Cărţile care îi scriu pe autori...

sursa foto

Circula zilele trecute pe net o fotografie (aceasta de alături), cu două persoane într-un vagon de tren, însoţită de întrebarea referitoare la identitatea celor doi. Am citit (pe Catchy.ro) că fotografia aparţine lui Henri Cartier-Bresson, fotograful francez supranumit părintele foto-jurnalismului. Dar încă se caută identitatea celor doi pentru că nu se ştie pe cine a fotografiat artistul (mort la 3 august 2004) în România, 1975, aşa cum şi-a intitulat această fotografie.

Aşadar, până la descoperirea răspunsului la întrebarea "Cine erau tinerii din tren?", aceasta este... O fotografie cu nimeni.

Exact acesta a fost titlul unui exerciţiu pe care l-am avut aseară, la a treia şedinţă a cursului de scriere creativă. Păcat că nu mi-am amintit la timp fotografia şi nu am compus un text cu această fotografie în minte! Mare păcat! Dar aşa (mi) se întâmplă de obicei, pusă "din senin" să scriu ceva în 10 minute, inspiraţia intră în blocaj. Mai mult, ni s-a cerut să scriem literar, emfatic, forţat, cu multe metafore şi comparaţii... Eu m-am dus cu gândul la "Caietul cu expresii frumoase" pe care ne-a pus tovarăşa învăţătoare să îl ţinem în clasele primare, cam pe când începeam să scriem compuneri, şi care să ne fie de ajutor în formularea unor texte pline de tropi.

sursa foto

Aseară însă, pe lângă faptul că mi-am imaginat şi am "reşapat" o mică scenă dintr-o carte recent tradusă de mine la editura Litera, am făcut asta într-un stil atât de hiperbolizat, că am căzut în patetic. Sau cel puţin, mie mi s-au părut patetice tonul, subiectul ales, structura compoziţiei... Nu mi-a plăcut deloc ce-a ieşit la final!

Mai întâi însă am avut un exerciţiu de auto-sondare: să răspundem la întrebarea Despre ce aş vrea să scriu?
Astfel am aflat de la colegii mei că unii dintre ei vor să scrie "mai artistic" ceea ce deja scriu, texte de business, de exemplu; alţii au nevoie de creativitate în lucrul de zi cu zi la serviciu, de design de jocuri, de exemplu; alţii deja au o imaginaţie (adolescentină, dar foarte bogată); alţii scriu sau ar vrea să scrie genul acela de scriere - genul de fantasy-horror, sau genul pe care eu îl numesc de "ceaţă totală în capul autorului"... Genul acela lipsit de orice fir epic, de orice structură... Însă, deşi au întrunit deja admiraţia profesorului de la curs, sincer, mie nu îmi place acest stil!

sursa foto

Eu m-am gândit că dacă aş scrie (which I am not sure of anymore), aş vrea să scriu... multe! În general, proză scurtă, nu am ambiţii de vreun roman. Aş vrea să scriu însă Trilogia de poveşti pentru copii pe care le am în minte şi pe care nu am apucat să le pun pe hârtie; să-mi contiui traducerile de carte, dar poate mai... "artistic", mai creativ, pe de o parte, dar şi să ies din zona de beletristică şi să traduc non-fiction, pe de altă parte; să scriu poveşti pentru oameni mari (în genul poveştilor sud-americanilor mei preferaţi, Isabel Allende, Llosa, Marquez...); dar şi memorialistică "cu tematică" (genul de studii socio-istorice); reportaj, jurnalism narativ, felii de viaţă, comentarii la cărţi şi filme... Poveşti cu copii, pentru mame şi taţi ("parenting style")...

Şi în acel moment m-am gândit: e ok, e chiar bine să existe cel puţin tot atâtea tipuri de scriere câte tipuri de cititori există, nu? Scriem diferit, pentru că citim diferit.

sursa foto

Dar o concluzie (parţială) a acestui exerciţiu a fost aceea că (mai toţi) scriem despre noi înşine. Scriem despre ce cunoaştem mai bine. Scriem despre ceilalţi, în raport cu noi. Scriem despre noi şi lucrurile care ne-au constituit până acum. Aceasta e esenţa constitutivă a actului scrieri. Dacă ai înţeles şi înglobat asta, restul e mai uşor, decurge oarecum firesc.

Am mai discutat şi despre structuri. Scrisul contemporan - aşa cum anticipam şi eu ieri - nu mai respectă structuri predefinite. De altfel, Mario Barangea e de părere că, dacă ai întreba un scriitor despre asta, ţi-ar râde în nas, refuzând să admită că în scriitura lui mai există altceva în afară de inspiraţie pură! Eu cred că structurile sunt descoperite în texte şi stabilite de critică, de acei teoreticieni obsedaţi de standardizare şi formalizare. Dar nu de scriitori! Mai ales, nu de către cei contemporani.
Îmi vine să strig: Opriţi timpul! Vreau să cobor! :)

Delta, versiunea 5.0

2013 este al 5-lea an consecutiv de vizitare a Deltei Dunării la Sfântu Gheorghe.


