Satul, încă frumos

Vremea cositului la români: film alb-negru, sau poate şi verde. Sepie-verzuie. Foarte vizual şi auditiv, cu siguranță şi olfactiv. Tehnică de filmare cu încetinitorul:

Coasa care retează iarba... hîrș... hîrș... La intervale regulate, cam cît îi le brațelor să descrie un arc complet, și înapoi la punctul de start. Hîrș... hîrș...

Mirosul înnebunitor, unic, de nedescris al ierbii cosite... Miroase a verde, miroase a copilărie, miroase a fără griji...

Zgomotul pietrei scoase din teaca încinsă la brâu, şi apoi piatra frecată pe tăişul coasei, care se odihnește ridicată cu lama în sus... Tot hîrș face și piatra pe tăișul lamei coasei, dar altfel, un sunet prelung, metalic și pietros, în același timp.

Și apoi, din nou, hârş... hârş... fără grabă, de la dreapta spre stânga, coasa prin iarbă descrie un arc de cerc de un verde mai deschis.

Eu, copil, admirându-l de la umbră pe tataia, în timp ce face această treabă anevoiasă, destinată doar bărbaţilor adevăraţi. El, un tataie înalt, foarte înalt şi suplu, cu părul alb, de când l-am cunoscut deja avea tot părul alb, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă cu mânecă lungă cu mânecile puţin suflecate, lăsând să se vadă pielea bătută de soare şi vânt, de o culoare care aduce cu cireşele negre.

Momentul: anii '80.

Anul 2011 (cînd am notat eu aceste rînduri): zgomot puternic, enervant, de moto-cositoare şi trimmere sparg liniștea zilei. Miros de benzină arsă se ridică în aerul rarefiat. Vizual, bărbaţi (dar şi femei am văzut) încinşi cu curelele maşinilor de tuns iarba mobile, prin curţi sau pe marginea drumului, răspândind... iz de civilizaţie.

Nici nu ştiu dacă să mă bucur că se motorizează, sau să mă întristez la gândul practicilor tot mai mult uitate...

Vara asta (iulie-august 2017, de data asta) am făcut o plimbare prin sat, rugînd-o pe mama să mi-i mai spună pe oameni pe la porțile cărora trecem. De data trecută cînd am făcut asta și pînă acum, mama i-a mai uitat pe mulți, pentru că cei mai în vîrstă au murit, unii sunt foarte tineri și nu știe "ai cui sunt", cum se spune pe la noi, iar dintre cei de vîrstă medie, mulți au luat calea pribegiei, muncesc prin Europa (Franța, Îtalia, Spania, Germania) și vin rar, doar cît să mai ridice un etaj la casă cu banii strînși. Niciodată pînă acum nu mi s-a părut mai puternică senzația că... ni se asfaltează satul, se betonează curțile, se ridică etaje peste etaje! Într-o curte (locuită, nu cu tinerii plecați afară) casele se întindeau de la o latură la alta a curții foarte mari, pe mai multe etaje, cu mai multe intrări, ca ostoirea unei dorințe nespuse de a muta blocurile la sat. Altă curte nu mai avea niciun centimetru de iarbă, niciun pom, totul era doar biscuiți colorați de asfalt, de la poartă pînă la casă. O altă casă (una dintre pozele de mai jos) era ridicată doar la cărămidă, așteaptă probabil banii cîștigați de stăpîni anul ăsta ca să fie continuată, dar se vede că e cu... garaj subteran! Într-o casă dintr-un sat din sub-munți, cu curte imensă, în care ar fi avut loc nu o mașină, nu două, ci o parcare de supermarchet, așa.

Mai triste mi s-au părut însă - sau, de fapt, nici nu știu ce e mai trist! - curțile părăsite sau părăginte, în care fie nu mai locuiește nimeni, că au murit și ultimii săteni, iar urmașii stau la bloc la oraș, fie vreun ultim proprietar zace la umbra casei, fără să mai iasă prea mult - și în nici un caz pe canicula de vara asta!

Păi, hai să vă las cu niște imagini. De data asta, autor nu mai e camera foto Canon, ci banalul meu telefon Samsung. Dar eu zic că face poze faine, voi ce ziceți? 

Și vouă cum vă place satul românesc (dacă vă place), mai old style, sau mai plin de betoane și civilizație?

Apus de soare cu copil

Atelaj

Casă mirată (mie îmi seamănă cu o față cu ochii mari, mirîndu-se: de ce am eu garaj suberan???)

Casă părăsită (una din preferatele mele din sat)

Casă părăsită (alta)

Floare, să zicem

Apus de soare cu copii :)

Casă părăsită (a se vedea ce înaltă e iarba prin care nu s-a mai umblat de mult)

Casă locuită, cu tot felul de acareturi și animale foarte mirositoare în curte :))

La biserică, monumentul ostașilor căzuți în cele două războiaie mondiale

Casă în care încă locuiește un moș singur

Poarta casei părintești a bunicei mele materne.
Doar poarta asta mai există. Casa (și bunica) s-au dus de mult...

Ulița din deal

Aferim, boieri dumneavoastră!

