A doua zi de Crăciun şi Moş Tataia

Moşul vroia să vină şi la tataia la serviciu anul ăsta, dar până la urmă a trimis doar cadourile - printre altele nesemnificative pentru fete, şi nişte păpuşele cu haine de schimb pentru Roxi şi o văcuţă de pluş care-i umple patul Ilincăi. Iar Moş Tataia i-a adus în sfârşit Roxanei ce-şi dorise ea de fapt de la moşul, singurul lucru pe care îl tot repeta dacă o întrebai ce vrea să-i aducă moşul: "o păpuşă pe nume Tinkerbell" (care nu prea seamănă cu personajul din desenele animate omonime, dacă mă-ntrebaţi pe mine), iar Ilincăi o altă păpuşă, cu fermoare, nasturi şi capse pe la haine ca să înveţe să le deschidă-închidă - nu a prezentat interes nici cât să o desfacă din ambalaj. De altfel, Ilincăi i-au plăcut toate cadourile... primite de Roxana, ale ei nu. Pe principiul "dacă se joacă sora mea mai mare cu ele înseamnă că e ceva de capul lor, dacă le-am primit eu, înseamnă că sunt de bebe şi nu le vreau".

Ce prinţese mofturoase mai avem şi noi!

A doua zi de Crăciun am fugit din Bucureşti în căutarea unui petic de "zăpadă neatinsă", vorba copiilor. Şi am găsit-o la ţară, la rudele paterne.

A mai trecut un Crăciun!
La anul, dacă nu uit până atunci, am să le iau o singură piesă, un singur lucru pe care şi-l doresc cel mai tare. Şi atât, că oricum restul sunt doar de umplutură :)

Moş Crăciun, runda 5

În vacanţă la bunica. Împreună cu verişorii. La o staţie de tramvai distanţă de casă :)
Fetele au primit albă ca zăpada cu cei şapte piticei, joc Hop şi Buf şi (cam multe) dulciuri.

Moş Crăciun, rundele 3 şi 4

2 în 1, ofertă specială: cadourile de la tati de la serviciu şi cele de la noi - găsite în dimineaţa de Crăciun sub brad. Păpuşa-bebeluş cu multe funcţii zace în leagăn abandonată chiar din acea zi. Mărgelele Ikea şi-au luat formă de căsuţe şi floricele. Marionetele Ikea pentru degete sunt bun tovarăşi în maşină, la drum. Cărţile au fost citite, exerciţiile distractive rezolvate.

Sărmălători fericite!

Mâine, 24 decembrie, program de înfăşurări sarmale.

Ce căuta frigiderul în copac?

Din ciclul "Ce mi-a făcut mie România s-o urăsc?", sau "Misiune imposibilă: Cum scoţi ecologişti din nişte neamuri-proaste", prezentăm azi imagini din copacii de la geamul apartamentului meu.



Prima imagine: cutie de Zuzu aruncată pe geam de consumator şi înfixată în copacul care se afla în drum. Imagine intitulată "Frigiderul din copac". Sau "Eşti Zuzu? De coş de gunoi n-ai auzit?" - chiar şi gunoi neselectiv, la grămadă, dar o grămadă de la ghenă, nu din copac!



A doua imagine: zdreanţă considerată nefolositoare şi aruncată pe geam de fostul utilizator - presupun că acelaşi cu cel de mai sus, vreau să cred (sunt idealistă, nu?) că deţinem doar un singur asemenea element în bloc. Imagine intitulată: "Şifonierul din copac". Sau "Încă una şi-s gol puşcă".

Şi-atunci mă întreb, cum pot fi educate elementele astea? Cum le poţi explica de deşeuri selective când ei nu au un elementar coş de gunoi în casă? Sau un elementar bun simţ?

Iar în spiritul crăciunului, să vedem câţi brazi vor ateriza direct de pe geamuri în grădina din spatele blocului!

Later edit: imaginile prezentate sunt doar de azi, dar pe parcursul celor cinci ani de când locuiesc aici au mai zburat prin faţa geamului şi s-au fixat sau nu în copaci, după cum funcţiona gravitaţia, următoarele:
- mâncare pentru pisici, multă, multă mâncare pentru pisici şi câini, care odată ajunsă la nasul lor, devine ne-mâncabilă (se împrăştie în patru zări, de exemplu), dar se şi împute (şi la etajul 1, vara, chiar se simte, credeţi-mă!)
- un preş
- cârpe şi zdrenţe de diverse provenienţe (la geamul camerei copiilor mei a stat o izmană şi-un sutien până a venit toamna şi au căzut odată cu frunzele! le-o fi aruncat un soţ înşelat, nervos că şi-a prins nevasta cu amantul, nu ştiu. să zic merci că nu i-a aruncat pe ei pe geam, nu?)
- pachete goale de ţigări (Pall Mall mentolat, cel mai des, aveţi vreun profil de utilizator?)
- o cutie de medicamente (am studiat chiar la ce boală sunt folosite respective, crezând că astfel îl prind pe aruncător, dar n-am avut destul har de detectiv)

...şi nu le mai ţin minte câte altele!