Anul ăsta parcă a fost la fel ca anii precedenţii, la aceeaşi gazdă, care ne-a servit două mese de peşte pe zi, totalizând cam 4 feluri de bucate peşteşti; aceeaşi plajă uriaşă, unde nu rişti să calci pe cearşaful vecinului când vrei să intri în mare; aceiaşi carcalaci la intrarea în apă; aceleaşi apusuri de soare unice şi incredibile; plimbare, ploaie atât cât să nu-ţi strice concediul...
Dar pentru mine a fost un pic altfel... Nu mai rău, doar altfel (ca să iau partea bună a lucrurilor):
Nu prea am stat la soare - aşa că am scăpat de arsurile neplăcute.
Am încercat să fac cei 5 km de mers pe jos zilnic prescrişi de medic, fie pe plajă, spre gura de vărsare a Dunării în mare, fie pe drumul la şi de la plajă, fie prin sat - ocazie cu care am descoperit zone noi din Sfântu, pe care nu le văzusem anii trecuţi, case frumoase, Fundaţia Anonimul, şcoala cu clasele I-VIII.
Nu am depăşit 2 beri pe zi (şi alea cu învoire de la medic, la tratamentul meu cu anticoagulant) - deci am putut să citesc mai mult - am reuşit să termin o carte destul de plictisitoare, începută de mult.
Am mâncat mai puţin, alegând Omega din peşte şi dând la o parte cartofii şi pâinea (dar tot m-am îngrăşat, şi mă mai chinui şi acum cu vreo două pârdalnice de kilograme în plus).
Nu am mai pozat aşa de mult copii pe plajă (dar i-am pozat totuşi, de amintire), ci din plimbările pe jos mi-au ieşit mai mult fotografii de "atmosferă". Care atmosferă, ca să glumim puţin, vorba analizelor pe text de pe vremuri, era "în concordanţă cu sufletul poetului".
Voila câteva fotografii.

 Copyright: AncaIlie
(Constat că am selectat doar din cele mai "gloomy", dar o să încerc să fac şi o selecţie de culoare şi veselie pentru data viitoare)

Pe aripile scrisului

- It really isn't fit! - Pur şi simplu nu se cuvine! - spune Mammy în "Gone with the wind", chiar în această clipă la televizor.
- Pur şi simplu, nu se cuvine, ce coincidenţă, chiar aşa mi-am pus eu personajul să spună (printre altele) la cursul de scriere creativă, aseară.

sursa foto

A fost un exerciţiu destul de amuzant: fiecare dintre noi a avut de scris ceva, o parte, un fragment... din ceva, fără să primim prea multe detalii şi explicaţii. Şi astfel, fără s-o ştim, am rescris Madame Bovary, a lui Flaubert. Ce-a ieşit, de fapt, a fost un cu totul alt text, dar nu lipsit de savoare, totuşi. Fragmentele erau evident scrise în stiluri diferite, dar se ţineau binişor însăilate de numele personajelor şi de firul acţiunii, care trecea prin ele, ca aţa prin mijlocul găurit al mărgelelor.

Căci teoria pe care ne-a expus-o după aceea Mario afirmă că cel mai important lucru, primul pe care trebuie să-l decizi atunci când vrei să scrii este motivul, tema (filosofică). Cum ar veni: ce vrea să spună poetul? Aceasta devine apoi o poveste, cu ajutorul personajelor, al structurii şi al stilului. În cazul exerciţiului nostru de aseară, 15 stiluri diferite nu au anulat structura şi personajele, deci nici povestea.

Potrivit lui Mario Barangea, nu e complicat să scrii, de fapt. Ceea ce face diferenţa este stilul care îmbracă structura (paranteză: trebuie să citesc şi mai mult decât acum, consider că doar prin lecturi numeroase poţi să capeţi stil - m-au copleşit, de exemplu, poveştile colegilor mei de la curs prin bogăţia de sinonime, prin imaginaţia de scheme exotice şi combinaţii abracadabrante...). Dar povestea rămâne, tema e aceeaşi.

Din ce am înţeles, Flaubert ar fi pretins că în lume nu există mai mult de 6-7 poveşti îmbrăcate desigur în haine stilistice diferite, dar toate având la bază doar 2-3 motive principale. Şi că oricare dintre aceste poveşti se poate reduce la o singură frază. Ideea de bază aşadar ar fi că orice scrii trebuie să aibă la bază un motiv, o idee, şi să se poată rezuma la o singură frază.