Weekend cu premiere: sâmbătă seara am fost la film la mall. Am văzut filmul lui Radu Jude, premiat cu Ursul de Argint: Aferim!

Nu era premiera filmului, ci am fost la vreo câteva (vreo două?) zile de la premiera pe marile ecrane româneşti. Dar oricum, asta e o premieră pentru mine: să reuşesc să ajung la un film românesc la doar câteva zile de la premiera pe marile ecrane de la noi, şi la scurt timp după ce a fost premiat cu un Urs! Fireşte că snoaba din mine se simte foarte bine! :)

O premieră a fost faptul că ne-am decis de acasă la ce vrem să mergem, am găsit filmul pe Cinemagia, am rezervat biletele tot acolo şi ni le-am găsit la casa de bilete puse deoparte, cu numele nostru pe ele. Foarte civilizat! Păcat că nu funcţionează sistemul ăsta pentru mai multe astfel de servicii de divertisment. De exemplu, am încercat azi să rezerv bilete la spectacole de teatru, la teatrele mari nu se poate, nu fac parte din sistem, apar doar unele teatre independente. Ceea ce e ok, dar eu căutam în special niște spectacole de la Bulandra, și nu le-am găsit acolo.

Am fost la film doar noi doi, eu și cu soțul. Nu e chiar o premieră, am mai fost la film împreună, dar e așa de mult timp de când am mai fost în formula asta, că aş putea crede că e premieră! Poate îmi iese şi mie din cap că ai noştri copii au nevoie de noi non-stop şi că nimeni altcineva nu ar putea să îi bage la culcare seara, de exemplu! Call me "control freak"! :)

Mi-a plăcut foarte mult filmul! Nu vă aşteptaţi să scriu ceva inteligent, că eu nu ştiu să scriu cronici de film. Ca spectator, mi-a plăcut! Nu am rămas, ca la alte filme (în special româneşti) absolut deloc cu senzaţia de neverosimil. Şi asta e foarte bine, prin prisma sistemului meu de apreciere :)

Totul în film mi s-a părut atât de bine închegat, de legat, de bine ales, că nu aş fi schimbat absolut nimic. Actorii şi ţiganii din figuraţie - apar magistral, dar pasajer, Şerban Pavlu, Victor Rebengiuc, Luminiţa Gheorghiu sau Alexandru Bindea, chiar şi regizorul Alexandru Dabija e actor, iar Cuzin Toma joacă rolul "ciorii" fugite de la stăpân. De altfel, nu prea am rămas cu impresia unui singur personaj principal, a unui rol de compoziţie, ci a mai multor roluri principale, a mai multor personaje care se succed odată cu scenele - ceea ce e foarte bine, cred.
Apoi peisajul, imaginea alb-negru, muzica originală, tema filmului, subiectul, replicile, înjurăturile... toate mi-au creat impresia că văd un film istoric adevărat, un film document.

Dacă totuşi vreţi să citiţi şi cronici despre acest film, citiţi-i pe cei care fac asta mai bine:

"Avem toate temele de seminar și de strategie comunitară, de când s-a născut Bruxelles-ul: drepturile omului, emanciparea femeii, antisemitismul cu originile și combatarea lui, homofobia, ecologia. Ce ne rezumă filmul, prin gura popilor și a zapciului? Că Europa creștină a prigonit evreii, a înrobit țiganii, a respins turcii, a bătut femeia și a vândut copiii. Că preabunul rob (al lui Dumnezeu sau al boierului) pupă mâna popii și condurul boieroaicei, că îl înjură pe preot, dar îl ajută și îi bea vinul. Totul de fapt este o înlănțuire de obligații sociale, de servituți moștenite, ni se spune că stăpânul rău și corupt învață sluga hoață, că bieții funcționari, poate inclusiv cei de azi, fac treburi ilegale, la mica înțelegere, și sunt corupți numai pentru că deasupra lor sunt niște stăpâni hapsâni, nerecunoscători, care se consideră îndreptățiți de frica celorlalți la arbitrariu și abuz."

sursa şi mai mult puteţi citi aici

"În jurul premisei bine legate, Jude construieşte o Ţară Românească foarte colorată (deşi filmul este alb-negru) şi fragmentată. Nu e deloc greu să faci paralele între discuţiile avute de zapciu cu oamenii ce îi ies în cale, de la o babă cu un soţ bolnav, la un popă ce-i afuriseşte pe evrei, un turc bogat şi aşa mai ddeparte. Conform lui Aferim!, ai impresia că nimic nu s-a schimbat în România în ultimii 180 de ani şi că sportul favorit al românului este întoarcerea după cum bate vântul..."

sursa şi mai mult puteţi citi aici

"Aferim! este un Deşteaptă-te române din care a fost suprimată fanfara!

