O campanie frumoasă

Acesta nu este un post plătit (aş vrea eu!). E doar părerea mea despre o campanie ING.

Undeva există un stejar cu numele meu. Plantat de ei, zice-se, în semn de mulţumire pentru că am ales să folosesc corespondenţa electronică în relaţia cu banca, în loc de hârtie. Ce pot să zic? Foarte frumos din partea lor - şi a mea, nu? :)))

Iată şi dovada, fotografia ataşată la emailul trimis de ING:

Am obosit eu sau nici spectacolele pentru copii nu mai sunt ce-au fost?

Mă simt bătrână. Şi neînţelegătoare, în sensul etimologic, ne-înţelegătoare, care nu înţelege.
Adică, nu vreau să "dau" în nimeni, e doar vina mea că nu înţeleg. Dar tot consider că trebuie să îmi expun părerea proprie şi personală, aici, pe blogul meu propriu şi personal.

Fetele la Teatru la Hotel. @AncaIlie - Blogonovela

Aşa cum unii dintre voi au văzut deja poza (aceasta) pe care m-am grăbit s-o postez pe Facebook chiar de la faţa locului, am fost duminică la spectacolul "Peter Pan". Primul dintr-o serie de spectacole în seria Teatru la Hotel. Pentru mai multe informaţii despre acestea vizitaţi B24Kids.

De remarcat că în ultima vreme, în dorinţa de a veni mai aproape de consumatorul de act de cultură (cât o mai merge şi treaba asta cu actele de cultură, cu noua taxa pe cultură pe care ne-o pregătesc onor guvernanţii!), spectacolele se organizează în diverse locuri. Ceea ce e foarte bine, dacă nu vine Mahomed la munte, să vină muntele la Mahomed. Sau dacă nu merge sacul la moară, vine moara la sac. Şi alte cugetări din înţelepciunea populară, aţi înţeles ideea.

Spectacolele acestea seria Teatru la Hotel sunt organizate de Akua Events şi Mac-Mac Kids - acesteia din urmă îi mulţumim pentru invitaţia la spectacol! Şi au loc în frumosul cadru al Hotelului Hilton din București. Sunt ca niște happeninguri, căci părinții pot merge alături, să bea o cafea pe durata spectacolului, iar la intrare, spectatorii au primit și un voucher de reducere pentru a lua masa la restaurantul hotelului. Copiii au primit un carneţel pe care să ia autografe de la Peter Pan şi Clopoţica.

Spectacolul a avut loc într-o sală de la parter (care mi-a deşteptat amintiri cu conferinţele de presă pe teme de business IT&C din trecutul meu de ziarist de profil, în preistorie, pe vremea când cele mai mari bugete de marketing le aveau companiile de IT&C).

Până aici toate bune. Daaar eu, care sunt mereu pe fugă, care mi-am setat ceasurile înainte ca să nu întârzii, dar mereu reuşesc să mă păcălesc pe mine însămi şi întârzii mai mereu, ei bine, nu ştiu cum am făcut de am ajuns cu jumătate de oră mai devreme - am reţinut ca oră de începere 11, şi de fapt începea la 11.30.
În plus, aşa cum am observat în multe alte părţi - se mai întârzie începerea spectacolului pe motiv că "mai sunt copii de venit". Eu consider că poţi să începi la timp, sau doar cu 5 minute întârziere în loc de 15, din respect pentru cei care au venit la timp, adică majoritatea spectatorilor.

Apoi - vă spuneam că mă simt eu depăşită de lucruri, dar... care e graniţa între piesă de teatru cu temă şi cu subiect, teatru interactiv şi animatori pentru o sală de copii? Pentru că simt că îmi scapă... Teatrul a devenit atât de interactiv încât actorii discută direct cu spectatorii, subiectul se modifică pe parcurs, influenţat de reacţia copiilor din sală, muzica este foarte catchy, s-o cânte toată lumea, iar piesa ţine doar 40 de minute, plus o sesiune de autografe la final.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu e rău nimic din ce am spus. Doar că... nu ştiu, lipseşte ceva. Poate n-ar strica o recomandare de vârstă! Pentru că spectacolele de genul acesta nu se prea potrivesc copiilor de peste, să zic eu aşa, 6-7 ani? Şi mă ghidez şi după reacţia fiicelor mele, de 9 ani jumătate şi respectiv 7 ani jumătate. Cea mare clar nu avea ce să caute acolo. Cea mică a mai căscat şi ea pe alocuri.

La final le-am întrebat tot pe ele ce le-a plăcut şi ce nu. Le-a plăcut piesa, actorii, costumele... Nu le-a plăcut că trebuia să se ridice şi să cânte şi să aplaude... Acuma, nu ştiu dacă e prea mult pentru ele, s-au plictisit de chestiile astea pentru că le-au tot făcut (ale mele sunt destul de duse pe la teatru de tot felul, şi cu mine, şi cu grădiniţa, şi cu şcoala...), sau pur şi simplu s-au "tocit" şi s-au "blazat" ele...