Şi uite-aşa, în ultimele minute ale cursului, am avut eu revelaţia aceasta: cât de frumoasă poate fi literatura (şi) dacă o priveşti din perspectivă matematică! Să poţi să spui răspicat: asta e tema principală, asta e povestea, formată din structura asta, personajele astea şi stilul ăsta. Matematic, schematic!

sursa foto

Aşa cum mă cunosc, sunt sigură că de-acum încolo am să caut să disec textul, să-i găsesc firul călăuzitor, tema filosofică principală care a devenit povestea din carte. Nu am să mă mai las sedusă de întreg, de ansamblu, nu voi mai exclama: Oau! ce carte mişto! - şi-atât.

Şi pe drumul spre casă la întoarcere îmi aminteam de cursul de teoria literaturii din facultate... Oare mai am pe undeva păstrat cursul scris de mâna mea? Din câte îmi amintesc, nu prea se scria la acel curs, era genul de curs cu amfiteatrul plin ochi, veneau chiar elevi de clasa a XII-a să îl audieze, îl ascultam cu gura căscată pe prof. Tudorică făcând slalom printre culturi şi literaturi, încât, ca să nu-i ratăm cuvintele, nu prea mai pierdeam timpul cu scrisul. Seminariile însă erau atât de libere, şi din păcate cred că prea multă libertate strică, pentru că am profitat de amabilitatea seminariştilor şi nu prea rezolvam temele de seminar, şi nici nu prea citeam teorie literară... Bunul profesor însă a plecat (la o altă facultate, dintr-o ţară mai caldă, aşa se zvonea) chiar înainte de examen. Pe care l-am dat cu o scorpie/profesoară care a picat trei sferturi din anul I, evident şi pe mine, care nu prea călcasem pe la seminarii şi nu citisem teoria...

Pe de altă parte însă, am impresia că în ziua de azi nu prea mai avem noţiuni de teorie literară... Improvizăm în scris, improvizăm în analiză, scriem după alte canoane, repere, deloc clasice.

Sunt curioasă ce mai învăţăm la cursul din această seară!

Scribere humanum est

Aseară am păşit cu emoţie şcolărească pragul Fundaţiei Calea Victoriei, pentru a participa la primul meu curs acolo. Spun primul, pentru că mi-au făcut o impresie foarte plăcută şi cred că am să revin şi pentru alte cursuri şi ateliere. Şi spun al meu curs, pentru că B24Kids, pe care îl păstoresc, este partener al Fundaţiei Calea Victoriei, mai precis al secţiunii pentru copii şi adolescenţi numită Şcoala de Arte şi Maniere, aşa că le-am "trimis" un număr de cursanţi până acum.

Cursul care a început aseară este unul de Scriere creativă. De ce l-am ales? Din egoism: pentru auto-cunoaştere. Curiozitate, dacă vreţi.

sursa foto

Am scris ceva la viaţa mea, în sensul strict tehnic (sau poate nu numai?) al cuvântului, scribere: o lucrare de diplomă - pe o temă care a suscitat discuţii aprige şi foieli pe scaun în rândurile bătrâneilor clasicişti ai comisiei din catedra de clasice, pe care mă mândresc că i-am mai audiat la cursuri, pentru că, Dumnezeu să-i ierte, au murit de-atunci aproape toţi: "Limbajul licenţios în Satyricon-ul lui Petronius. O analiză lingvistică"; apoi trei lucrări de master, în trei stiluri diferite: una la studii clasice (tema era ceva pe baza Noului Testament, tot abordare lingvistică), una la Comunicare şi Relaţii Publice (o adaptare după tema lucrării de la Budapesta, şi anume "Limbă de lemn, cultură şi comunicare. Perspectiva socio-lingvistică"), şi una la Central European University ("The Wooden Language in Scinteia, The Romanian Communist Party Propaganda Daily").
Am mai scris (vreo opt ani) articole, studii şi interviuri la ziarul Bursa, la revistele Bursa IT, eWEEK România, Channel Partner România, materiale destinate presei din perspectiva organizatorului, la conferinţele Agora Technology Conferences, eLiberatica, Open Agile, precum şi comunicate de presă sau conţinut pentru site-ul web pentru diverşi clienţi companii...
Am scris articole în revista online Catchy.ro, review-uri de jucării şi cărţi pentru copii la revista online Diverta.ro, am tradus câteva zeci de cărţi în total pentru câteva edituri cu care am colaborat...
Am mai scris câţiva ani (vreo patru ani, după ce am pierdut primul blog) Blogonovela aceasta...