Vintilă Mihăilescu, în Dilema Veche

"Aferim! este o lectie dura de istorie atat pentru romani care prefera sa bage sub pres faptul ca rromi au fost sclavi in Romania si ca si astazi sunt discriminati si exclusi din societate, cat si pentru toate tarile europene care si-au prins in piept discursul anti-imigratie, indreptat mai ales impotriva rromilor vazuti ca Bau Bau-ul Uniunii Europene."

sursa şi mai mult puteţi citi aici

"Echipa filmului a creat o mizanscenă de un minimalism estetic desăvârșit, dar deosebit de densă. De la costume (Dana Paparuz), la scenografie (Augustina Stanciu) și locații (Ana Boariu), totul conlucrează armonios la o recreare credibilă a vieții de la 1835. Printre altele veți putea vedea cum arăta un carusel și ce intrigă aveau spectacolele de păpuși, cât și cum era să petreci o seară la cârciumă la vremea aia."

sursa şi mai mult puteţi citi aici

Văcuţa Paula ne-a făcut o vizită de 1 iunie

Înainte de 1 iunie (ştiu, e de multişor, dar acest post face parte dintr-o serie de "restante") m-am trezit la biroul de acasă cu vizita văcuţei Paula. Dar nu văcuţa era în pijama. Şi nici eu nu mai eram în pijama, deşi ar fi fost foarte posibil, pentru că deşi eu însămi în persoană le dădusem adresa punctului de lucru de acasă, totuşi uitasem de asta, şi oricum nu ştiam exact ora la care aveau să vină.
Dar pe Ilinca au reuşit s-o prindă în "hainele de noapte".

Mulţumim frumos pentru cadoul delicios, Dr. Oetker! By the way - valiza este foarte plimbată de colo colo, cu orice au fetele de cărat, gen hârţoage, cărţulii de colorat, etc. Iar Roxana a citit din scoarţă-n scoarţă cartea cu poveşti de seară!

După ce a plecat văcuţa Paula, m-am uitat îndelung după ea, aşteptând să apară copiii de pe stradă şi să se uimească şi ei, însă bag seamă că erau toţi la şcoală la acea oră.

Iaca poz(n)e în pragul porţii!

Amintiri în sepia unui aparat foto defect

Oare ar şti să-mi repare aparatul foto? Ar putea să-l facă din nou funcţional? Sau ar fi deja depăşit de tehnica contemporană? L-ar desface în părţile componente pe care i le-ar şterge cu grijă de praf, sau l-ar depozita pe un raft, spre luare-aminte?

Din ce îmi povesteşte mama şi din puţinele mele amintiri cu el, tatăl meu repara aparate foto şi făcea poze, o debara din casă era laborator foto, cu cameră obscură, soluţii în sticluţe mari şi mici, colorate în maro sau albastru, tăviţe mari şi mici, majoritatea din plastic verde, pense speciale, poze alb-negru şi color înşirate pe frânghia de la bucătărie.... Ani de zile după aceea mai găseam prin casă diverse cutii şi cutiuţe de carton, hârtie foto albă şi lucioasă, ghilotine de tăiat pozele frumos pe margine, punguţe colorate... Aparate foto Smena şi Exacta - le mai ştie cineva? Filme foto, plicuri portocalii pe care scrie ORWO... Amintiri din copilărie!

Îmi pare rău că nu am mai păstrat mai nimic din toate astea. Le-am folosit pe post de jucării mai excentrice şi evident, cu timpul s-au stricat, s-au pierdut... Iar ce mai era viabil, le-a dat mama "binevoitorilor" care s-au "oferit" să le ia...

Evident, după cum cizmarul n-are cizme, nici eu nu am prea multe poze cu tata. Un amic al meu scria o carte de poezie acum câţiva ani, cu titlul "Tata, doar fotografii". M-am gândit atunci că al meu ar putea fi numit "Tata, doar fotografii... cu alte persoane".

Astăzi, 8 mai, ar fi fost ziua lui. La mulţi ani, tăticule, acolo unde eşti! Să faci poze frumoase îngerilor! Şi pe Dumnezeu, da, să-l orbeşti cu bliţul!

O vreme am cochetat cu ideea că poate moştenesc de la el vreun mic talent la pozat. Nu pot să spun că am confirmat vreodată această presupoziţie, deşi mi-au ieşit, de-a lungul vremii, câteva fotografii destul de reuşite (pe unele intenţionez chiar să le printez pe pânză şi să decorez cu ele pereţii albi ai casei).

Astăzi, aparatul meu foto digital, achiziţionat de soţ în una din vizitele de lucru în Statele Unite, în urmă cu ceva ani, şade holbat pe masă, în faţa mea. Apăsarea butonului on/off îl face să scoată un ţiuit prelung, iar ecranul digital i se acoperă cu textul - neinteligibil pentru mine: "eroare obiectiv. se va oprit automat. repornire aparat".

S-a stricat în timp ce pozam copiii din clasa fiică-mii aia mică, la Ziua Talentelor din Săptămâna Şcoala Altfel. Şi nici nu am apucat să-i imortalizez pe toţi. (chiar aşa, foarte talentaţi copilaşii, şi lipsiţi de inhibiţii!)

