michael Ende. Este un drum asumat al Lumii lui MOMO de descoperire a cărţilor prin teatru. Pentru că, aşa cum se încheie spectacolul, "Fiecare din noi are de dus un mesaj secret şi de făcut un drum lung".

Şi când mă gândesc că exact pe drumul spre teatru, la radio era emisiunea "Spectator de sacrificiu", iar eu m-am gândit că asta sunt şi eu atunci când merg cu fetele la piese pentru copii, un spectator de sacrificiu. Nici vorbă! M-am distrat de-adevăratelea şi am petrecut o oră frumoasă în compania lor. Mulţumim, Mira şi Lumea lui MOMO!

Roger Waters, 10 years after

În urmă cu mai bine de 10 ani, mai precis pe 15 iunie 2002, am asistat la cel mai măreţ, magnific, complex - nu concert, ci spectacol integral, de-a dreptul. Roger Waters pe Kisstadion, la Budapesta. Păstrez încă biletele drept amintire.

Ţin minte că evenimentul m-a frapat prin muzică (mărturisesc sportiv că nu ştiam toate cântecele, am făcut parte dintr-un grup din generaţia mea, la care Pink Floyd a prins doar pe alocuri, în sensul că personal, albumele mai digerabile le ştiam şi le ştiu încă pe dinafară, le ascult încă "în buclă", dar altele gen "Ummagumma" abia dacă le-am ascultat o dată şi am decis că nu îmi plac).

M-au frapat de asemenea, pentru că nu mai văzusem nicicând până atunci într-un concert, efectele luminoase şi vizuale, auzeam replici de jur împrejurul nostru, ca la o piesă de teatru "săraund"... Atunci am pus rezultatul miraculos la care am asistat pe seama măiestriei lui Waters şi a echipei lui, dar am socotit că un rol major l-a avut şi acustica micuţului ("kiss", nu?) stadion pe care s-a ţinut spectacolul.

Lumea cânta liniştită, totul se desfăşura foarte civilizat, nu ştiu cum să explic senzaţia... Acest lucru l-am pus pe seama Budapestei, care nu e Bucureşti, nu? Lumea e mai civilizată acolo, credeam, e obişnuită cu concertele de anvergură şi nu se mai impresionează aşa uşor. În realitate cred că spectacolul avusese darul de a scoate la iveală ce e mai bun în oameni, chiar şi în cei prezenţi ca spectatori.

Am rămas, de-atunci încoace, cu impresia că am asistat la o "once in a lifetime opportunity", o "performance" inegalabilă. Şi chiar că nu a fost egalată de niciun alt concert de-atunci încoace - şi slavă domnului că am văzut câteva, în mare parte concerte rock, dar şi câteva jazz şi pop.

Aseară am cântat, am plâns şi am aplaudat laolaltă cu cei aproximativ 50.000 de spectatori prezenţi la evenimentul unic. Am văzut din nou efecte vizuale spectaculoase, am auzit şi văzut avioane, mitraliere şi porci zburători, am simţit maxim! Şi în ciuda locului (adică să-ne-nţelegem, Piaţa Constituţiei nu e Kisstadion), s-a auzit bine, acustica a fost potrivită.

Şi nu, nu am scos telefonul să fac poze sau să filmez decât pentru o singură poză, cu mega-teacherul, pe care mă rugaseră fetele mele să-l pozez ca să-l vadă şi ele (le povestisem în linii mari ideea cu copiii şi profesorul).
Ba chiar am observat că erau muuult mai puţini decât la alte evenimente de gen cei care făceau acest lucru - semn că rugămintea lui Roger Waters de a nu diminua din efectele vizuale cu bliţurile a fost auzită. Din nou, acest spectacol a reuşit să scoată binele din oameni la suprafaţă şi, dacă nu exagerez, am văzut parcă altă lume, alţi români :)

Sincer, pe alocuri spectacolul mi s-a părut şi destul de... greu. Plin de semnificaţii (dintre care, unele poate trecute, la ele nu mai rezonează tinerii din ziua de azi), cu o retorică a imaginilor uneori întrepătrunsă cu textul, alteori mergând paralel cu acesta (sau poate doar paralel cu mine hahaha!). Un spectacol dens, plin, complex. Ca un iaurt grecesc cu 10% grăsime, faţă de cele degresate pe care le vedem de obicei - şi bine că le vedem, că înainte de căderea "wall"-ului, ce vedeam?!

Una peste alta, deşi mi-a plăcut foarte mult spectacolul de aseară şi poate că pe alocuri a fost mai bine făcut decât cel de acum un deceniu, pentru mine tot acela rămâne "de referinţă", drept cel mai mare, mai frumos, mai impresionant concert la care am participat până acum. Dar dacă ar fi să aleg doar pe cele din ţară atunci da, cel de aseară se califică :)

Finanţele, pe mâna copiilor

Dacă nu aţi ajuns încă la expoziţia-eveniment Fabuloasa lume a banilor, sfatul meu este să nu o rataţi! Se află în Muzeul Naţional de Istorie a României şi se mai poate vizita până la sfârşitul lunii aprilie, în fiecare zi de miercuri până duminică, între orele 9.00-15.30, după cum v-am anunţat şi în Agenda culturală a copiilor.