Dar cred că nici mie nu mi-ar plăcea să mă ridice actorii în picioare ca să cânt cu ei, serios acuma! :))
Doar că eu nu am mai ajuns cam de multişor la un teatru "de oameni mari" - şi aşa-mi lipseşte! Aş accepta chiar şi un spectacol la care să mă ridice actorii în picioare ca să le cânt! :))) (glumesc, evident)

Concediu medical

Astăzi mi-am luat concediu medical.

Ieri mai aveam încă drumuri de făcut pe afară... De fapt, în maşină rece, apoi cald, afară rece, apoi intram undeva, stăteam o vreme la cald, iar mă îmbrăcam şi ieşeam în frig şi ceaţă... Şi tot aşa! Simţeam că vremea devenise tot mai câinoasă pentru starea mea de sănătate - laringită incipientă, derivată dintr-o traheo-bronşită, iar afară ceaţă şi mâzgă venită de sus, că o tot ştergeam de pe parbriz. Şi mă gândeam: alte persoane, când sunt bolnave, îşi iau concediu medical. Eu cui să înaintez cererea? Soţului? Copiilor? Că dacă eşti "freelancer" combinat cu "de-copiii-degrabă-crescător" (că n-am găsit altă rimă. Paranteză), nu ai şefi, sau nu din ăia cărora să le scrii cereri de concediu.

Dar cum mi se întâmplă (nu rareori) în viaţă, cererea de concediu medical mi-a fost aprobabă chiar fără să fi scris-o: soţul a avut liber la serviciu astăzi, în contul zilei de mâine care, nu-i aşa, a fost declarată zi liberă, ziua Unirii mici.
Aşa că a beneficiat dragul de el de o zi alături de fetele lui. Iar eu, de o zi în casă!

Ba încă azi a fost şi o zi d-aia în care aia mică ieşea de la şcoală la ora normală, aia mare după încă o oră, aia mică avea engleză la ora normală, aia mare avea de recuperat o lecţie pierdută la altă oră, mai devreme. Astfel că s-a tot plimbat el cu ele.

Norocul meu că am stat la căldurică, ceaiuri calde şi Phosphorus, poate-poate mâine voi fi mai bine.

Lucrurile bune ale zilei:
1. repaos vocal - pe cât posibil, dar oricum, afoniile mele (anual fac cel puţin un episod de laringită cu pierdere totală a vocii) sunt bucuria soţului şi a copiilor! Scapă de cicăleală o zi! :)
2. mai mult timp petrecut de tati cu fetele
3. mai mult timp petrecut de mine la proiectul la care lucrez, plus încă un articol - care va apărea curând, vă anunţ. Şi uite că am mai scris şi eu, după lupte seculare, un post pe blogul aşa-zis jurnal!

Iupiii pentru toate astea!

Presa de blog - varianta mea

Presă de cotidian, eu în 1999:
fuga la redacție, semnat condica, ședința de sumar pe ziua respectivă, fuga la conferinţa de presă uneori fugeam la mai mult de o conferinţă într-o zi, luat notiţe, fuga înapoi la redacţie, scris articol pentru deadline în pagină până pe la amiază.

Presă de revistă lunară, eu în 2004:
mers agale la redacţie, şedinţa de sumar pe luna respectivă, mers la conferinţa de presă, luat notiţe, eventual interviu după conferinţă cu vreunul din "actori", apoi în alte zile alte conferinţe, alte interviuri şi pregătiri de materiale, mers agale la redacţie şi scris articolele cândva înainte de deadline.

Au mai fost etape şi variante diverse, cum ar fi transmis direct de la faţa locului pe telefon, o colegă din redacţie scrie şi pune articolul în pagină..

Freelancer, blog personal, eu în 2015:
vorbit cu mama să ia copiii de la şcoală şi să-i ţină până mă întorc de la conferinţa de presă, discutat pe fugă cu unu-altul la conferinţă, notiţe direct pe telefonul mobil, poze cu telefonul mobil, înapoi la mama, luat copii, dus copiii la înot, cumpărături pentru casă cât sunt în bazin, dus copii la engleză, mers acasă pe fugă, temele restante pentru a doua zi, administrat la fiecare copil mâncare şi medicamente de după viroze, culcat, uneori fără povestea de seară. În sfârşit, mă pot apuca de articolul de după conferinţa de presă!

Ah, wait! E noapte, trebuie să mă culc şi eu!
Vă voi scrie mâine despre proiectul Teatrul la cinema... Sau poate în altă zi... Sper că în curând...

Noapte bună!

T&T: Tibi si Tudor Chirila

"Everytime when I look in the mirror..." - cum s-o simţi băiatul ăsta când se uită acum în oglindă, vs cum se simţea înainte de Vocea României?

Mi-a rămas în minte momentul din finalul sezonului 4 al Vocii, cu Tibi pe jos, cu cecul de 100.000 de euro în braţe, cu confetti căzând pe ei... Momentul ăla când viaţa ta o ia pe alt făgaş decât ai crezut vreodată! Pentru că dacă vreodată ar fi vrut să urmeze calea muzicii, ar fi făcut asta până acum. Or, el este, cum a spus şi Chirilă, "băiatul cu chitara"!
By the way - ce am învăţat şi eu de la viaţă, mi-a confirmat şi Tudor Chirilă acum: dacă e ceva la care te pricepi, ceva ce faci bine, atunci fă exact aia! Ergo, în finală Chirilă unul din momentele cele mai emoţionante a fost acel "Ana" cântat simplu, la chitară (chiar de Tibi) şi pian (acompaniament).