Aşadar, în perspectiva vacanţei de vară cea aducătoare de mai mult timp de făcut poze, şi în lipsa chefului să fac research şi al banilor ca să cumpăr alt aparat foto, purced astăzi la căutarea unui centru (autorizat sau nu) de service pentru el. Poate că tot răul e spre bine, cine ştie, căci mai avea o mică hibă, dar cu care mă obişnuisem: avea un punctuleţ, o zgârietură pe sticla obiectivului, astfel că în ultima vreme toate pozele îmi ieşeau cu acel semn bunghit în frunte. Wish me luck!

Later edit: am fost de dimineaţă cu aparatul la un service autorizat Canon. S-a rezolvat: nu se poate! Adică e defect de tot, trebuie schimbat obiectivul, costul unui obiectiv nou fiind de 700 de lei. Plus taxa de diagnostic, dacă mi-l desfac ei acolo, vreo 60 de lei. Am aflat că G-urile sunt încă scumpe, foarte scumpe, modelul ăsta vechi al meu încă mai costă vreo 2.000 de lei, mi s-a confirmat că sunt foarte bune aceste G-uri, de aceea şi preţul ridicat...

Şi a rămas să mă gândesc dacă investesc în alt obiectiv sau în alt aparat. Parcă totuşi nu am acum 700 de lei de dat... Şi-aşa nu apuc să le sortez, sunt restantă la capitolul ăsta chiar şi cu cele de acum un an! Poate o să aleg o variantă "de concediu", am văzut că sunt şi pe la 200-300 de lei.

Şi vă las acum cu nişte poze făcute vara trecută, cu G12-le, bătrânelul meu (am citit că au ajuns deja la G16 şi G1X).

Fete fericite la ţară

Pisicile pe acoperişul fierbinte

Delta cea dragă, fireşte

Sfântu Gheorghe Deltă

Asta e una din pozele de printat pe pânză: apus de soare feeric în Deltă la Sfântu

O floare din multele de la Mănăstirea Secu, Bucovina, vara 2013

8 martie: concert cameral... în camera copiilor

De ceva vreme, nu prea multă, fetele mele studiază câte un instrument muzical. A se citi "studiază" ca o înlocuire a expresiei "merg o dată pe săptămână la o şcoală particulară de muzică", nu ca "repetă zi de zi partiturile şi fac game şi arpegii până la epuizare". Nu şi-ar dori nici ele, nici eu, a doua variantă. Avem însă ureche muzicală cu toţii şi ne place muzica. Dar nu suntem din cei care au moştenit pianul cu coadă în casa de arhitectură interbelică (familiile noastre sunt de o sănătoasă sorginte rurală, unde numai de pian nu avea loc mamaia lângă grajdul vitelor!)

Dar una peste alta, uite că ceva-ceva s-a prins de ele, oricum ceva mai mult decât de mine, care nu ştiu nici pian şi nici chitară. Şi nici vreun alt instrument, for that matter, căci cele câteva luni de vioară pe care le-am făcut eu acum 30 de ani au fost ... ceea ce azi am numi "epic": ştiam şi le mai ştiu încă notele muzicale pe coardele viorii, dar cântam cu toţii (că eram mai mulţi colegi de suferinţă) de pe caiete pe care scrisesem "do-re-mi-fa-sol-sol-la-la-sol" (adică "o vioară mică de-aş avea", pur le coneseori).

Dar de când au început această corvoadă plăcută întru studiul muzical şi până acum doar m-am chinuit să pricep şi eu, că ele pricep de la profesori la şcoală, ce-i cu gamele şi sol, şi fa, şi corzile de chitară, şi note cu mâna stângă şi dreaptă... etc. Cu fiecare pe rând. Abia acum au de învăţat acelaşi cântec amândouă, una pe pian, şi alta pe chitară. Drept pentru care, azi dimineaţă, din cea mai proprie iniţiativă, s-au închis în camera lor şi... au repetat cântecul! Este vorba de fragment din Oda bucuriei, din Simfonia a 9-a de Beethoven.
După care m-au chemat la reprezentaţie, cadou de 8 martie.
Surorile Do şi La, cum s-au înţeles ele două din priviri, cum se aşteptau una pe alta când mai greşeau câte o notă, cum mi-au făcut reverenţa de început şi de final... Priceless, vă zic!

Vă las cu poza care a făcut câteva zeci de like-uri pe Facebook - se pare că am ceva prieteni melomani :) Vă mulţumesc, prieteni!

(Dacă mă prind cum se face, poate pun aici şi filmuleţul cu cântecul în duet)

Păr scurt - minte lungă

"Păr lung - minte scurtă, păr scurt - minte lungă" - era o vorbă care se perpetuase pe la noi prin casă când eram mici.

