Am citit "Brancardierul român" al lui Pleşu (vezi mai jos) şi mi-am amintit cele două "întâlniri" ale mele cu această specie spitalicească, odată cu cele două naşteri. Aşa e, te duci pe masa de operaţie pe picioarele tale, dar de adus trebuie să te aducă ei, brancardierii, înapoi pe patul de spital. La Municipal, ca să te mute din patul de la Reanimare în cel de salon, a doua zi, te forţează să te ridici din pat la doar câteva ore de la operaţie. Vrei-nu vrei, trebuie să te poţi ridica din pat, căci treaba brancardierilor s-a terminat odată cu aducerea ta din sala de operaţii.
Mi-era aşa o ruşine, când vedeam că le aduc la Reanimare pe fetele operate înaintea mea! Erau goale puşcă, doar cu un cearşaf pe ele. Câte trupuri de femei văzuseră şi-aveau să mai vadă? Oare o să le dau voie să mă ia în braţe de pe masa de operaţie aşa, goală?
Vă zic eu, le dai voie, pentru că n-ai încotro! Ei oricum sunt aşa de obişnuiţi, atât de rutinaţi, că aproape că nu te privesc. În plus, după anestezia generală, nici nu puteam vorbi bine, aşa că oricum n-aş fi putut riposta.
La Elias am dat de nişte brancardieri mai şmecheri. Cum, noi nu suntem incluşi în aranjamentul cu maternitatea privată, noi nu primim nimic din miile de euro pe care voi le plătiţi Eliasului. Aşa că aceştia au fost singurii bani pe care i-a scos soţul din buzunar, cei pentru brancardieri.
Însă eram atât de lucidă după operaţia la care nu mai fusesem adormită împotriva voinţei mele, încât am vrut să mă ridic de pe masă şi să merg singură la Reanimare. Nu mi-au dat voie, au şi ei procedurile lor, trebuie să intre şi brancardierii în puzzle-ul ăsta spitalicesc.
Brancardierul roman
Andrei Pleşu
Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate. În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă. Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor...