Asta am vrut mereu de la Vocea României, la asta m-am aşteptat de la bun început, când am văzut primele promo-uri: să văd și să aud oameni (simpli, adică ne-cântăreți profesioniști) care cântă. Ediţia asta însă, mai mult ca oricând, am fost dezamăgită să tot văd în audiţii diverse backing vocals sau alte persoane care deja au clipuri pe youtube sau au fost lansate în alte cercuri, dar tot muzicale.

Nu am ştiut de campania lui Chinezu, dar i-am susţinut şi online, şi prin SMS pe Tiberiu Albu şi Tudor Chirilă, din tot sufletul meu de rockeriţă care n-ar fi ratat concertele grele care au venit la noi sub nicio formă! Am fost la concertul Metallica în 1999, apoi la a doua venire a Metallicii am îndurat o ploaie torenţială, ne-a udat pînă la chiloţi, dar eu de-acolo nu m-aş fi dus, şi am răguşit urlând! La Iron Maiden, acelaşi an cu a doua Metallica, a fost o căldură infernală, am ieşit din aglomeraţie pentru că mi se făcuse rău.. La AC/DC, Manowar, din nou Manowar, Ozzy Osborne, Scorpions... și mulți alții pe care nu mi-i mai amintesc acum. Rock clasic. Rock pe pâine!

Acestei ediții a Vocii României, prezenţa lui Tudor Chirilă printre membrii juriului i-a crescut calitatea cu vreo 2 clase!, iar câştigarea trofeului de către un cântăreţ de rock mi-a crescut mie optimismul că se poate şi altfel, se poate şi aşa! În plus, mi s-a redeschis apetitul de ascultat rock romanesc si rock vechi.

Acasă la Moş Crăciun

Trecem printr-o perioadă aglomerată, dar cu lucruri frumoase - concurs de înot, serbări la engleză, recital la pian şi chitară, petreceri de zile de naştere... you name it!

Printre toate astea, am reuşit sâmbătă să ajungem în Regatul lui Moş Crăciun, adică recent deschisul Santa Claus Kingdom, la adresa din şos. Pipera nr. 59. Detalii aici: www.santaclauskingdom.ro.

Gata, acum că v-am dat informaţiile legate de locaţie, pot să vă spun şi nişte poveşti ilustrate.

Santa Claus Kingdom e aşa... un fel de regat al locurilor de joacă pentru copii. Dacă ajungi (ca noi) destul de devreme încât să fie mai liber, poţi să te bucuri de:
- pârtie de schi artificială - scurtă, dar numai bună pentru începători
- patinoar- micuţ, dar suficient
- tubing - pista de tubing mi s-a părut suficient de lungă, plus că la întoarcere trebuie să cari în sus colacul ăla de cauciuc după tine
- pistă de maşinuţe sau nu ştiu exact cum se numesc, sunt de fapt un fel de biciclete pe 4 roţi, pentru că se acţionează prin pedale - mai mari sau mai mici, după dimensiunea copilului
- căţărare pe perete pentru copiii mai mari
- carusel cu cai şi trăsurică
- trenuleţ pentru copiii mai mici
- o versiune mai light dar foarte amuzantă a jocului pe care l-am văzut la TV cu numele "Spărgătorii de râs"
- magie pe scenă cu un magician
- labirint şi tobogane gonflabile de tot felul
şi chiar Moş Crăciun în persoană, pentru luat în braţe copiii şi pozat cu ei!

Toate echipamentele sunt asigurate de organizatori, schiuri, clăpari, patine etc.
La un moment dat însă, s-a aglomerat atât de tare, încât deja au început să se lovească unii pe alţii - involuntar, din cauza aglomeraţiei. Aşa că a fost momentul să plecăm. Când ne-am uitat la ceas, am văzut că deja trecuseră vreo 2-3 ore!!

Ce să vă mai spunem? Preţurile sunt mai mari în week-end decât în timpul săptămânii, şi oricum, nu am înţeles de ce trebuie să plătească şi adulţii. Există mâncare şi apă la faţa locului, dar nu mare lucru şi la preţuri mari, aşa că mai bine vă luaţi un sandvici şi apă la voi când mergeţi.

Dacă putea să fie un astfel de loc de joacă mai frumos de-atât? Probabil. Dar e un început. Eu, una, visam de mult să schiez în Bucureşti - şi nu cu maşina pe stradă, ci cu schiurile pe o pârtie. Aceasta nu e e exact ce mi-am imaginat, dar e ceva totuşi.

Vă las cu nişte poze de sâmbătă. În care Ilinca apare mai puţin dintr-o pură întâmplare. Deşi era în rochie, s-a dat şi ea inclusiv pe schiuri!

 

copyright: @AncaIlie - Blogonovela

De serviciu pe şcoală

Zilele trecute fii-mea a' mare a fost "de serviciu pe şcoală".