Acuma, fiind la rândul meu mamă de fete-care-vor-părul-lung-dar-trebuie-să-meargă-la-şcoală-cu-părul-prins, şi în plus, cunoscând greutăţile mamei pe vremea aceea, m-am cam dumirit eu cine inventase sau de ce perpetua vorba asta: era mai simplu să îngrijeşti un păr scurt decât unul lung, başca pe două capete! :) Aşa că apela la orgoliul nostru, care ne vroiam deştepte, deci cu mintea lungă, mai degrabă decât viceversa :)

Cu timpul, mi-am lăsat şi menţinut părul lung, la început poate că din spirit de frondă faţă de "mai înainte vreme". Apoi cred că mi-a plăcut şi mie cu părul lung, pentru că tot încercam diverse nuanţe şi culori pe el - îmi amintesc că prima dată, prin clasa a 8-a, mi-am pus în păr albastru de metil de care ne mai dădea mama în gât când făceam puroi. Am continuat cu violet de genţiană, Henna, şampoane colorante, vopsele în nuanţe de la blond auriu până la roşu rubiniu (nu brunet, niciodată), şi m-am stabilit în ultimii ani la şuviţe, pe motiv că oricum mi se deschide de la soare părul în mod natural, cu câteva nuanţe la câteva şuviţe.

Cu timpul am rămas cu părul lung (sau măcar mediu spre lung)... doar din considerente sociale: aşa aveau şi prietenele mele, aşa îl au şi acum majoritatea cunoscutelor mele de sex feminin, plus că soţului îi plac cu părul lung, i se pare un semn de feminitate :)

Dar mai mereu îl ţineam strâns în coadă, mă încurca când îmi venea în ochi, mă încurca atunci când trebuia să port un fes, nu suport părul, nici chiar al meu, căzut prin casă, prin maşină, ba chiar, atât de tare îmi cade în ultima vreme (probabil şi ca efect al tratamentului cu anticoagulant), că se întâmpla să găsesc şi pe la bucătărie prin farfurii păr lung blond şuviţat! La ritmul în care îl pierdeam, probabil că urma să mai am păr pe cap... cam de-un duş!

Aşa că am decis: jos cu el! De mult vreau să mă tund scurt, dar nu am suficient curaj, de mult mă chinui să-mi conving coafeza - care mereu îmi aduce contra-argumente, că dimpotrivă, părul lung e mai uşor de întreţinut şi de păstrat, că nu mi-ar sta bine cu părul scurt, că apoi vine o vreme când nu e nici scurt nici lung, şi nu stă nicicum etc.

Basta!, am strigat, aruncându-mi pletele-n vânt. Şi am purces la căutarea altei coafeze, care m-a mai tuns o dată "bob", acum câţiva ani. Ea e tunsă scurt, adeptă a părului scurt, aşa că, mi-am făcut eu socoteala de acasă, n-are să mă refuze! Şi aşa a fost.

Acum mă uit la "laţele" de pe unele capete din jurul meu (nu toate, unele femei au un păr superb, dar nu era cazul meu!) şi mă felicit pentru decizie. În ciuda dezacordului vădit, explicit şi exprimat al soţului, nu cred că înainte îmi stătea mai bine. De fapt, nici măcar nu mă interesează dacă îmi stă bine sau nu. Îl spăl mai uşor, îl pieptăn şi aranjez cu o mână de spumă (doar la nevoie spumă), îl bag cu totul sub căciulă pe vreme asta, îmi simt ceafa goală şi capul uşor... pe dinafară :) Căci pe dinăuntru, conform conceptului enunţat la început, şi ca să concluzionez eu aşa, "tras de păr": vă daţi seama ce de minte o să am de-acum încolo?!

(paranteză: am scris acest "Selfie" încurajată de aprecierile voastre pe facebook la adresa noii mele tunsori :)) )

Status

Pe-aşa o vreme, eu m-am apucat (în sfârşit!) să sortez pozele din concediu de astă-vară. Dar pas de mai ghiceşte care poză unde a fost făcută, când am vizitat vreo 15 mănăstiri, 3 cetăţi şi nişte munţi, văi şi dealuri, în vreo 15 zile prin Moldova şi Bucovina! Şi a mai trecut şi aproape juma de an de-atunci!

Dacă reuşesc să le dau de cap, promit şi-o poveste ilustrată aici!

Delta, versiunea 5.0

2013 este al 5-lea an consecutiv de vizitare a Deltei Dunării la Sfântu Gheorghe.


Anul ăsta parcă a fost la fel ca anii precedenţii, la aceeaşi gazdă, care ne-a servit două mese de peşte pe zi, totalizând cam 4 feluri de bucate peşteşti; aceeaşi plajă uriaşă, unde nu rişti să calci pe cearşaful vecinului când vrei să intri în mare; aceiaşi carcalaci la intrarea în apă; aceleaşi apusuri de soare unice şi incredibile; plimbare, ploaie atât cât să nu-ţi strice concediul...
Dar pentru mine a fost un pic altfel... Nu mai rău, doar altfel (ca să iau partea bună a lucrurilor):
Nu prea am stat la soare - aşa că am scăpat de arsurile neplăcute.
Am încercat să fac cei 5 km de mers pe jos zilnic prescrişi de medic, fie pe plajă, spre gura de vărsare a Dunării în mare, fie pe drumul la şi de la plajă, fie prin sat - ocazie cu care am descoperit zone noi din Sfântu, pe care nu le văzusem anii trecuţi, case frumoase, Fundaţia Anonimul, şcoala cu clasele I-VIII.
Nu am depăşit 2 beri pe zi (şi alea cu învoire de la medic, la tratamentul meu cu anticoagulant) - deci am putut să citesc mai mult - am reuşit să termin o carte destul de plictisitoare, începută de mult.
Am mâncat mai puţin, alegând Omega din peşte şi dând la o parte cartofii şi pâinea (dar tot m-am îngrăşat, şi mă mai chinui şi acum cu vreo două pârdalnice de kilograme în plus).
Nu am mai pozat aşa de mult copii pe plajă (dar i-am pozat totuşi, de amintire), ci din plimbările pe jos mi-au ieşit mai mult fotografii de "atmosferă". Care atmosferă, ca să glumim puţin, vorba analizelor pe text de pe vremuri, era "în concordanţă cu sufletul poetului".
Voila câteva fotografii.