Însă tare aş vrea să ştiu şi sper să aflu dacă ştiu, pot şi/sau îmi place să scriu şi altfel: creativ. Ăsta cred eu că e scopul cursului pentru mine.

sursa foto

Şedinţa de aseară  fost cu câteva exerciţii. La început mi-era teamă să deschid gura, ce naiba, mă gândeam, eu scriu... "în scris", nu "de vorbit". Însă mi-am dat seama că numai reflectând ceea ce ai scris în urechile celor din jur, ca-ntr-o oglindă, scrisul prinde viaţă. Numai citite, cele scrise există. Aşa că iată-mă din nou eleva de şcoală generală care îmi citeam povestirile SF stângace la clubul literar pe care îl înfiinţase profesorul de română în şcoală. Eram cea mai mică de acolo, doar în clasa a V-a (şi un puternic simţ al ridicolului m-a făcut aseară să mă simt ca atunci, la 10 ani, simţeam adică cum mintea şi ideile mi-au rămas la acelaşi nivel de-atunci, cu toate că nu am mai scris SF-uri tot de-atunci).
Relativ la vârsta participanţilor - aseară nu mică mi-a fost mirarea să constat că am şi colegi de curs în clasa a VIII-a, sau în clasa a XI-a (le admir şi le invidiez preocupările, bravo, copii! sper să le văd şi eu pe fetele mele pe la astfel de cursuri, în loc de cluburi, la vârsta voastră!), dar şi doamne venerabile, la vârste mai avansate decât mine.

Primul exerciţiu a fost să scriem ceva, orice ne trece prin minte, vreme de zece minute. Teama mea că am tendinţa să scriu despre mine şi că, vezi Doamne, oare pe cine interesează, mi-a fost un piculeţ risipită atunci când am recunoscut aceeaşi tendinţă la cel puţin jumătate dintre participanţi (în număr total de 15).

Apoi, după ce am citit şi analizat toţi, am avut un exerciţiu de scris o povestioară, pornind de la una din persoanele din sală... Unde au ieşit tot felul de poveşti, mai bune sau mai puţin bune.

Una peste alta şi ca să n-o mai lungesc, cred că genul de scris în primul rând, cu subiect dinainte stabilit, cu temă şi calculat, scris şi şters, analizat, căutate sinonimele, revenit la el etc. - mi se potriveşte mai bine decât scrisul instantaneu, cu pixul pe hârtie, pe teme "creative", din imaginaţia de moment.

Câteva dintre ideile de bază cu care am rămas după curs:
- scrierea creativă este o formă de creativitate. Poate atinge statutul de artă, dar asta depinde de "creator"
- scrierea creativă este un exerciţiu terapeutic (aici cred că mă identific, scrisul mă face să mă simt bine, îmi ordonează gândurile şi un pic şi viaţa) - deci ajută la descoperirea de sine
- pentru ficţionalizare există câteva reguli (pe care le vom învăţa în şedinţele următoare)
- cică e la modă să scrii texte în care nu se întâmplă numic. Aşa-numitul scris minimalist
- scrierea este despre poveşti. cum apar poveştile şi mai ales, de ce scriu acea poveste? ce vreau să spun? (Mario Barangea, cel care ţine cursul, ne-a îndemnat chiar să încercăm să decodificăm motivele pentru care vrem să scriem)
- nu-ţi fie teamă să inventezi. inventează! (aş vedea asta tot ca pe o extindere a lui Open Your Mind)

Şi abia aştept cursul din această seară. Vă mai ţin la curent! :)

L.E.: Căutând ilustraţii pentru articolul de mai sus, am dat de un articol care aminteşte despre o vorbă a lui Confucius de care uitasem: "Choose a job you love, and you will never have to work a day in your life." Articolul tratează despre meseria de scriitor... E interesant.

Despre alăptare (post mai vechi)

M-am gândit să marchez şi eu săptămâna internaţională a alăptării (1-7 august 2013) prin re-postarea unui articol pe care îl scriam anul trecut pe tema asta. (Dar voi reveni şi cu "reflecţii mai noi" :) )

Oameni buni, nu e pornografie, e mâncare!
de Anca Cristina Ilie

Într-o vară, nu cu mult timp în urmă, vizitam un magazin de decoraţiuni interioare împreună cu soţul şi însoţiţi de copilaşul de nici o lună. Fireşte că inevitabilul s-a produs şi fetiţei i s-a făcut foame. Soluţia: m-am aşezat pe una din canapelele din showroom (eram chiar în acel magazin care încurajează testarea produselor) şi mi-am hrănit la sân copilul. Nu, nimeni n-a fost scandalizat, nimeni nu mi-a spus să mă acopăr şi nu m-au dat afară din magazin.

Însă se pare că nu la fel au stat lucrurile în Statele Unite – deci, cum s-ar zice, la case mai mari – în câteva cazuri despre care povesteşte Lisa Belkin într-un articol în HuffingtonPost.com.