Eu personal o consider expoziţie-eveniment, pentru că nu e deloc o simplă expoziţie, sunt prea puţine lucruri expuse, pur şi simplu, în căsuţe de sticlă, cu eticheta explicativă alături. Eveniment este, pentru că eu, cel puţin, nu am văzut un astfel de mod de a expune şi explica lucrurile până acum. Este interactivă prin excelenţă. Totul se atinge, se pipăie, se miroase, se încearcă, se lucrează, se produce... la faţa locului, de către vizitatori.

Nu cred că păcătuiesc prin divulgarea vreunor secrete ascunse ale expoziţiei dacă vă povestesc - aşa, ca să vă fac poftă - că la intrare vizitatorii primesc un card, pe care îl vor folosi în lumea banilor în care intră. Apoi aceştia pot să-şi producă bani, să-i investească, să-i înmulţească, să-i cheltuie, îşi însuşesc cunoştinţe pentru care pot obţine alţi bani pe card, se odihnesc în locuri special amenajate, unde ascultă poveşti despre bogăţie şi sărăcie, se întâlnesc cu regele Midas... şi multe alte lucruri interesante pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Ştiu că fac reclamă gratis, însă nu mă pot abţine să nu laud iniţiativa sponsorului BCR şi a realizatorilor Fabuloasei lumi a banilor (conceptul cred că a fost importat dintr-o ţară din nordul Europei, după numele pe care le-am văzut la intrare în "caseta tehnică").

Expoziţia este recomandată copiilor cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani. Eu am fost cu amândouă fetele (iată-ne în pozele cu soarele de duminică, pe Calea Victoriei), şi mezina de 5 ani jumate, şi Roxi de 7 ani jumate. Pot să spun că într-adevăr, avertizarea pe care am primit-o la intrare, că Ilinca nu va pricepe mare lucru, a fost parţial îndreptăţită. În primul rând, pentru că ea nu citeşte, aşa că am citit mult eu, cu voce tare, ca să-i explic ei, care oricum nu a înţeles tot, dar cu ceva-ceva tot a rămas, i-a plăcut şi a povestit chiar şi colegilor la grădiniţă a doua zi. A ascultat însă singură poveştile despre sărăcie şi bogăţie, a învăţat ceva din ele, iar la final a donat din proprie iniţiativă copiilor săraci toţi banii strânşi în periplul financiar virtual - în vreme ce soră-sa a cheltuit o sumă similară virtuală pe nişte lux găunos frumos ambalat. (Trebuie să mai lucrez cu ele pe tema finanţelor, se pare).

Noddy, sau cum poţi să petreci o duminică agreabilă cu copiii

(... şi să scrii despre asta după câteva zile. Drept e că am început eu să scriu de a doua zi, dar printre picături, pe alergatelea, am mai adăugat câte un rânduleţ.)

Aşa cum vă anunţasem eu, duminică pe 25 noiembrie am fost invitaţi (sau mai precis, invitate, căci a participat doar partea feminină a familiei) la premiera piesei de teatru pentru copii Noddy, de la Teatrul Ion Creangă.

Dacă ştiţi desenele animate cu Noddy - fetele mele îmi tot povesteau de personaj, se pare că ele ştiau aceste desene, eu nu - el este, acel Noddy. Un băieţel rătăcit, care ajunge în Oraşul Jucăriilor. Sau o păpuşă de lemn care prinde viaţă, primeşte un nume, şi se miră de tot ce vede în jur.

Astfel, Noddy - jucat de Camelia  Andriţă - află că "Banii sunt ceea ce primeşti atunci când munceşti", începe să muncească şi el pentru a-şi plăti o datorie, şi face - cum altfel - numai fapte bune. Personajul-liant al momentelor şi scenelor este Urechilă - jucat magistral de actriţa care nu vrea să îmbătrânească deloc, vocea care ne-a încântat copilăria la teatrul radiofonic (sweet memories!), Alexandrina Halic. Cei doi "răi" Şmecherilă şi Furişilă îşi primesc în cele din urmă pedeapsa - deşi, trebuie spus că rolurile lor, costumele şi jocul au atras multe chiote de aprobare din mulţimea de spectatori: după părerea mea, dacă-i vedeai, te duceau cu gândul la un concert rock estival pe scenele bucureştene. Nicoleta Rusu face şi ea un rol frumos în chip de ursoaică Tessie - vedeţi foto alături de Roxi şi Ilinca, la finalul piesei.

Ursoaica Tessie (Nicoleta Rusu) cu fetele Ilie

Şi de fapt, toată lumea a contribuit la crearea unei atmosfere magice.