 Copyright: AncaIlie
(Constat că am selectat doar din cele mai "gloomy", dar o să încerc să fac şi o selecţie de culoare şi veselie pentru data viitoare)

O dimineaţă de sâmbătă la Miko Kids

Sâmbăta trecută am fost cu copiii la o dimineaţă de veselie la Miko Kids, împreună cu alte mămici bloggeriţe şi copiii lor. A fost o bună ocazie pentru mine să mai socializez cu fetele pe care pe unele le cunoşteam deja şi în viaţa reală, pe altele doar în online, iar pe altele deloc până acum. Ba mai mult chiar, le-am cunoscut pe toate în frumoasa ipostază de mămici de bebei mai micuţi şi mai măricuţi.

Copiii au fost împărţiţi în două grupe, după vârstă: de la 8 luni la 3 ani, şi respectiv, de la 3 ani la peste 5 ani, unde au intrat şi preşcolăriţa Ilinca, dar şi şcolăriţa Roxana. 

Fetele mele - mai mult Ilinca, ea e mai aplecată spre activităţile astea de decupat şi lipit - au fost bucuroase să decoreze o broscuţă ţestoasă. Dar alţi copilaşi au realizat şi leuţi, crocodili... Este vorba de cursul de Arts&Crafts, oferit de Miko Kids, o activitate ce se întinde pe 30 de minute. În cadrul acesteia, copiii sunt iniţiaţi în arta decorării cu hârtie creponată sau texturată, bile, aţe, autocolante, frunze, pene, boabe, seminţe. Acest curs include diverse activităţi ce presupun folosirea hârtiei, a creioanelor colorate, a pensulei şi a tuburilor de pictură etc. Prin participarea la acest program, copilul îşi dezvoltă simţul frumosului, al bunului gust, vedere artistică asupra creaţiei, în general. 

În partea a doua, fetele au intrat într-o "horă" de dans şi joc colorat. Pentru a-şi elibera energia, copiii au trecut apoi la Disney Creative Dance. Sub îndrumarea unui profesor, copiii au dansat pe teme specifice pentru vârsta lor, cu ajutorul diferitelor materiale - eşarfe, pampoane etc. 

În acelaşi timp, pentru grupa mică, distracţia a început cu Learn with Music, un program special adus din Statele Unite ale Americii, care oferă copilaşilor şi părinţilor lor un curs de limba engleză prin muzică, joc şi mişcare. Programul Learn With Music a fost adus din SUA de Daisy (Dana Toma). La Miko Kids, ora de muzică are loc o dată pe săptămână şi se desfăşoară pe parcursul a 10 săptămâni. Orele se desfăşoară pe grupe de vârste, de la 3 luni la 4 ani. Copii participă împreună cu părinţii la cursuri. Mai multe detalii despre Learn with Music puteţi afla de aici. 

Pentru cei mici, dimineaţa de sâmbătă a continuat cu ora de Gym. Miko Kids oferă ore de sport pentru copii, începând de la vârsta de 18 luni până la 7 ani. Acestea includ exerciţii speciale spre dezvoltarea interacţiunii de grup, coordonării, încrederii în propria persoană, echilibru şi spirit de echipă. Programul de gym se împarte în trei categorii: 1. Jocuri de mişcare şi dezvoltare a echilibrului, pentru copii cu vârsta între 1,8 luni şi 3 ani; 2. Mişcări de combat, pentru copii cu vârsta de 3 -7 ani; 3. Gimnastică, pentru copii cu vârste între 3 şi 7 ani.

Cam aşa arată o dimineaţă la Miko Kids.
Cadourile au fost oferite de Vavian Pharma, Orly, La Roche-Posay, Acvatic Bebe Club, iar băuturile răcoritoare de către Soda Stream.

Alături găsiţi câteva fotografii realizate la faţa locului de Cristian Şuţu – Foto Union. Iniţial vroiam să pun şi poze făcute de mine, dar după ce le-am văzut pe ale profesionistului, am zis că pot să mă fac de râs cu pozele mele lipsite de calitate cu altă ocazie, acum vi le prezint doar pe ale lui - dintre care le-am selectat doar pe cele cu noi, eu şi fetele.

Mulţumesc Anei de la Mămica Urbană pentru invitaţie, Miko Kids pentru dimineaţa plăcută, tuturor pentru cadouri - din care mare parte le dau mai departe, unor copii mai mici.