O mamă din Virginia, care întâmplător este membră în Senatul Statelor Unite, afirmă că îşi va alăpta la serviciu nou-născutul, iar afirmaţia ei ajunge subiect de ştiri în Washington Post. O mamă din Los Angeles vizitează expoziţia de design de la LA Country Museum of Art şi se opreşte pe o bancă în muzeu ca să-şi alăpteze copilul de aproape 2 ani. Un angajat al muzeului îi cere să se acopere, iar asta ajunge viral pe Facebook şi Twitter. Şi probabil că aţi auzit sau chiar văzut cu toţii mama care a apărut recent pe coperta revistei Time, alăptându-şi fiul în vârstă de 4 ani. Ştiţi, fotografia aceea care era fie o dorinţă disperată de a atrage atenţie, fie o frumoasă înfăţişare a legăturii dintre mamă şi copil, fie cea mai nouă încercare de a le face pe mame să se îndoiască de metodele lor de parenting – depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile.

Lisa Belkin are o singură întrebare legată de toate acestea: de ce ne pasă atât? De ce ne preocupă atât de mult subiectul?

În fond şi la urma urmei, Jamie Lynne Grumet nu ar fi apărut pe nicio copertă, a niciunei revistei, dacă era înfăţişată în timp ce îi dădea fiului ei un măr sau o bucată de brânză, iar Jill Vogel nu ar fi devenit subiect de ştire dacă ar fi anunţat că dorea să schimbe scutecul fiicei ei de trei săptămâni în timp ce aceasta îşi petrecea timpul cu mama ei în birou. Şi Katie Hamilton ar fi fost lăsată în pace să-şi legene copilaşul pe acea bancă din muzeu. Toate acestea – hrănitul, schimbatul scutecului, legănatul ca să adoarmă – sunt lucruri obişnuite, repetitive, pe care părinţii din toată lumea le fac în fiecare moment, oarecum mecanic.

Ceea ce diferă atunci când vine vorba despre alăptarea la sân, desigur, este sânul. Şi nu e cazul că ne maturizăm? Citind poveştile acestor incidente amintite mai sus – şi, pun pariu că fiecare dintre noi, mamele, avem cel puţin o poveste personală de inclus în listă – aţi putea crede că toţi cei care le povestesc, ca şi cititorii publicaţiilor respective, sunt doar nişte băieţaşi, nişte adolescenţi prostuţi şi imaturi.

„O femeie din LA s-a despuitat în muzeu”, începea articolul despre Katie Hamilton, apărut pe unul din blogurile LA Weekly. „O mamă îşi bagă ţâţa în gura unui preşcolar”, citim pe Gawker despre coperta revistei Time. „Mmmm, ţâţe!” comentează un cititor pe site-ul web al Business Insider pe acelaşi subiect privind coperta revistei Time – articolul este despre Naşterea Parentingului Extrem. Uff!

A fost odată ca niciodată, o vreme în care femeile însărcinate nu ieşeau în public de când li se vedea burta. Foarte rar spuneau cuvântul „însărcinată”, folosind mai degrabă eufemisme cum ar fi „în spiritul familiei”. (Directorii canalului de televiziune CBS au insistat ca Lucille Ball să spună că „aşteaptă un copil” de teamă să nu aducă vreo ofensă telespectatorilor.) La începutul secolului 20, profesoarele de şcoală erau sfătuite să nu se căsătorească şi să evite să facă copii. Până la jumătatea secolului, li s-a permis să se căsătorească, dar erau obligate să-şi dea demisia în al doilea trimestru de sarcină, pentru ca burta să nu poată fi expusă şi să fie, astfel, o manifestare a sexualităţii lor.

Acum, ca şi atunci, sexul are ca efect sarcina, dar de-a lungul timpului, am reuşit să le rupem una de alta în folosirea zilnică, iar atunci când vedem rezultatul, nu ne gândim de fapt la cauză. Sarcina înseamnă acum bebeluşi – adică motiv de sărbătoare, sau cel puţin, nu este un motiv ca să te ascunzi.

Vom putea oare să atingem acest punct colectiv atunci când este vorba de alăptarea la sân? – se întreabă Lisa Belkin. Putem să vedem o femeie alăptându-şi copilul, iar cuvântul care ne vine în minte să fie „mâncare”? Da, este şi un sfârc acolo. Dar un sân folosit ca să hrănească un copil nu este mai aţâţător decât un vagin folosit ca să nască unul. Am învăţat să nu mai roşim atunci când vedem o femeie însărcinată. Este timpul să avem aceeaşi atitudine şi faţă de mamele care alăptează.

Lisa Belkin subliniază că prin aceste cuvinte nu pledează pentru ca fiecare mamă care alăptează la sân să se dezbrace până la bustul gol ori de câte ori trebuie să-şi hrănească copilul. Dar sugerează că am putea să nu mai acordăm atenţie excesivă acestui aspect, ci să ne purtăm natural în astfel de situaţii.

În încheiere, autoarea articolului face o listă de „da”-uri şi „nu”-uri privind unele dintre situaţiile pe care le observă în jurul ei sau de care ştie din statistici referitoare la Statele Unite ale Americii.

