Dar una peste alta, uite că ceva-ceva s-a prins de ele, oricum ceva mai mult decât de mine, care nu ştiu nici pian şi nici chitară. Şi nici vreun alt instrument, for that matter, căci cele câteva luni de vioară pe care le-am făcut eu acum 30 de ani au fost ... ceea ce azi am numi "epic": ştiam şi le mai ştiu încă notele muzicale pe coardele viorii, dar cântam cu toţii (că eram mai mulţi colegi de suferinţă) de pe caiete pe care scrisesem "do-re-mi-fa-sol-sol-la-la-sol" (adică "o vioară mică de-aş avea", pur le coneseori).
Dar de când au început această corvoadă plăcută întru studiul muzical şi până acum doar m-am chinuit să pricep şi eu, că ele pricep de la profesori la şcoală, ce-i cu gamele şi sol, şi fa, şi corzile de chitară, şi note cu mâna stângă şi dreaptă... etc. Cu fiecare pe rând. Abia acum au de învăţat acelaşi cântec amândouă, una pe pian, şi alta pe chitară. Drept pentru care, azi dimineaţă, din cea mai proprie iniţiativă, s-au închis în camera lor şi... au repetat cântecul! Este vorba de fragment din Oda bucuriei, din Simfonia a 9-a de Beethoven.
După care m-au chemat la reprezentaţie, cadou de 8 martie.
Surorile Do şi La, cum s-au înţeles ele două din priviri, cum se aşteptau una pe alta când mai greşeau câte o notă, cum mi-au făcut reverenţa de început şi de final... Priceless, vă zic!
Vă las cu poza care a făcut câteva zeci de like-uri pe Facebook - se pare că am ceva prieteni melomani :) Vă mulţumesc, prieteni!
(Dacă mă prind cum se face, poate pun aici şi filmuleţul cu cântecul în duet)