Distracţii de iarnă

Urăsc streşinile care curg, se subţiază stratul de zăpadă şi totul se transformă într-o mocirlă murdară şi poluată!
Urăsc temperaturile călduţe, aşa, ca azi, nici nu poţi să te joci în zăpadă că e apă, nici nu poţi să laşi hainele super-groase de pe tine, iar când deschizi geamurile să aeriseşti mai apare şi câte-o muscă beată.
Mai rău, reînvie şi viruşii epidemiilor şi urăsc asta. Se strecoară, laşi, pe la spate şi atacă.

Zilele trecute, la zăpadă:

Colindători de Bucureşti

Colindatul la ţară însemna, în vremea copilăriei mele, un alai de fete şi băieţi care mergeau dintr-un capăt în altul al satului. Este un sat de tipul "liniar", iar oamenii locului chiar aşa spun, "pe linie", ca să distingă de locaţiile adiacente, "pe deal" şi "pe vale".

Noi, cei care eram prea mici ca să mergem la colindat (sau aşa ne spunea mamaia, ca să nu ne lase să mergem), dar şi cei rămaşi acasă şi bătrânii, ieşeau pe la porţi şi aşteptau colindătorii cu mere, nuci şi covrigi. Toată lumea, peste tot, la toate porţile. Nu exista "primiţi cu colindul?", era de la sine înţeles că primeau toţi.

Toată lumea le dădea acelaşi lucru: mere, nuci şi covrigi. Sau "colindeţe", cum se spune pe la noi. Mamaia însă ne punea să-i aducem de la Bucureşti chifle, care aici se dădeau la liber cu 50 de bani bucata, iar pe-acolo nu se găseau "specialităţi". În satul bunicilor pâinea se dădea pe cartelă câte una de persoană şi venea o dată pe săptămână, joia. Pâine rotundă, neagră şi caldă, iar când mergeam cu tataia la cooperativă să o luăm, mâncam una (din cele două pâini la care aveau "dreptul" bunicii) pe drum până acasă.

Şi-mi amintesc într-un an remarcile copiilor colindători când au primit mere, nuci şi chifle din mâna bunicii mele, în timp ce le sclipeau ochii de plăcere şi bucurie:

- Ia uite, pâinişoare!!

La gazetă

Am apărut la ziar: Ziarul Copiilor.

Revoluţia mea: 21-22 decembrie, după 20 de ani

Primele ecouri ale "revoluţiei" m-au prins în timpul primului trimestru la şcoală, în clasa a opta. Noroc că a venit vacanţa şi am plecat din Bucureşti la ţară, la bunici. Pe-atunci toate vacanţele însemnau la ţară la bunici, cu mici excepţii de vreo tabără. Doar că "la ţară" pentru mine înseamnă într-un sat undeva, după ce treci de Târgovişte spre munte. După ce treci prin Târgovişte, acum oraş martir, pentru că atunci, acum 20 de ani, a fost scenă pentru multe acte - şi actul final, cu împuşcături şi împuşcarea ceauşeştilor.

Într-una din zilele de când ne aflam acolo şi auzeam că la Bucureşti "se trage", mama a plecat singură cu maşina din sat la Târgovişte ca să dea telefon la o vecină din bloc să vadă cum stă treaba, îngrijorată pentru vecine, colege şi pentru agoniseala lăsată în Capitală. Şi ne-a povestit apoi cum a trecut ea pe şoseaua (acum centura Târgoviştei, pentru cine cunoşte) flancată de ceea ce crezusem mereu a fi doar nişte movile de pământ, dar din care acum ieşeau câte-un tanc din fiecare movilă, orientate spre şosea. Cred că trebuie să fi fost foarte înfricoşător.

Tataia asculta Vocea Americii şi Europa Liberă la o aşa intensitate, că se auzea de la poartă ţiuitul specific radioului vechi, căutând programul. Veneau vecini din tot satul să-i pună el la curent cu evoluţia lucrurilor. Om trecut prin război, tataia era un sceptic, nu credea ce vedea cu ochii lui, dar credea ce auzea la posturile clandestine din Occident. Dimineaţa la ora 8 era un scurt buletin de ştiri la Vocea Americii, reluare rezumativă a ştirilor de seara, de la ora 8. Iar de la 6 seara vreo două ore nu-l mai luai pe tataia de lângă aparatul de radio, era Europa Liberă. Însă în zilele revoluţiei, îmi amintesc că s-a auzit radioul ţiuitor tot timpul!

În zilele revoluţiei, aflam ce se întâmpla în ţară de acolo, până când chiar postul de radio naţional a anunţat fuga Ceauşeştilor. În seara acelei zile, ne-am căţărat pe gardul vecinilor, cu complicitatea lor, care ne aşteptau pe partea cealaltă cu o scară, ca să mergem să vedem la televizor revoluţia în direct. Bunicii nu mai aveau televizor. Fuseseră printre primii din sat care îşi cumpăraseră televizor cu lămpi când apăruse tehnica, dar neavând ce să mai vadă la el în anii din urmă ai comunismului ceauşist, nu se mai chinuiseră să-l repare când se defectase.