Un cuvinţel trebuie spus şi despre el, regizorul Attila Vizauer, cel inspirat la realizarea acestei piese de fetiţa sa. A ales ca toate rolurile să fie interpretate numai şi numai de către femei. "Chiar şi poliţistul, mami?" Mă întreabă fetele la ieşire, semn că a fost foarte veridică actriţa Cerasela Popescu în rolul domnului Plod, poliţaiul.

Dacă ştiţi - a se citi dacă aţi crescut cu ele - melodiile beatles-şilor, atunci ceea ce auziţi în piesă sunt chiar ele, let it be-uri, yellow submarin-e şi obladi-oblada-le, asezonate cu versuri pre limba românească.
Aşa ca o digresiune - cum îmi plac mie digresiunile şi probabil că cititorilor nu: eu am descoperit muzica Beatles-şilor abia prin clasa a noua. Şi de fapt, "mi-a fost revelată", ca să zic aşa. Buna mea prietenă şi colegă de bancă din liceu, L., îmi dădea împrumut discuri şi casete cu ei. Apoi am început să cumpăr şi eu. Ei, piesa Noddy e plină de Beatles. Remake-uri puse pe muzica lor cu versuri în limba română, dar linia melodică i-a captivat pe copiii spectatori vreme de aproape 2 ore, cât durează piesa.

Noddy şi copiii. Un băieţel de lemn şi copii fericiţi să-l vadă.

Ne place la teatru, mami!

Copil adâncit în lectura caietului program

Şi mamei îi place la teatru. 

La film cu familia

Ce fac peştii când se adună? Fac bancuri!
(replică din filmul de animaţie Sammy 2)

Acum o săptămână am reuşit o premieră: să adunăm toată familia, eu, soţul şi fetele, într-o zi de lucru (luni) şi să mergem la film de desene animate, 3D. Oricum, mersul la film nu se întâmpla prea des la noi.  Nu ştiu cum se face, dar mai uşor ajungeam la teatru de păpuşi, la ateliere de creativitate... Până acum, cel puţin, am fost atât de rar la film, încât aş putea să enumăr pe degetele de la o mână filmele pe care le-au văzut fetele la cinema, şi tot mi-ar mai rămâne degete. Dar promitem să schimbăm acest lucru de acum încolo! Nu de alta, dar am constatat că ne place în sala de cinema - şi chiar şi nouă, adulţilor care le însoţim, nu mai vorbesc de copii!

Adică, orice Home Cinema ai avea acasă (unde mai pui că noi n-avem deloc televizor acasă!), parcă tot nu poţi să recreezi atmosfera aia de cinema! Şi hazul când te uiţi unul la altul şi te vezi cu ochelarii 3D (pentru soţ era primul lui film 3D)! Şi profunzimea imaginilor 3D, din adâncul fotoliului de cinema! Şi frica de-ţi vine să te bagi sub scaun la unele faze! Şi încântarea - exprimată de copii foarte sonor, prin tot felul de onomatopee şi chiar aplauze, în sala de cinema - când vezi personajele pozitive învingând rău!

Nu văzusem Sammy 1, nu ştiu dacă trebuia, adică dacă 2 e o consecuţie firească după 1, pentru că nu am simţit neapărat asta. Filmul este întreg în sine, nu o continuare. Doar personajele, adică simpaticele ţestoase, printre care şi Sammy, ajuns acum bunic, alături de nepoţei, îşi continuă aventurile acvatice. De data asta, nimeresc într-un bazin uriaş, un fel de acvariu în care sunt aduse tot felul de specii marine pentru delectarea vizitatorilor. De unde reuşesc să evadeze doar cu inteligenţă şi, mai ales, cu ajutorul unor prieteni nepreţuiţi.

O poveste frumoasă (în ciuda câtorva pasaje pe care Roxana le-a găsit "înfricoşătoare" - dar nu vă luaţi după ea, e mai nedusă la film, se impresionează uşor :)) Este vorba, de fapt, de evenimente care au loc pe muchie de cuţit. Dar Sammy 2 este un film cu haz, cu poveşti de viaţă şi cu morală, şi, fireşte, cu happy-end!

Vă las cu trailerul.

Între timp, eu aduc nişte mulţumiri Siminei (care m-a făcut să-mi amintesc de "O floare şi doi grădinari", de "Prietenii mei elefanţii", dar şi de "Maria Mirabela" şi alte filme la care ne ducea mama prin anii 1980, la cinematografele Munca, Melodia şi Aurora - niciunul nu mai există azi),Bogdanei (pe care m-am bucurat nespus s-o revăd), Cristinei (care ne-a făcut să ne placă slalomul printre activităţile zilnice ca să ajungem la film, promitem să mai ieşim!) şi Media Pro Distribution (care distribuie filmul în România).

Tinkerbell şi Periwinkle ale mele

De când mă ştiu, am un permanent conflict cu "partea video", ca să numesc aşa, global, deopotrivă pe de o parte televizorul, cu canalele de desene animate şi alte canale, dar şi desenele animate, fie ele la TV sau pe DVD-uri. Şi nici la cinematograf nu prea ne omorâm cu mersul.