Pentru cine nu cunoaşte expresia, ea vine, în amintirea mea, la pachet cu acel clopot mare, talangă îi spuneam noi, cu care în mâini efectiv alergam pe holuri şi-l zdrăngăneam ca să se audă în clase şi să înceapă recreaţia, şi apoi ora.

Cât de des făceam asta într-o zi? Păi foarte des, tot cam la 35 de minute, căci şcoala noastră mică avea, pe acea vreme în anii 80, atât de multe clase, cu câte 42 de elevi în ele, încât învăţam în 3 schimburi, ca la fabrică. Orele aveau vreo 35 de minute şi pauza 5  minute.

Ce s-a schimbat de-atunci? Şcoala nu, fetele mele învaţă (cred că am mai spus pe undeva) chiar la şcoala generală la care am învăţat şi eu, şi tatăl lor. Alegerea aceleiaşi şcoli a fost "big mistake", zic eu acum, pentru că aşa se vede şi mai bine ce (nu) s-a schimbat de-atunci!

Adică... nu mai sunt sobele de teracotă pe holuri, ramele de lemn de la geamuri au fost înlocuite cu termopane albe, s-a mai adăugat câte un colţ şcolii ca să mai rezulte de aici încă vreo 4 săli de clasă, unele dintre clase sunt dotate modern (cu banii părinţilor)... Dar oamenii, deşi alţii ca identitate în buletin (nu am mai găsit absolut pe nimeni de pe vremea mea) sunt aceiaşi, sistemul în care sunt apreciaţi (depreciaţi, mai bine zis) elevii, sistemul de pus la grămadă, la gloată, sistemul de "te-am prins - te-am ars", cum îi spun eu, pentru că vânează greşelile pentru ca atunci să-l "înveţe o lecţie" pe copil, sistemul care înăbuşă în faşă orice iniţiativă a copilului, pe motiv că "nu ai ridicat mâna şi nu ai răspuns frumos, deci nu îţi iau în calcul răspunsul" - e acelaşi. Ba poate pe alocuri mai rău - pentru că ne-am deschis ochii şi ne dor ochii de ceea ce vedem. Ca în "Flori pentru Algernon", ignoranţa uneori e mai sănătoasă decât "văzutul". (Nu vreau să spun că e mai bine să nu ştii nimic...)

Dar să revenim la anul de graţie 2014. Ieri fii-mea a fost elev de serviciu pe şcoală. Nu, nu e aşa de mare ea, e doar clasa a III-a, dar ei sunt cei mai mari din tura care învaţă de dimineaţă. Clasele a IV-a sunt deja după-amiază. Probabil că în ritmul ăsta, o să-mi împrospăteze amintirile de acum 30 de ani prin faptul că vor învăţa şi ei în 3 schimburi, ca la fabrică.

Şi atunci, dacă ei sunt cei mai mari, trebuie să facă acest serviciu. Nu mai aleargă pe holuri cu talanga, ci apasă pe butonul soneriei, nu-mai-ştiu-de-câte ori scurt, şi de alt număr de ori lung, la orele indicate pentru pauze.

Şi ce s-a mai lamentat ea, în cor cu prietena C., câteva zile că nu le lasă doamna să facă de serviciu împreună, pentru că doamna a ales ca şi criteriu să îi pună de serviciu aşa cum stau în bănci, iar ea nu stă în bancă cu C. - pe motiv că - dar asta e deja chestiune de "Copiii spun lucruri trăsnite": La începutul anului şcolar, au stat împreună în bancă, cu condiţia să nu stea de vorbă în timpul orelor. La care C. a replicat: "Păi atunci care mai e farmecul să stăm împreună în bancă? Că în recreaţie oricum putem vorbi, chiar dacă nu stăm în aceeaşi bancă!" Good point, aş zice eu, dar acum stau în bănci diferite, fiecare cu câte un băiat cu care nu au de schimbat nicio vorbă.

Ei, dar vine ziua când trebuie să facă de serviciu şi le anunţă doamna că a doua zi trebuie să se prezinte la post la 7.45... ele două! Nu vă imaginaţi fericire mai mare să chiulească de la ore  să facă de serviciu împreună!

Dimineaţa, numai ce mă trezeşte scârţâitul uşii de la dormitorul nostru şi se iveşte un cap ciufulit:
- Mami, e ora 6 şi un sfert, mai stau aici la tine până te trezeşti şi tu la 6.30, şi mergem să ne pregătim ca să nu întârzii la şcoală.
Eu, adormită rău de tot, nu simţeam că mi-am făcut somnul. Bine, asta simt în fiecare dimineaţă, că am lăsat pe pernă un rest de vreo 2 ore de somn, dar acum era mai rău! Îi fac totuşi loc lângă mine pe marginea patului şi îmi arunc un ochi pe geam. Beznă. La 6.30 e beznă, m-am obişnuit. Zic, dacă e şi-un sfert, mai am 15 minute de stat la căldurică. Pe care le-am cam simţit că au trecut - dar ceasul nu suna încă. Într-un final mă ridic într-un cot şi-mi iau telefonul pus să sune pe noptieră. Ce credeţi? Era 3.40! Deci, fusese vreo 3.30 când a venit bandita la mine. M-am stropşit la ea, că după ce că nu ştie să citească corect ceasul şi confundă limba mică cu cea mare, mai trezeşte şi pe alţii, şi am gonit-o înapoi în patul ei. Ca să vezi ce responsabilitate pe capul ei! Mai-mai să mă pună să plec la şcoală în creierii nopţii!