Pe de o parte, ea solicită să se mărească durata concediului de maternitate, numărul încăperilor de alăptat şi legile precum cea federală care le cere angajatorilor să le acorde angajatelor pauze pentru muls laptele cu pompa, dă drept exemplu legea din Seattle, care proclamă alăptarea la sân un drept civil. Solicită programe de instruire în locuri precum LA County Art Museum, care să clarifice pentru angajaţi că femeile din toate cele 50 de state au dreptul de a-şi hrăni copilul la sân în orice loc au dreptul legal să se afle. De asemenea, sunt recomandate conversaţiile mai civilizate, în care a recunoaşte că alăptezi la sân sau cu biberonul nu reprezintă o măsură a dragostei faţă de copil.

Pe de altă parte, autoarea dezaprobă rezultate ca cele din ultimul raport de la Parteneriatul Naţional pentru Femei şi Familie, care arată că 14 state au primit nota D (notarea începea de la A, cea mai mare notă) în ceea ce priveşte legile care îi protejează pe noii părinţi, tot aşa cum dezaprobă incidentele de felul celor de mai sus, în care mamelor care alăptează li se cere să părăsească locul, precum şi pe oricine care încearcă măcar să facă o mamă să se simtă vinovată pentru că a ales biberonul faţă de sân, sau invers; şi dezaprobă orice titluri şi comentarii de articole care chicotesc sau arată cu degetul pe cineva. În cele din urmă, Lisa Belkin dezaprobă cu tărie coperţile de revistei care fac ca alptarea să pară mai degrabă o identitate decât o acţiune.

Oameni buni, nu este pornografie, este mâncare!
Şi în general, nu este treaba noastră. Vedeţi-vă de treabă şi nu vă mai zgâiţi!

28 May 2012 (articolul poate fi citit şi aici)

Me... and the mind games

Nu ştiu cum se adună în jurul meu lucruri atunci când am nevoie de ele... Şi ele se leagă, cumva, sau eu le văd puse în legătură...

Am citit cu mare interes mai deunăzi, la Mămică Urbană, interviul Anei Nicolescu cu psihologul Gyorgy Gaspar pe tema cuplului şi a percepţiei de sine a femeii... Am admirat în primul rând curajul Anei de a-şi mărturisi vitiza la specialist, ba chiar terapia, luni de zile, curajul de a vorbi despre sine, cu sinceritate şi deschidere. Ea mi-a dat, cumva, puterea să scriu şi eu acum despre mine...

Iar din interviu mi-am dat seama nu numai că toate "crizele" mele lacrimogene sunt perfect naturale şi normale, nu numai că nu e nimic în neregulă cu mine dacă mă simt copleşită, aşa cum credeam, dar mai ales că probabil de un astfel de specialist avem şi noi, cuplul Ilie, nevoie acum...

E mult de spus şi mi se pare destul de complicat, cu multe pânze întreţesute...

De la faptul că tatăl meu, modelul meu masculin în viaţă, a murit când eu aveam doar 7 ani - lucru pe care probabil, în subconşient, l-am perceput ca pe un abandon... şi legat de asta, mă simt cumva, metaforic vorbind, că am crescut ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă... Am reuşit să mă ridic, sunt conşientă de asta, dar îmi lipseşte puterea pe care ţi-o dă oglindirea meritelor personale în ochii tatălui... şi din când în când, mai cad din zbor...

Apoi trecând prin divorţul sorei mele, mamă de doi băieţi mici, al căror tată a decis să se despartă şi de soţie, dar şi de copii... divorţ care m-a zguduit şi pe mine emoţional destul încât să-mi caut echilibrul în câteva şedinţe de psihoterapie... (despre care nu cred că am povestit nimic... pudoarea asta, fir-ar să fie!)

De la multele schimbări din viaţa noastră în ultimele luni - mutarea la curte, casa neterminată complet, locuit împreună cu tata-socru, probabil în subconştient sperasem în ajutorul lui, însă el şi-a văzut de viaţa lui (aş numi asta egoism, dar mi-am propus să încerc să nu judec), deci cumva încă un abandon..., multă muncă pe lângă casa omului, iar eu sunt genul care mai degrabă se lasă programat decât organizează pe alţii... apoi clasa I a copilului mare, dezamăgirile legate de sistemul de învăţământ, programele extraşcolare, engleză şi ceva sport, grădiniţa celei mici... apoi boala mea căzută ca un trăsnet (eu tot mai cred că a avut un cuvânt de spus şi sistemul nervos aici, prea eram încrâncenată, ca un mecanism angrenat într-o mega-morişcă ce se învârte fără oprire. Dar acum sunt bine, cât de bine se poate, nu e ca şi cum n-aş fi fost bolnavă, dar cu monitorizare, tratament, ciorapii de compresie, mişcare, alimentaţie săracă în vitamina K şi bogată în Omega, atenţie la accidentări, şi odihnă... sunt un om normal).