I-am pus Roxanei încă de când avea câteva luni celebrelele - pe-atunci, cel puţin - filmuleţe Baby Einstein. Am auzit tot atâtea argumente pro Baby Einstein - că stimulează intelectul copilului şi îl învaţă şi limbi străine - pe câte argumente contra loc am auzit sau citit - că limitează copilul şi-l reduce la statusul de legumă care ia de bun tot ce i se oferă. Mereu am făcut alegerile pe care le-am crezut eu potrivite pentru copiii mei.

Avem program redus de desene, şi nu zilnic, şi nu pe orice canal. Preferăm oricând mersul pe bicicletă în parc în locul unor desene - şi astea, mai mult dacă are mami treabă la calculator sau nu se poate juca cu noi.
Am căutat tot timpul hibe - şi nu am căutat nod în papură, chiar le-am găsit cu uşurinţă - în traducerile de pe posturile româneşti de desene. Ba chiar erori de educaţie, sau hai să le zic mai bine, inadvertenţe cu propriile mele principii.

Şi tot aşa.

Ei, când am ajuns şi noi la desenele cu Clopoţica - nu numai că am răsuflat uşurată: iată un desen la care le pot lăsa fără să le controlez. Dar chiar am fost încântată de ideile insuflate copiilor acolo, fie direct şi explicit, prin cuvintele personajelor, fie indirect, prin comportamentele lor, rezultatele acţiunilor lor, sau chiar prin calitatea imaginilor.

Aseară am fost mai mult decât încântată să merg împreună cu Roxi şi Ilinca la cel mai recent film cu zânuţa cârpace şi prietenele ei: "Clopoţica şi secretul aripilor".

Unde mai pui că m-am bucurat să fim şi în compania unora dintre mămicile pe care le admir foarte tare şi care mă inspiră: Ada, Bogdana, Simina, Laura. Eu am fost invitată ca reprezentantă a Gazetei culturale a copiilor - B24Kids.Blogspot.com - cel mai bun ghid cultural pentru copilul tău, fireşte :) Mulţumim.

De când am primit invitaţia şi am căutat apoi trailerul să-l vedem, fetele mele, chiar fără să ştie prea clar despre ce e vorba în film, şi-au împărţit rolurile. Erau (erau - cu acel imperfect pe care îl folosesc copiii în poveştile lor imaginate, deci şi fetele mele în "piesele" pe care le joacă) una Tinkerbell şi una Periwinkle. După ce am văzut filmul, mi-am dat seama cât de bine li se potrivea. Adică, ok, e frumos să mergi cu fetiţa la filmul acesta, dar dacă ai două fetiţe, iar ele se tot ciondănesc, pentru că în ciuda faptului că mami ştie că e important să petreacă timp de calitate cu fiecare dintre fete, pe rând, totuşi condiţiile nu permit asta, şi toată vacanţa de vară au fost numai împreună - ei bine, atunci mesajul vine să sublinieze fraternitatea asta pe care te tot chinui să le-o sădeşti. Şi când la ieşire fetele îţi spun: "mami, noi nu vrem să ne despărţim niciodată una de alta!" te topeşti de tot!

Restul nu vă povestesc, mergeţi şi vedeţi filmul. E frumos, delicat, tandru... La fel ca zânuţele din Valea Ielelor.

Secrete, secrete

După ce, din diverse motive familiale (şi familiare, totodată, inclusiv motive de oboseală mahmură după RHCP), am ratat evenimentul de lansare de cărţi bune pentru părinţi buni, sâmbătă dimineaţă, apoi şi Promenada Operei, sâmbătă seară, astăzi mergem la un eveniment frumos, frumos şi animat.

Diseară vom afla "Secretul aripilor", alături de Clopoţica şi prietenele ei zânuţe, în avanpremiera filmului de animaţie cu acest titlu. Roxana şi Ilinca sunt atât de entuziasmate, că nu ştiu cum să facă timpul să treacă mai repede!

Am aruncat un ochi alături de ele (sneak peak, ha?) la trailer şi ne-a făcut poftă şi mai tare. Fetele deja şi-au împărţit rolurile: Roxana e Tinkerbell, Ilinca e Periwinkle... Dar în ce scop, misiune, poveste... încă nu ştim, vom vedea.

Iar la întoarcere vom povesti aici şi pe B24Kids.

Klimt: destul cu cenzura!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când vine vorba de Klimt, mă gândesc la excursia „cu şcoala” la Viena, ca masterandă în altă capitală europeană. Şi nu ştiu dacă se poate vizita mai bine Viena decât cu însăşi doamna profesoară de la cursul de Istoria Artei, o pasionată de istoria artei până în vârfurile degetelor. Având dublă cetăţenie, maghiară şi austriacă, doamna profesoară ne-a servit şi de ghid cultural prin Viena.