Oricum, pentru ea a fost, cum mi-a declarat la prânz, cea mai frumoasă zi din viaţă.

Da' io stau şi mă întreb, cu înţelepciunea adultului şcolit pe la cele conferinţe de parenting: Oare asta e valoarea "chiulitului legal"? A timpului petrecut la şcoală, în şcoală, cu diverse duty-uri (să adune prezenţa de prin clase, să se ducă cu diverse bileţele sau anunţuri la un profesor sau altul, să cheme de la cancelarie pe unul sau altul căutat... etc), dar nu în clasă? Hmm...

Păi... despre ce piesă vorbim noi aici?

După lupte seculare care au durat... vreo câteva luni de încercări, am reuşit să prindem bilete la piesa "Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?" de la Teatrul Act. Pe care l-am văzut aseară, luni seara.

Înainte să mă apuc să citesc după cum am obiceiul - şi poate să notez şi aici la finalul articolului - ce a mai scris lumea până acum despre piesa de aseară, ia să apuc eu să notez câteva impresii personale.

În primul rând - am mers pentru că piesa are la bază textul lui Marin Preda, "Moromeţii" - una din capodoperele reale ale literaturii române, după umila mea părere. Pe vremea când încă mai credeam că voi ajunge să scriu şi eu vreodată romane sau măcar povestiri, începusem prin a-mi semna articolele din ziarul la care lucram cu pseudonimul Mara Preda, atâta de tare îl apreciam pe scriitor! :)

Apoi - sau pe acelaşi plan - am vrut să vedem piesa pentru că ştiam că este regizată de Aexandru Dabija şi jucată de Marcel Iureş şi George Mihăiţă. Pe Iureş îl mai văzusem în rol de bărbat ajuns la bătrâneţe tot la Act, în piesa "Acasă la tata" a lui Mimi Brănescu (super piesă! Mi-a plăcut scenariul extrem de mult, ca şi jocul actorilor). Dar George Mihăiţă nu pot să spun că se număra printre actorii mei favoriţi.

În plus, aveam o uşoară reţinere - combinată cu curiozitate: adică, hai să vedem, poate magistralul Marcel Iureş să-l "bată" la Ilie Moromete pe Victor Rebengiuc?

De fapt, comparaţia nu ştiu dacă trebuie neapărat făcută, pentru că vorbim despre altceva, una e un rol de film - excelent filmul lui Stere Gulea, excelentă distribuţie, magistral jucat, nu cred că va mai fi vreodată depăşit sau măcar! - şi cu totul alta un rol de teatru cu acelaşi personaj.

Dar hai s-o luăm cu începutul. Piesa nu este o prelucrare a romanului lui Marin Preda in integro, şi nici măcar o "felie" din roman. Ci este un scenariu (de Cătălin Ştefănescu, realizatorul TV care semnează "Garantat 100%") de sine stătător. Este un dialog între două dintre personajele din Moromeţii, Ilie Moromete şi Cocoşilă, la ceva vreme după acţiunea din roman. Nici măcar nu se pomeneşte de vreo Poiana a lui Iocan - poate doar discuţiile pe teme istorico-politice şi aparatul de radio care deschide piesa cu buletinul de ştiri să facă o trimitere într-acolo. Dar de fapt acţiunea pare că se petrece... undeva-niciunde, cândva-nicicând, illo tempore.

Prima parte a piesei ne "încălzeşte" cu un dialog uşor facil, uşor neserios, uşor frugal, ca să folosesc un cuvânt din domeniul culinar, căci în piesă se şi mănâncă, fasole cu ceapă! - Asta cu mâncarea nu am înţeles-o decât ca pe un artificiu ca să rupi cumva monotonia dialogului, ca să le dai de făcut ceva cu mâinile în timp ce dau din gură, ca să rupi scena puţin.

Ne întrebăm - sau eu mă întrebam, oare piesa e o comedie? Pentru că poveştile pe care şi le deapănă unul altuia par ireale unui ne-trăitor la sat, dar sunt de fapt desprinse din realităţile rurale chiar şi ale zilelor noastre - poate prea mult din zilele noastre, dacă mă întrebaţi pe mine, pentru că am impresia că "pe-atunci" aveau mai multe preocupări lucrative ţăranii decât au acum, or poveştile erau despre altceva, numai despre muncă nu prea.

Am mai decelat în aceste poveşti că mai ales Iureş - sau poate aşa a fost ideea lui Dabija - a imprimat tonului un pic şi din Nea Mărin-ul scenetelor cu Amza Pellea. De altfel, eu însămi, când am citit prima oară "Moromeţii", mi-l imaginam pe Amza Pellea în rolul lui Ilie Moromete, dar asta s-a schimbat odată cu filmul lui Stere Gulea, care a aşezat lucrurile comme il faut.