Şi nici nu le mai ştiu pe toate! În toată ciorba asta am o singură, dar foarte mare mulţumire: fetele! Ele cresc frumos, sunt sănătoase, şi mă fac să mă simt extrem de fericită, mândră şi norocoasă că le sunt mămică! Îmi vine să le mulţumesc că m-au ales să le fiu mamă :) Ilinca a împlinit 6 ani acum câteva zile, în mai puţin de o lună împlineşte şi Roxana 8 ani... Mi se pare că tot mai rar a fost nevoie în ultima vreme să-mi repet în minte cele învăţate de la Otilia: "Acceptare, acceptare, acceptare!", pentru că am impresia că parcă îmi iese mai bine acum asta, nu mai sunt aşa de critică (mai ales cu Roxana am tendinţa să fiu critică, am pretenţii mult mai mari de la ea şi apoi îmi fac mustrări de conştiinţă şi complexe de vinovăţie).

Am rumegat mult la interviul Anei. Mă "ventilasem emoţional", cum spune psihologul acolo :) Mă adunam după ultima criză lacrimogenă cu reproşuri şi altele din sfera isteriei depresive, menite să atragă atenţia, "uite-mă, sunt aici, sufăr, mi-e greu, mă simt copleşită!" Îmi adunam înapoi acasă nervii lăsaţi să zburde liberi prin casă şi curte, încercam să-mi explic tendinţa centrifugă de a lăsa totul baltă şi a fugi (evadând din prezent? din mine însămi? de teama de abandon, vreau să abandonez eu prima?) Iar eu când mă adun, îmi ia zile întregi, că-s taur cu demaraj greu :)

Acum vreo două zile, într-o dimineaţă insomniacă mi-a căzut în mână o adevărată odă închinată femeii, ca frumuseţe ce este, chiar şi sau mai ales după naştere, adică articolul acesta din The Guardian... E şi acolo vorba despre a te iubi pe tine însăţi, femeie, aşa cum eşti, cu trupul ăsta marcat şi, chiar dacă nu ai fi zis, înfrumuseţat de naşterile pe care le-ai trăit!

Şi chiar ieri un micuţ viral pe FB îmi spunea că You're a victom of your own mind. They say monsters don't sleep under your bed, they sleep inside your head. So make sure you clear your mind of any unhappy, self blaming thoughts, and learn to appreciate yourself more.

Şi iar am început să mă gândesc cum mintea asta a mea mă face să mă auto-flagelez, stricându-mi singură "ploile" în jur... Îmi dă material (poate şi fals) de rumegat, care mă conduce la concluzii greşite, la acţiuni greşite... Însă copleşirea, epuizarea, rămân, sunt acolo, le simt... Aşa că ar mai fi de lucru... Şi cred că nu singură, ci în doi, aşa cum am pornit la drum...

Once a month

Frecvenţa scrierii-mi pe-aici. Şi pe măsură ce trece timpul, mi-e tot mai greu să reînnod firul poveştii.

Dar în curând (sper să) îmi adun curajul şi să purced la scris!
Despre ce?
Păi să vedem:
- vreau să scriu o cronică, cu note profund personale, a Jurnalului unei fete greu de mulţumit, pe numele ei Jeni Acterian - o poveste care mă duce, cumva, în Budapestele mele... Dar şi în propria adolescenţă... O poveste a Bucureştiului interbelic, plină de cultură şi oameni tot unul şi unul!
- apoi să spunem că anul acesta a fost al cincilea an de Deltă la Sfântu Gheorghe, urmează un post cu multe poze şi bucate pescăreşti...
... şi altele.

Idei creative la reducere

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă pot abţine să cumpăr câte o cărticică din seria Idei Creative, publicate de Editura Casa, ori de câte ori am ocazia. Fie că e vorba despre avioane de hârtie sau idei de decoraţiuni de Paşte, fie Quilling - tehnica spiralării hârtiei sau Flori şi Zâne din panglicuţe, dar şi multe altele, eu le-am încercat. Cu mai mult sau mai puţin succes, dar aici e chestie de aptitudini artistice personale, sau mai bine zis, de lipsa lor uneori, în ce mă priveşte :)

Luna aceasta, cărţile din serie se vând cu 30% reducere. Cred că vă interesează.

Cum să mănânci sănătos vara

Acum câteva zile am participat la un eveniment constând în degustare de mic dejun sănătos, marca Plafar. Degustare e cam impropriu spus în cazul meu, pentru că veneam de la stomatolog, cu interdicţie de mâncare pentru vreo două ore. Anyway, nu m-am împiedicat de acest lucru ca să observ agitaţia creată în jurul mâncării sănătoase şi să ascult sfaturile mai mult sau mai puţin medicale referitoare la un trai sănătos, pe de-a-ntregul. Şi să mă bucur de reîntâlnirea cu bloggeriţele mele dragi, cu care am schimbat mai multe vorbe, chiar nelegate de tema evenimentului la care venisem, sorry... :)

Vedete la Plafar - adică eu şi Simina, în plan îndepărtat, desigur! 