Kunsthistorisches Museum, Albertina, Belvedere, Schonbrunn, expoziţii permanente sau temporare... Breugel, Rembrandt, Schiele, Munch, Kandinsky, Klimt... Arhitectură de tot felul la tot pasul, Fin de Siècle cel plin de creativitate... Absolut totul a căpătat alte valenţe însoţit de explicaţiile de rigoare, pe măsura cursului predat şi personalizat la faţa locului. La toate acestea, dar şi la cele ce au însoţit excursia noastră la Viena (dormitul la hostel sau berile nefiltrate şi wurstii târzii la o terasă lângă Schonbrunn, de exemplu) m-a dus cu gândul albumul editat de Taschen şi intitulat simplu: Klimt.  

Criticul de artă Gilles Neret s-a angajat prin volumul de faţă în anevoiasa şi plăcuta slujbă de a reda publicului Lumea în formă feminină, cum îşi subintitulează autorul demersul. Tomul parcurge pe rând Viena între realitate şi iluzie; declară război rutinei sterile, bizantinismului rigid şi formelor de prost gust în Simbolismul secesionist şi povesteşte despre dominarea bărbatului de către Femmes fatales; explică elogiul adus geniului lui Beethoven prin friza care îi poartă numele compozitorului, în expoziţia din 1902; elogiază mozaicurile exotice de la Villa Stoclet, ultima lucrare murală importantă a lui Klimt; relatează turnura expresionistă a carierei artistice a pictorului. Erotismul plutea în aer în acele vremuri, lumea lui Klimt era plină de polen şi pistiluri – spune capitolul intitluat „Toată arta este erotică”, celebra propoziţie cu care Adolf Loos îşi începe articolul „Ornament şi crimă”.  

În muzee se vând astăzi mai multe reproduceri color ale operei lui Klimt decât ale oricărui alt artist. Pictorul însuşi ar fi spus: „Cine vrea să afle ceva despre mine – ca artist, singurul lucru de interes – trebuie să-mi privească atent picturile.” Şi aşa am făcut. Le-am privit şi le-am tot privit, ba le-am şi fotografiat (fotografierea fără bliţ era permisă în muzeu, tablourile fiind oricum protejate de sticlă, după cum se vede în fotografiile din arhiva personală).

Articol publicat şi pe ClubDiverta.ro, aici.

Există viaţă fără Facebook

Realitatea.net o dă ca ştire: cea mai largă reţea de socializare din lume, Facebook, nu este accesibilă miercuri dimineaţă, 6 martie 2012. Pur şi simplu, nu (mai) există în DNS. Se pare că reprezentanţii companiei încă nu au făcut nicio declaraţie, problema se propagă la nivel global.

Ironia face ca la finalul articolului, cei de la realitatea.net să ne îndemne să îi urmărim pe Facebook, dacă ne-a plăcut articolul - vezi imaginea alăturată. 

Desigur, unii s-au mutat pe Twitter, s-a creat chiar şi un tag #facebookdown, iar comentariile sunt dintre cele mai haioase, to say the least.

Păi să vă redau numai câteva memorabile:

- today's experiment: the world without Facebook

- simt că azi se va muncii în unele companii (manafu says)

- the UK economy will be more productive today

- with Facebook down, are we expecting a population explosion nine months from now?

- this is no excuse for facebookers to join twitter

- Facebook ne-a acordat câteva clipe pentru noi, şi noi stăm să twitterim pe tema asta

- what do you get when a social network is down? a social life!

- when twitter is down, you don't complain on facebook

... plus diverse moduri de a petrece timpul, din cele mai productive (ateliere, lectură, plimbare... you name it!)

O piesă de-o vârstă cu fii-mea, după o carte (aproape) de-o vârstă cu mine

Aventurile lui Habarnam, la Teatrul Odeon, după cartea cu acelaşi nume de Nicolai Nosov. Regia Alexandru Dabija, muzica originală Ada Milea, în rolul lui Habarnam Pavel Bartoş, în roluri de prichinduţe Cătălina Mustaţă, Dorina Lazăr, Rodica Mandache. Ne mai trebuiau şi alte argumente ca să alegem piesa? Deşi, am aflat ulterior, piesa nu e deloc recentă, dimpotrivă, a avut premiera cândva, la sfârşitul anului 2005.

Am ajuns  la Odeon cu entuziasmul unui copil, împreună cu copiii entuziasmaţi şi ei. Şi am găsit o piesă care nu numai că s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor, dar le-a depăşit cu mult!

Piesa respiră Dabija şi Ada Milea prin toţi porii! Nebuniile lui Dabija, repetiţiile obsesive, rimele Adei Milea, ritmurile copilăroase şi totodată serioase... Originalitatea lui Dabija, inventivitatea Adei Milea...

Am văzut piesa şi în calitate de copilul care am fost, pe vremea când citeam cartea, şi în calitate de părinte, care reciteşte cartea copiilor lui.

Programul spectacolului

În prima calitate, mi-a plăcut cum actorii au dat viaţă personajelor, dând naştere unei lumi pe care mi-o imaginam doar. Adaptarea textului este foarte abil făcută, cu câteva chestii „catchy” scoase în relief, cum ar fi acel „Da’ muzicuţa sună ca naiba” pe care fetele mele îl recită zilele astea ca pe un leit-motiv.