Am ajuns la vecini, noi, trei generaţii: tataia (mamaia a rămas acasă, a doua zi avea de muls vaca, de primenit coteţul găinilor, de adus lemne din magazie să facă focul să încălzească casa... nu-i ardea ei de revoluţii, treburile trebuiau făcute în orice regim). Şi eu cu soră-mea. Îmi amintesc că tataia a plâns de emoţie, mama îşi făcea cruci întruna şi zicea că nu îi vine să creadă, noi nu înţelegeam prea bine de la "înălţimea" celor cincisprezece şi respectiv treisprezece ani ai noştri.

Şi-mi mai amintesc de fiul vecinilor, un băiat mai mare decât noi cu vreo 10 ani, rămas singurul acasă, neînsurat, în urma fraţilor şi surorilor lui, pentru că era cam... greu de cap, retardat, întârziat, oarecum. Se uita şi el la televizor cu noi toţi ceilalţi.
În seara aceea, când a apărut la televizor gaşca de revoluţionari în balcon şi în studioul televiziunii, el a scos memorabila apreciere (pe care vă rog să v-o imaginaţi spusă cu o voce... de Aiurel din desenele cu Winnie the Pooh: rar, sacadat, o voce groasă şi gravă):

- Ăsta trebuie să fie un film bun, că io îl ştiu pe actorul ăsta (apăruse Ion Caramitru alături de ceilalţi). A mai jucat în filme bune, începe un film bun acum!

Am râs pe înfundate atunci, am râs cu mama şi tataia ani de-a rândul după aceea de vecinul întârziat, care nu înţelesese nimic din tot ce se întâmpla, el credea că am venit la ei să vedem un film.

Dar efectul întârziat abia acum îl înţeleg, după 20 de ani: chiar a fost un film bun! Cu regizor(i), scenarist (scenarişti), recuziter(i), şi tot ce mai presupune turnarea unui film!

Politeţe pe muchie de cuţit

Azi dimineaţă, intru să iau pâine, şi când dau să ies, o doamnă corpolentă umpluse cu... "pectoralii" tot cadrul uşii. Deja ieşisem pe jumătate din magazin, am calculat rapid că n-are loc să treacă pe lângă mine şi nu vreau să sfârşesc strivită de cantul uşii de "pectoralii" doamnei, aşa că, dintr-un zvâc, iată-mă afară din magazin, uşa era liberă, ca şi calea doamnei ca să poată pătrunde în magazin pentru achiziţionarea mult-iubitei pâini. Şi aud în urma mea:
- Scuză-mă, domnişoară, că te-am lăsat să dai peste mine ca să ieşi tu prima din magazin!

În primul rând, sunt doamnă, nu domnişoară, am doi copii pe care încerc să-i educ, să-i învăţ nişte valori sănătoase, să devină oameni civilizaţi, de exemplu; în al doilea rând, nu am dat peste dumneavoastră, îmi pare rău că din cauza... "pectoralilor" aveţi un deficitar simţ al echilibrului, iar aici zăpada proaspăt-căzută n-are nicio legătură; în al treilea rând, ca să puteţi intra, da, trebuia mai întâi să ies eu, este o regulă elementară de politeţe care spune că mai întâi se iese, şi apoi se intră dintr-un loc, autobuz, magazin etc, pe principiul simplu că trebuie să ai loc să intri.

Dar în loc de toate astea pe care le-am gândit într-o fracţiune de secundă, mă întorc spre doamna şi-i zâmbesc:

- Nicio problemă!

Ratatouille me

Ştiţi faza aceea din Ratatouille, în care criticul de restaurante este servit cu un fel de mâncare , care îl poartă, pe aripile amintirilor şi nostalgiei, până în casa de la ţară a bunicilor copilăriei sale?

Ei, aceeaşi tehnică cinematografică am trăit-o eu ieri, când am cumpărat o meschină şi necunoscută ciocolăţică turcească de la un magazin nemţesc din cartierul copilăriei mele, Vatra Luminoasă: am muşcat din ea şi... iată-mă o fetiţă de cinci-sase ani, în braţe cu o cutie de ciocolăţele chinezeşti (de multe ori, expirate, aveam să aflu mai târziu că doar aşa ajungeau pe piaţă, sau le ţineam noi atât de mult că expirau, dar cine ştia atunci detaliile astea?). Ciocolăţele micuţe, de două tipuri: unele înguste, îmbrăcate în poleială aurie, altele subţirele, ca nişte mini-discuri de memorie pentru camerele foto, îmbrăcate în hârtiuţe desenate, pe care le păstram multă vreme după consumarea delicioaselor, în lipsă de termen de comparaţie, ciocolăţele.