 

Sărbătoarea copilăriei. Arta figurativă a lui Mark Lovett

Articol de Claudia Moscovici, postromanticism.com

Traducere din limba engleză de Anca Cristina Ilie

Articolul original poate fi citit aici

"Lady Bug". Sursa foto

Mi se pare de-a dreptul extraordinar faptul că sărbătorim prin artă evenimente istorice importante, comemorăm eroi de război, autori şi lideri politici, şi cu toate astea, sărbătorim foarte rar prin intermediul artei ceea ce este cel mai important pentru majoritatea dintre noi: viaţa familiei noastre şi pe copiii noştri. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, reprezentarea copiilor în artă era de obicei delegată pictorilor femei (dintre care cele mai cunoscute nume sunt Mary Cassatt şi Berthe Morisot), sau copiii erau înfăţişaţi în tonalităţi neliniştitoare de sexualitate, aşa cum este cazul operelor controversate ale lui Balthus. 

"Red Cap Girl". Sursa foto

Reprezentant al artei figurative, pictorul Mark Lovett sărbătoreşte în frumoasele sale tablouri şi fotografii ceea ce contează cel mai mult pentru majoritatea covârşitoare dintre noi: copiii. Mark Lovett înfăţişează copii, în special fete, în perioada (între 3 şi 12 ani) când sunt destul de mari ca să aprecieze activităţile în familie, şi totuşi destul de mici ca să se bucure de compania părinţilor lor.

"Ellie and Sophie in the park". Sursa foto.

Subiectul familie şi copii este unul intrinsec personal, aşa că am să introduc aici o observaţie personală, care reprezintă, parţial, motivul pentru care sunt atât de impresionată de arta lui Mark Lovett. Îmi amintesc cu mare duioşie de multele activităţi pe care împreună cu soţul meu, le făceam cu copiii noştri, Alex şi Sophie, când erau mai mici: livezi de meri, excursii la grădina zoologică, muzee, expoziţii renascentiste, tabere pe teme artistice, cercetaşi, drumeţii şi vacanţe în atât de multe locuri frumoase din lume. Copiii şi veselia lor, acea "joie de vivre" a lor, ne-au adus o mare plăcere şi ne-au dat un sens vieţii.

Pentru că această parte a copilăriei şi vieţii de familie durează aproximativ zece ani, e uşor să capeţi falsa impresie ca va dura veşnic. Şi totuşi, ca tot ce este frumos în viaţă, este efemeră şi trece. Pe măsură ce cresc copiii, puteţi să retrăiţi prima lor copilărie şi bucuria pe care au adus-o în familia voastră, în inima voastră doar în amintire şi, dacă sunteţi norocoşi, în opere de artă importante, precum cea creată de Mark Lovett.

"Pas de Deaux". Sursa foto

Mark Lovett a absolvit Universitatea din Maryland, unde a studiat pictura figurativă şi portretul la Nelson Shanks' Studio Incamminati în Pennsylvania şi The Art League School din Alexandria, Virginia, SUA. Aşa cum puteţi să vă daţi seama dacă priviţi picturile sale realiste, Mark găseşte inspiraţie la vechii maeştri. Este influenţat în special de lucrările de Bouguereau, Sargent, Renoir şi Monet. El foloseşte multe din tehnicile lor, mai ales atunci când îşi înfăţişează subiectele în manieră realistă. Însă în cele din urmă, ca toţi marii pictori, el are propriul său stil unic.

Lucrările lui Mark înfăţişează copiii în manieră nesentimentală, însă care, cu toate acestea, evocă cele mai bune experienţe pe care le-au avut majoritatea dintre noi în viaţa de familie. Are tendinţa să folosească pentru fundaluri tuşe îngroşate, în timp ce figurile în sine - copiii - sunt zugrăviţi foarte delicat, cu o atingere ce păstrează caracteristicile şi expresiile individuale ale acestora.

"Spring in Fall". Sursa foto

Aşa cum puteţi vedea pe site-ul web, http://www.marklovettstudio.com/, Mark a câştigat numeroase premii, printre care: în 2006 Concursul de portrete organizat de Portrait Society of America Children; în 2005 câştigător al MD Annual Art Show şi Rockville Art League Show. Lucrările sale au fost prezentate în numeroase reviste, printre care se numără în Washington Spaces Magazine în 2007 şi 2006; Who's Who of Strathmore Worldwide 2007-2008; Preview Magazine Art Expo, NY 2007; pe coperta revistei Strathmore Aplause 2006;Art Business News Magazine 2006 şi 2005. Puteţi vedea lucrările sale în primul rând în studio-ul picorului, MarkLovettStudio, precum şi în mai multe galerii din Statele Unite ale Americii şi Europa, inclusiv în prestigioasa galerie Galerie Pierre din Franţa (http://about.me/GaleriePierre). 

Datorită talentului şi lucrărilor lui Mark Lovett, putem sărbători cei mai distractivi şi mai memorabili ani ai copiilor noştri prin artă, la fel ca în vieţile şi în cele mai dragi amintiri ale noastre.