Şi când te simţi mai relaxat şi te gândeşti că n-are că să se mai schimbe în atmosfera piesei, că este o piesă uşurică, de reamintit "Moromeţii", de făcut poftă să reciteşti cartea sau să revezi filmul, scoate Ilie Moromete lada de zestre - şi cumva, cred că realizatorii piesei scot efectiv din această ladă fix cea mai dramatică scenă din "Moromeţii": bătaia pe care le-o administrează Ilie băieţilor şi fuga acestora de-acasă, ruptura dintre generaţii şi felul dramatic în care s-a produs aceasta.

Interesant că personajele, toate celelalte din familia Moromeţilor, sunt "jucate" aici, într-o scenă de teatru în teatru, de George Mihăiţă, iar ei înşişi apar doar sub formă de portrete de pe pietre funerare pe care le alege Iureş dintr-o grămadă. Dar toată scena - pe care Iureş reuşeşte s-o ducă frumos la capăt, cu dramatism, ca o explozie de talent - este, cred, chiar mai dramatică decât cea din carte sau din film. Pe mine personal la sfârşit m-a lăsat cu gândul că Moromete a rămas "cu o traumă", m-a dus în psihanaliza contemporană, m-a făcut să mă gândesc că nu şi-a rezolvat trauma şi n-are să şi-o rezolve vreodată! :)

Alexandru Dabija creează două personaje puternice: un Cocoşilă bonom şi bun tovarăş de poveşti cu Moromete - şi tovarăş de pahar, vedem acum, şi un Ilie Moromete când hâtru, când "angoasat", când glumeţ, când deprimat.

Un alt personaj în piesă este gardul. Cotrar părerii (exprimate de consortul cu care am văzut piesa împreună aseară) că acest gard reprezintă doar un element de decor şi un pretext pentru introducerea unor efecte luminoase şi de fum cu ajutorul lui, ceea ce se prea poate, de altfel, însă mie mi s-a părut că gardul avea şi el un "rol" în piesă, era el însuşi personaj. Gardul acela era un fel de graniţă, de separare între ieri şi azi, între vechi şi nou, între aici şi acolo, între traiul binecunoscut al Moromeţilor de dinainte de fuga băieţilor, şi schimbarea majoră care s-a produs în familia acestora după aceea. Poate chiar o frontieră fizică între două tărâmuri ne-fizice: realul şi imaginarul, sau existentul şi nefiinţa.

Ca impresie generală, personal am plecat acasă de la piesă cu gândul că nici teatrul ăsta nu mai e ce-a fost odată, că regizorii nu se mai rezumă să pună pur şi simplu în scenă fapte, lucruri, chiar şi trăiri. Ci trebuie mereu să dea măsura talentului cu orice preţ, ceea ce e de admirat. Dar alteori merg parcă prea departe, "ne pun mintea pe bigudiuri", ne scot din comoditatea fotoliului de teatru şi, culmea!, ne pun să gândim, să ne imaginăm, să găsim sensuri ascunse ale lucrurilor de altfel ştiute.

S-a aplaudat mult, piesa a fost foarte apreciată de publicul de aseară. Dar oricât aş încerca să fac abstracţie de carte sau film, nu prea reuşesc. În plus, personal am o mare problemă cu conceptul de "veridicitate", de verosimil. Mai ales atunci când e vorba de lumea satului, această veridicitate este şi mai greu de atins. De exemplu, încerc să nu mă gândesc la degetele lungi şi delicate ale lui Iureş în rolul de aseară, sau încerc să nu mi-l amintesc pe George Mihăiţă în spumoasele roluri de comedie de unde, probabil, a împrumutat un pic de butaforie.

Şi acum, hai să vedem ce a mai scris lumea despre piesă şi să notez 2-3 idei.

Mai întâi, în Yorick.ro, Monica Andronesc vorbeşte în martie 2014 despre neverosimil, despre rătăcirea unui personaj shakespearian în Poiana lui Iocan. Iată articolul aici

Oana Stoica face o cronică bună piesei în Dilema Veche, tot la premiera din martie 2014. Ea scrie despre aşezarea piesei într-un timp şi spaţiu suspendat între aici şi dincolo, despre "ăsta-i nivelul" discuţiei, despre soliditatea textului. Iată articolul aici

Pe blogul ei, Ileana Lucaciu realizează un elogiu al spectacolului atunci când povesteşte despre întâlnirea cu... valoarea. Valori, în ipostazele scriitorului Marin Preda, actorilor Iureş şi Mihăiţă, regizorului Alexandru Dabija, toţi de primă mână. Iată articolul ei aici

Dacă v-am convins, mergeţi şi vedeţi piesa. Atenţie, trebuie rezervare căci se vând foarte repede cele vreo 100 de bilete de la fiecare spectacol!

Alfie Kohn 2014, partea a doua

II. De la condiţionări şi ameninţări la cooperare şi înţelegere - instrumente practice pentru părinţi şi pedagogi

Recapitulăm:

- În prima parte am discutat despre abordarea "doing to" - "acţionarea asupra" copiilor, şi am vrut să trecem de la această abordare bazată pe control, la cea pe termen lung, abordarea "working with", "împreună cu", pentru a ajunge la cum vrem să ajungă de fapt copiii noştri.
- Trecerea de la abordarea centrată pe comportament la cea centrată pe nevoia copilului.
- Apoi trecerea de la abordarea bazată pe pedepse şi recompense la cea bazată pe cooperare.