Pe scurt, accentul a fost pus pe importanţa unui mic-dejun sănătos, a unei hidratări care să asigure vitaminizare şi mineralizare, precum şi pe importanţa folosirii produselor de protecţie solară.

Vara este anotimpul prieten, pentru că ne permite să ne bucurăm de efectele pozitive ale soarelui - care stimulează imunitatea, omoară diferite bacterii şi virusuri, calmează durerile articulare, stimulează producerea de vitamina D la nivelul pielii, înlătură depresia, tonifică şi energizează - a afirmat Dr. Ruxandra Constantina, medic de familie, competenţă apifitoterapie şi reflexoterapie. Dar - tot sfatul medicului spune -  trebuie să avem totodată grijă să micşorăm efectele negative, pentru că o expunere prelungită poate duce la îmbătrânirea prematură a pielii, apariţia ridurilor şi cancerului de piele.

Tot vara este acea perioadă când putem consuma mai multe fructe şi legume proaspete - adică surse naturale de vitamine, minerale, fibre, enzime, apă.

A fost subliniată, în cadrul prezentării, şi importanţa micului dejun al copiilor, deoarece acesta trebuie să furnizeze energia fizică şi psihică necesară pentru desfăşurarea activităţilor şcolare. Aşadar, spune dr. Ruxandra Constantina, micul dejun trebuie să conţină toate principiile alimentare: proteine de calitate, lipide sănătoase, glucide cu eliberare lentă, fibre, enzime, vitamine şi minerale. Câteva exemple de astfel de mic dejun sănătos: ou de ţară (eco sau de prepeliţă, fiert moale sau ochiuri în apă), sau o felie de somon, sau caşcaval, brânză, cu 2-3 felii de pâine integrală unse cu unt bio, însoţite de roşie, ardei gras, măsline, castravete, la sfârşit un iaurt, sana, kefir sau 1 cană cu lapte.

Trebuie să recunosc că nu ştiam cât de multe produse potrivite pentru prepararea micului dejun, câte suplimente alimentare, ceaiuri, produse pentru aromoterapie şi chiar cosmetice şi cărţi din domeniu pot găsi în cele 31 de magazine pe care le operează Plafar în Bucureşti şi în ţară! Eu, una, am găsit şi unele pe care le-am botezat "ronţănele sănătoase", pentru că le mă gândesc că le pot mânca la televizor sau la o carte, pe terasă, la soare, fără probleme: migdale, goji, sâmburi de caise... din acestea.

"Plafar nu este doar un magazin, este un stil de viaţă, este un statement împotriva produselor care alterează ingredientele naturale sau au conţinut de natură chimică. Natura îţi dă tot ce e mai bun, alege un regim alimentar sănătos şi îngrijeşte-te cu produse naturale, este cel mai firesc şi mai benefic lucru. Un regim de viaţă sănătos este soluţia longevităţii", este de părere Ioana Mihuţ, Director Marketing Plafar Retail.

Evenimentul a fost organizat de Replica Vedetelor, în colaborare cu Mămica Urbană - mulţumesc încă o dată pentru invitaţie, Ana!

Telegramă 2

Sună telefonul:
- Ce faci?
- Ce să fac? La birou... - zic, ştergându-mi mâinile pe şorţ în timp ce ieşeam din bucătărie :)

Ca să nu se spună că doar mă plâng atunci când mi-e greu, când sunt în culmea depresiei, vă anunţ că azi nu sunt deloc deprimată, mă bucur de tot ce mi se oferă, mă bucur de cartea pe care am putut s-o citesc azi-dimineaţă la uşă la dentist, sunt fericită că îmi iau eu însămi copiii de la şcoală şi grădiniţă, mă consider fericită că pot să fac ciorbă şi o prăjitură pentru familie, eu, cu mâinile mele, în bucătăria mea, la ora 14.00, iar nu noaptea, după o zi lungă petrecută în stresul vreunui birou!

Şi nici măcar nu am refăcut analizele, mâine mă gândesc să merg să le fac pe cele uzuale, ca să văd dacă e ok după ce mi-a mărit doctorul doza de anticoagulant. De analizele celelalte, mai complexe, încă nu m-am ocupat.

Cât de ciufută mai sunt şi eu! Cine să-mi mai intre în voie?!

Telegramă 1 (presimt că vor fi mai multe)

În zile ca azi, mă bucur că nu mai fumez: cred că aş fi terminat un pachet în 2-3 ore!