În partea a doua, părintele din mine a văzut educaţionalul: prichindeii se ung cu iod – ca să doară, ca să simtă că au greşit, în vreme ce prichinduţele, cu miere – un fel de "best medicine is mother’s hug". Sau, dacă vreţi, controversa (mereu) actuală între tipul de educaţia bazat pe pedeapsă, pe "nu-l lua în braţe că se învaţă" şi cel bazat pe recompensă, pe "bebeluşi purtaţi", controverse gen între Căpraru şi Solther (dacă nu merg deja prea departe cu comparaţiile).

Ce mi-a plăcut mie, personal, ca părinte, cel mai mult la piesă? Mi-a plăcut lipsa oricăror aluzii obscene de care sunt pline unele dintre piesele pentru copii (sau poate am avut noi ghinion şi am dat mai ales de acele piese). Lipsa oricăror aluzii, de fapt, la prezentul contemporan – nici măcar talentul invocat de cei care trebuiau să-l înveţe pe Habarnam să picteze sau să cânte nu a fost o aluzie destul de puternică la emisiunea-concurs cu Bartoş la TV.

Apoi,  nu pot să scot din context textul: la vremea aceea, cu greu (dacă nu chiar deloc) găseai altceva în librării în afară de traduceri din limba rusă. Habarnam este una dintre cărţile considerate sigure pe-atunci, a trecut uşor de cenzură, cu prichindeii ei plecaţi cu balonul peste mări şi ţări.

Părerea copiilor mei la final – deşi piesa a durat mai bine de două ore, fetele au spus: „dar de ce s-a terminat aşa de repede???”

Trivia: Având noi locuri în primul rând, auzeam destul de bine comentariile actorilor între ei, atunci când i-am re-chemat la aplauze:  au fost miraţi de aplauzele prelungite – „ce-i asta, premieră?”, l-am auzit pe Bartoş.

sursa foto: fnt.ro

În paranteză fie spus – oare de la gogoşile lui Gogoaşă şi plăcintele prichinduţelor s-a îngrăşat aşa Pavel Bartoş, că l-am văzut pe net în poze de la primele reprezentanţii şi tind să cred că între timp i-au refăcut costumul cu o măsură mai mare.

Punguţa cu doi bani, un şarpe şi un armăsar

Nu ştiu alţii cum sunt, da' eu, când merg la piese de Ion Creangă astfel (p)re-făcute, mai-mai că nu-mi doresc să mai am din nou 3 ani! Căci 3 ani e vârsta minimă recomandată pentru vizionarea piesei "Punguţa cu doi bani" la Teatrul Ţăndărică. Şi chiar era plină sala de prichindei, Roxi a mea, la cei 6 ani jumate, era cam mare printre ceilalţi copilaşi. Însă dacă tot a fost întreg week-endul trecut dedicat teatrului pentru copii, pentru ea alesesem cu o zi mai înainte Frumoasa şi bestia(despre care nu comentez decât că Bestia, deşi albastră, e chiar fioroasă. Altfel, piesa foarte OK!).

Imagine din spectacol, credit foto teatrultandarica.ro

Acuma, oţ zâce că-s io zărghită, sau caut nod în papură, sau că ce am eu habar de teatru, de strâmb atâta din nas şi nu-mi convin piesele pentru copii. Aşa o fi, da' eu tot cred că la 3 ani plus, copiii ar vrea mai degrabă să vadă exact povestea din carte, citită deja de mama seara la culcare, dar aceasta să prindă viaţă în persoanele unor oameni şi/sau păpuşi. Iar nu să vadă o altă poveste, cu multe alte personaje, cu multe replici pe care copiii nu le recunosc din povestea originală.

De-un par-examplu, pe mine, una, nu prea mă încălzeşte că (citez din prezentarea de pe site-ul teatrului) "spectacolul are umor, savoare, haz, culoare, ingrediente de care se pot amuza atât cei mici, cât şi cei mari". Lasă-mă pe mine, că dacă vreau să mă amuz, merg eu frumos la teatrul de Comedie sau la Bulandra sau unde-oi vrea. Dacă am venit la un spectacol pentru copii, apăi pentru copiii să fie, iar replicile să nu conţină aluzii deşucheate, pentru înţelesul părinţilor.

Aşadar, ce am văzut în piesă: la 10-12 minute de la începerea spectacolului, aflasem doar că respectivul cocoş şi găina din vecini "se cam plăceau, ce naiba!" - frumos vocabular. Şi dintru început a apărut un personaj nou, şarpele care vrea să fie povestitor, dar încurcă poveştile deloc spre hazul copiilor, ci spre deruta lor.