Problema cu unii părinţi (tratată în cartea Mitul copilului răsfăţat, recent apărută în limba română) este că de teamă de a nu fi trataţi drept prea permisivi, şi deci slabi, şi atunci încep să fie prea autoritari.

La sfârşitul zilei s-ar putea să plecăm totuşi (de la conferinţa aceasta - n.m.) cu îndoieli de genul: există şi zone gri? Trebuie oare să intervin aici sau nu? Nu există un răspuns clar pentru asta, sau fiecare dintre noi putem găsi doar în noi înşine răspunsul!

Problema pedepselor şi recompenselor - este ridicată de Alfie Kohn :
- acasă
- la şcoală
- la muncă

Motivarea - poate creşte sau scădea. Vrem ca ai noştri copii să aibă cât mai multă motivare.
Le putem oferi recompense (ca să-şi facă curat în cameră, ca să-şi termine mâncarea sănătoasă etc.)
(parental control sympthom: "good job", "good job" - bravo, bravo - o spui mecanic, fără să îţi dai seama măcar)
Dar există motivare externă şi motivare internă. Cele de mai sus fac parte din motivarea externă. Cea internă - vine din înţelegerea nevoii, citeşti o carte nu ca să primeşti o notă bună, ci ca să afli ce e în ea, mănânci ceva bun nu ca recompensă, ci pentru că nu ai mâncat nimic de câteva ore. etc.

Şcoala - Când oferi note elevilor pentru realizări la şcoală, vor deveni mai puţin interesaţi de actul de a învăţa! De ce? Le creştem motivarea externă, şi deci vor pierde motivarea internă.
După părerea lui, o şcoală bună nu dă note, ci evaluare narativă, descriptivă a copilului!

În plus, atunci când lăudăm realizările copiilor le oferim dragoste condiţionată. Dar de fapt copiii îşi doresc nu să ia note bune, nu să fie atractivi, nu să ia premii etc., ci IUBIREA necondiţionată a părinţilor! Altfel, asta duce şi la un self esteem scăzut, atunci când copilul realizează că este acceptat, iubit, valorizat doar dacă... - dacă ia note bune, dacă ia premii la concursul de înot etc.

Problema cu profesorii de la noi - că dau note şi apreciază aşa copiii - soluţia oferită de Alfie este ca eu, părintele, să nu discut cu copilul despre notele primite, despre ce crede profesorul, ci despre ce a făcut el, copilul la şcoală, ce lecţie, de ce i-a plăcut acel autor şi de ce nu i-a plăcut altă materie etc.
Dacă îl laud pe copil când vine de la şcoală cu o notă bună nu sunt cu nimic mai bun decât profesorul care nu îl valorizează ca om decât dacă face ce i se spune, dacă ia nota bună etc. Îi arăt că de fapt eu îl iubesc condiţionat.
"Praise is judgement" - Lauda înseamnă judecată de valoare. Or, noi vrem ca ai noştri copii să nu fie "judgemental". Da, au nevoie de feed-back, dar atât, fără praise, fără judgement.

Un studiu de acum câţiva ani se referea la felul în care au perceput un grup de tineri iubirea necondiţionată a părinţilor lor. Unii sunt de acord că părinţii i-au iubit necondiţionat, alţii nu. Aceştia s-au simţit frustraţi şi manipulaţi de părinţii lor, "ne-liberi" din punct de vedere psihologic, s-au simţit controlaţi ca prin telecomandă, motivaţi extern, nu intern - chiar dacă părinţii lor afirmă că i-au iubit necondiţionat. De ce? Pentru că a fost experimentată, trăită de ei ca iubire condiţionată.

Concluzia este că nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem noi, ca părinţi, este: cum aţi vrea să răspundă copilul nostru la o astfel de întrebare (de genul: chiar dacă mă purtam rău, mama tot mă iubea!) peste 20 de ani?

Cum, de ce funcţionează cooperarea cu copiii, abordarea "working with" în loc de "doing to", abordarea prin pedepse şi recompense? - Pentru că este NECONDIŢIONATĂ!

Guidelines

Alfie Kohn recunoaşte: Nu vreau să spun că eu am toate răspunsurile iar voi, proştilor, trebuie să faceţi lucrurile "right", ci spun că suntem în această călătorie împreună şi că măcar putem să vedem împreună ce înseamnă "right".

1. Conceptul de "umbrelă" - pe scurt, să iei copiii în serios. Să porneşti de la premisa că dorinţa lor contează, nu să îl "dismiss", să îl tratezi cu respect. Kohn a ajuns la concluzia că mare parte din managing sau handling little children vine din respectul pe care li-l arătăm şi mai precis, de la a-i plăcea pe copii, pur şi simplu!