Unde dai şi unde crapă... talentul

În urmă cu câteva zile, s-a organizat un concurs de pictură la o şcoală particulară, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar. Au fost selectaţi câţiva copii din grădiniţă ca să participe, bazat şi pe faptul că acel concurs avea să aibă loc într-o zi de sâmbătă, iar părinţii de obicei au alte programe dinainte stabilite pentru week-end, nu sunt neapărat dispuşi să meargă la concurs de pictură cu plozii. Dar eu, ca şi alţi vreo 14 părinţi din grupa ei, am înscris-o pe Ilinca - proba de selecţie de la grădiniţă a fost chiar acea planşă cu numele "Chipul mamei" despre care v-am mai povestit. Căci tema concursului urma să fie tot ceva legat de Mama, cea mai minunată - sau aşa ceva.

În ziua respectivă (sâmbătă), Roxi a zis că vrea să meargă şi ea, chiar dacă era foarte posibil să nu o lase şi pe ea să participe, bănuiam că este organizat doar pentru copii de grădiniţă, de maxim 6 ani. Însă concursul se adresa şi copiilor de clasele I şi a II-a, aşa că am putut să o înscriu şi pe ea în concurs plătind taxa de participare la faţa locului.

Şi, surpriză, nu s-a ales numai cu o după-amiază "pictată", cum mă aşteptam - mă bucuram că au participat, că am putut să fac altceva decât de obicei, că au avut ocazia să picteze etc. Mai mult, Roxana a luat, cu totul şi cu totul pe neaşteptate şi nepregătite, o frumoasă menţiune! Adică premiul 4, cum a trebuit să le explic. Premiu care nu se recompensează cu altceva decât o diplomă, but still...

Fireşte că deşi umblu toată ziua cu aparatul foto în geantă, chiar în acea zi l-am uitat acasă şi am fotografiat lucrările lor cu telefonul mobil - unul de foarte veche generaţie şi cu calităţi foto îndoielnice. Dar calităţile picturilor sunt evidente, totuşi, nu-i aşa? :) ;)

Autor: Roxana, 7 ani jumate.

Autor: Ilinca, 5 ani jumate.

Sincer, nu aştept un răspuns, eu sunt mândră de fetele mele şi de realizările lor indiferent de orice opinie super-calificată mi-ar descrie lipsa oricăror calităţi artistice în cele două picturi ale lor.

De ziua ta, mămico...

Acum câteva zile, mergând s-o iau pe Ilinca de la grădiniţă, ea a venit fuga spre uşă şi mi-a strigat:

- Mami, azi am pictat chipul mamei... - s-a oprit brusc, văzându-mă: Mami, dar tu te-ai tuns şi te-ai făcut blondă!
Apoi s-a întors spre doamna educatoare:
- Doamna, îmi mai daţi o foaie, vă rog?
Şi am aşteptat pe hol până a pictat din nou chipul mamei, de data asta, cu părul mai scurt şi mai deschis la culoare decât în prima planşă pictată.

Azi dimineaţă mi-a dat cadou această pictură (vezi pictura şi o poză făcută cu telefonul chiar în ziua în care m-am tuns - aşa-i că asemănarea este izbitoare? Ha-ha-ha!), alături de o felicitare confecţionată cu mânuţele ei, tot la grădiniţă.

Plus o poezioară pe care ne-au trimis-o, de fapt, doamnele educatoare. Iacăt-o, sub titlul "Sfaturi folositoare pentru mame iubitoare". (nu-i cunosc autorul, sorry).

Mamă!

Să nu-mi dai tot ce-ţi cer, te rog frumos,
Chiar dacă ştii că poţi, chiar dacă ai,
Fiindcă uneori sunt curios
Să-ţi cer, doar ca să văd cât poţi să-mi dai!

Când îmi promiţi un premiu, nu uita
Că mie tot la el o să-mi stea gândul...
Şi dacă tu te-ai răzgândit cumva,
Mă pedepseşti că nu-ţi respecţi cuvântul!

Să nu-mi spui niciodată că doar eu
Sunt mai puţin ca prietenii şi fraţii
Finndcă o să cred, în drumul meu,
Că nu pot fi la fel de bun ca alţii!

Când vreau să fac un lucru,cât de mic,
Încurajează-mă de la început,
Iar dacă se întâmplă să îl stric,
Nu mă certa că sunt nepriceput!

Te rog, să nu faci tot în locul meu!
Mai lasă-mă să fac şi eu ce ştiu,
Pentru că altfel o să-mi fie greu
Să mă descurc în viaţă, mai târziu!

Când am curajulsă-ţi mărturisesc
Ce mă frământă şi ce temeri am,
Ascultă ce îţi spun şi ce gândesc
Nu te uita la ceas şi nici pe geam!

Dă-mi sfatul tău cel bun şi înţelept,
Aşa cum te pricepi, aşa cum ştii
Şi nu-mi răspunde-atunci când îl aştept :
"N-am timp de fleacuri şi copilării!"

Dacă ţi-e greu să faci ce te-am rugat,
Atunci când singur voi putea porni
Pe drumul vieţii mele mult visat,
Întreabă-te: ce om voi deveni?