Apoi apar alte personaje noi - animalele din ogradă. Ceea ce nici nu e rău, abia le mai văd şi copiii. Însă tot copiii văd o iapă purtând în şa un "bard" al cântecului popular - a cărui apariţie n-o înţeleg decât ca pretext pentru introducerea unui cântecel de muzică populară, urmat de alt element "cheap": vizitiul îi tot explică, de multe ori, până la exasperare, boierului că cel care trage trăsura "nu-i cal, boierule, e armăsar!" - Un băieţel dezgheţat lângă noi l-a întrebat mucalit pe tatăl lui ce e ăla armăsar, spre deliciul celor care l-au auzit şi ruşinarea tatălui, care nu avea atunci, pe loc, o definiţie.

Una peste alta, în concluzie, copiii mei - căci ei sunt primii şi cei mai importanţi critici, şi cel puţin, o măsură a tipului de spectacole la care să mai cumpăr (sau nu) bilete - spectacolul Punguţa cu doi bani le-a plăcut, s-au bucurat să-l vadă, însă ar fi preferat să nu fie deloc modificată povestea.

La mulţi ani, Alexandru Dabija!

sursa: Adevarul literar si artistic

Nu vă omorâţi cu grija
Azi e ziua lui Dabija!
N-am găsit altă rimă pentru a vă spune că azi, 13 februarie, regizorul Alexandru Dabija împlineşte 57 de ani.

Potrivit site-ului teatrului Odeon, unde activează ca regizor la ora actuală, pe lunga, foarte lunga listă de piese regizate carieră se numără:

- O scrisoare pierdută de ILCaragiale (2011) - de văzut

- Absolut! după Ivan Turbincă de Ion Creangă (2011) - de văzut

- Acasă la tata de Mimi Brănescu, teatrul Act (2010) - văzut, plăcut

- Pyramus & Thisbe 4 You după William Shakespeare, teatrul Odeon (2010) - văzut, plăcut

- Capra sau Cine e Sylvia de Edward Albee, Teatrul Act (2007) - văzut, plăcut

- Aventurile lui Habarnam după N.Nosov, Teatrul Odeon (2005) - de văzut împreună cu copiii

- Creatorul de teatru de Thomas Bernhard, Teatrul Act (2002) - văzut, plăcut, revăzut, plăcut, revăzut, plăcut (cred că e singura piesă pe care am văzut-o de 3 ori şi aş mai vedea-o şi tot mi-ar plăcea!)

Domnia sa se "lăuda", într-un interviu recent realizat de Dan Boicea, cu câştigarea multor premii dorite şi "ameninţa" că va şi juca teatru, după atâta vreme de regizat. Abia aştept să-l văd alături de prietenul său, un alt preferat al scenei, Marcel Iureş!

Nicoleta Luciu le are. Mari

sursa foto: libertatea.ro

Aflu că proaspăta mămică de tripleţi Nicoleta Luciu şi-a pus ţâţe (mă scuzaţi!) noi, de 570 de grame bucata. În acelaşi timp, fata a reuşit performanţa să slăbească 22 de kilograme deja! (cine a născut în urmă cu 6 şi, respectiv, 4 ani şi tot se chinuie cu câteva kilograme în plus ştie ce spun şi de ce mi se pare chiar o performanţă!)

Mă întreb, cum o să facă de-acum încolo ca să vadă cât a mai slăbit? Se suie pe cântar şi după ce vede cât arată, zice: de scăzut 1,140 kg de la sâni?

ProTV fură

sau (variantă de titlu) "Suspicious minds" la ProTV

Deci, explicaţi-mi şi mie, că zău dacă pricep : ProTV fură? Fură linkuri. Mi-a furat linkurile pe care le-am pus în acest post despre Vocea României, aşa cum vedeam eu lucrurile înainte de finală (că între timp m-am mai răzgândit pe alocuri, dar nu mai bat apa-n piuă pe tema asta, sau nu acum).

Nu toate linkurile, unele sunt încă valabile în articol. Şi deşi eu vă invitam să vedeţi cum cânta mai demult, în cluburi şi baruri, "The Voice", acum la acele linkuri apare o fereastră neagră de Youtube ca cea de mai jos.

OK, sunt de acord că drepturile de autor... alea-alea, că n-ai voie să filmezi decât pentru uz privat, nu să postezi ca să dai la public. Dar atunci, de ce revendică Pro-ul dreptul de autor, că eu am văzut filmele acelea şi trust me, nu erau filmate la ProTV!

Întrebarea mea (naivă, ştiu) este: Dar de ce nu s-au sesizat de chestia asta cu drepturile de autor ÎNAINTE de finalizarea concursului de Vocea României? De ce dintr-o dată sunt mai catolici decât papa? Şi cum poate ProTV să revendice drepturi de autor pentru piese cântate ÎNAINTE de concurs, în nişte cluburi şi baruri? Cum ar veni, la Karaoke? Zău dacă pricep!

Revelion în Piaţă, Picture in Picture

Dilematică aşa cum mă ştiţi, vroiam să merg de Revelion în Piaţă (cum care? Piaţa Revoluţiei, ce, sunt mai multe pieţe în care se poate face un revelion decent?), dar parcă nu vroiam să îngheţ, plus copiilor le-ar fi fost frig, plus zgomozul prea tare pentru urechile lor fine (şi parcă nu vroiam să le introduc în atmosfera de concert în aer liber aşa, de Revelion, asta necesită o pregătire şi un concert special, adică măcar Scorpions, dacă nu altceva).

