Crăciun fără tata

- Mami, şi tu când erai mică te urcai în spatele tatălui tău? - mă întreabă pitica mea, din spatele lui taică-su. Literalmente se cocoaţă în spatele lui, atunci când el stă pe canapea.
- Nu, mami, nu mă căţăram...

Cum să îi explic că nu aveam cum să mă caţăr? Când aveam 8 ani, vârsta pe care o are fiica mea cea mică acum, eram deja orfană de tată de un an.
Nici mai devreme nu m-am căţărat în spatele lui, de câteva luni îl vedeam doar în treacăt, prin uşa întredeschisă a dormitorului în care îşi trăia ultimele clipe, amorţite de injecţiile cu morfină pe care învăţase mama să i le facă.
Nu-mi amintesc nici un Crăciun cu el, eram prea mică.
Nu-mi amintesc că mă ducea de mână la şcoală, căci s-a stins în vara de dinainte de a începe eu şcoala.
Nu-mi amintesc aproape deloc de tata...

Şi totuşi. mi-e aşa de dor de el! Un dor care îmi sfâşie sufletul. A lăsat în urma lui un gol pe care îl resimt zi de zi în interacţiunea mea cu oamenii, cu lucrurile, de-atunci încoace...

-Why does it hurt so much?
- Because it is so real!
dialog din Hobitul, care mă duce cu gândul la această mare pierdere din viaţa mea de copil şi de adult!