Puteam să stăm mai puţin, dar să te duci în Piaţă doar ca să-ţi confirmi voturile investite în Vocile României şi să nu stai şi la momentul dintre ani şi la artificii nu are nicio logică. Să stai la artificii şi pocnitori ai fi expus copiii la frig îndelungat - că ei nu beau vin fiert din termos - şi la pericolele tiribombelor şi alte piro-tehnicoase...

Din această dilemă am încercat să ies printr-o elegantă aurea mediocritas, astfel: am aflat că se transmite live la MTV România, la televizor şi online, deci puteam vedea concertul de acasă. Doar că nu ştiam - altă dovadă că 
îmbătrânesc
timpul trece: nu mai caut MTV-ul în grile - că RDS-RCS transmite MTV-ul la abonaţii pe digital, nu şi pe analog. Avem şi d-ăla, nu-i vorbă, doar că aşa, ca o ofertă specială de Revelion, chiar şi acela se livrează fără sonor. Ei, cum e să vezi un concert fără sonor? Deci carevasăzică, muzică! Rămânea de încercat varianta online, care ba mergea, ba mai mult numergea, îşi căuta "căile necunoscute" de streaming la nesfârşit... La un moment dat, mergeau pe MTV România televizorul - doar video, şi calculatorul - doar audio. Mix de tehnologie demnă de anul 2012!

Apoi mi-am dat seama că tot concertul are legătură şi cu Radio ProFM, aşa că am gugălit şi am găsit transmisia live din studioul postului de radio, unde un DJ de serviciu - sau portarul, nu ştiu - se uita la un televizor la care rula concertul din piaţă. Deci, voila, televizorul din stânga sus a ecranului! Picture in Picture real, frate!

Cele 2 imagini arată cum trebuia să se vadă şi cum am văzut eu - atât cât am văzut, dar măcar am auzit!

Ştefan Stan este Vocea României

Am pierdut toată ziua de ieri, ziua imediat următoare finalei Vocea României, cu un drum de Crăciun & Sfântul Ştefan cu familia la ţară. Când ne-am întors, am avut muuuult, mult de tot material de lectură pe net pe tema emisiunii. Voci pro, voci contra, voci de români, deh.

Nu am puterea să reiau argumentele, să le sortez pe ale mele dintre cele generale. Mai bine vă las cu câteva din cele mai bune articole.

Mai întâi, să dăm procentele votului, aşa cum le-am aflat din sursa Ruxandra Predescu:

Cristian Sanda - 18,63%

Iuliana Puşchilă - 20,69%

Dragoş Chircu - 23,01%

Ştefan Stan - 37,67%

Ştefan a câştigat cu un reconfortant 37,67%, printre care se numără undeva, în marea de SMS-uri, şi votul meu!

Apoi, tot Ruxandra scrie un articol extrem de pertinent, cu aplomb, la rece, cu analiză (aproape) matematică a motivelor pentru care a câştigat Ştefan. Cu deosebirea că nu aceiaşi au fost şi favoriţii mei în concurs, ci chiar câştigătorul, aşa cum am şi povestit aici, înainte de finală.

În articolul citat, îmi place inclusiv îndemnul ei la moderaţie şi răbdare de la final: aşteptaţi, time will tell, îi vom asculta pe toţi şi vom vedea cine va confirma şi ce va demonstra.

Gândul povesteşte într-un reportaj atât despre motivele pentru care Ştefan Stan a câştigat Vocea României, cât şi alte detalii de bun simţ de la acesta.

Iar contul de Facebook Ştefan Stan a sărit de la circa 14.000 de like-uri înainte de finală, cu vreo 10.000 mai multe după circa 24 de ore.

Credit foto: Vocea României, site-ul

Personal, nu că aş fi cea mai în măsură să-mi dau cu părerea, dar uite că o fac, mă simt mulţumită de decizia publicului. Ştefan Stan s-a pliat perfect pe dorinţa publicului. Din toate declaraţiile lui răzbat un bun simţ şi o modestie cum numai la Smiley, Andra şi alţi foarte puţini artişti am mai întâlnit. Iar show-ul în sine - îmi menţin părerea, este cel mai bun din piaţă, aşa cum şi datele de audienţă o arată.

Sunt mulţumită de show şi pentru că am desluşit mai clar "regulile jocului", nu m-a mai luat prin surprindere, nu m-a mai dezamăgit. Deloc. Dimpotrivă. Ba chiar abia aştept ediţia următoare, când sper să ajung să transmit din platou! :)

Later Edit: A, şi cu ocazia statului la TV aşa târziu, am reuşit ca prin pauzele de publicitate şi Twitting, să-mi termin de tradus cartea! I'll keep you posted, o veţi găsi la capitolul de "Cărţi traduse", dar după apariţie.