Noi le spunem ce să simtă - oh, haide, că nu îl urăşti pe fratele tău, ştii asta!, îi întrerupem constant când vorbesc şi apoi ne mirăm că ei ne întrerup pe noi etc. Gândiţi-vă cum îi vorbim copilului dacă îşi uită ceva acasă: o să-ţi uiţi şi capul dacă nu ar fi prins de gât, când o să înveţi să ai grijă de lucrurile tale, ce, eşti surd? (nu, am doar 3 ani! - ar trebui să răspundă) etc etc. Dar dacă ai avea un prieten în vizită care tocmai vrea să plece şi îşi uită umbrela, cum îi spui? Îi spui simplu: oh, vezi că ţi-ai uitat umbrela!

Trebuie mereu să ne dăm un pas înapoi şi să vedem dacă are sens cererea noastră. OK, vrei să îşi facă curat în cameră, dar întrebarea este de ce vrei să îşi facă curat aşa cum vrei tu în singura cameră a lui? Adică, pe bune, dacă are mucegai în pat e una, dar dacă are alt sistem de "ordine", al lui, nu trebuie musai să fie ca al nostru, camera lui e a lui, a mea e a mea.

Deci prima idee din seria de "guidelines" ar fi să ne reconsiderăm cererile pe care le avem faţă de copii.

2. Put your relationship first. Să ai dreptate nu mai contează dacă al tău copil îngheaţă când te vede că intri în cameră. Întreabă-te dacă merită. Deci ideea ar fi să nu faci nimic care să erodeze această relaţie de încredere. Nu vor veni la tine să îţi spună "am făcut-o de oare, am nevoie de ajutor" dacă le e frică să recunoască că au greşit pentru că ştiu că vor fi pedepsiţi!
Trebuie să vedem prostioarele copiilor, lucrurile "rele" pe care le fac ca pe nişte probleme pe care trebuie să le rezolvăm împreună, nu ca pe nişte infracţiuni - pe care în cele din urmă pot învăţa să ni le ascundă, să le ascundă de autorităţi, când vor fi mari.
No matter what your kid does, you should be capable to step off! Nu spun că trebuie să ignoraţi fapta, sau să îi aplicaţi tratamentul de tăcere, sau să nu îi mai pregătiţi mâncarea. Trebuie doar să fim capabili să swing back again.

3. Imaginaţi-vă cum funcţionează lucrurile din perspectiva copilului. Cum vede copilul toată chestia asta.
Încearcă să ignori calitatea ta de părinte şi încearcă să vezi din alt unghi lucrurile. La fel, dacă încerci să faci front comun cu celălalt părinte - cum vede copilul asta? Că părinţii fac front comun împotriva mea! :)
Primul pas: ce aş simţi eu dacă mi-ar spune cineva ceea ce tocmai i-am spus eu acum copilului.
Al doilea pas: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Dar oamenii sunt diferiţi şi au gusturi diferite, deci nu funcţionează chiar aşa... Ce funcţionează dacă aş fi rănit, dacă mi-ar face rău lucrul acela.
Deci e chestiunea de perspectivă, schimbarea perspectivei.

4. Fii autentic - nu pretinde că eşti mai autoritar decât eşti, nu-ţi fie teamă să-ţi arăţi vulnerabilităţile, fii sincer cu tine şi cu el, eşti o fiinţă umană. Asta e mai respectuos faţă de copil.
"Connection" şi "control" - cele două extreme.
Skinner s-a concentrat pe comportament, dar nu pe sentimente. A făcut teste pe porumbei şi apoi a scris studii despre oameni, bazate pe acele teste.
E nevoie de curaj ca să-ţi ceri scuze de la copil pentru că i-ai rănit sentimentele, de exemplu.

- Ca răspuns la unele întrebări din sală, Alfie Kohn spune că debarasarea de sistemul bazat pe pedepe şi recompense este necesară, dar nu şi suficientă.

altă idee -
De ce trebuie să presupunem ce e mai rău din partea copilului?
De ce trebuie să pornim de la ideea că copilul face ceva special ca s-o înnebunească pe mami?
Sau, cu alte cuvinte (ale mele, Anca) de ce trebuie să pornim de la premisa de vinovăţie?

5. Talk less ask more: Ascultă-l pe copil.

Da, e mai bine să ţipi la copil decât să-l plesneşti. Dar mai departe, e mai bine să vorbeşti în loc să ţipi. Şi mai departe, e mai bine să explici decât să spui. Unii părinţi spun, dar i-am spus i-am spus de nenumărate ori, degeaba, tot aşa face! Da, i-ai spus, ai vorbit tu întruna. Dar cât l-ai ascultat pe el? Da, acum el ştie mai multe despre felul tău de a gândi şi a vorbi. Dar tu ce ştii despre el, despre cum gândeşte, despre de ce a făcut lucrul acela?

6. Children learn to make good decisions by taking decisions, not by following others rules.
Copiii învaţă să ia decizii atunci când sunt lăsaţi să le ia, nu atunci când li se spune în permanenţă ce să facă. Desigur, în concordanţă cu vârsta şi posibilităţile lor de a construi opţiuni, nu doar de a alege dintre 2 alternative - ceea ce poate fi mai potrivit pentru un copil de 2 ani.

Unii oameni simt o dorinţă foarte mare de a controla un copil, atunci când şi ei sunt controlaţi la muncă sau în altă parte! Dar trebuie să ne gândim la perspectiva lor (la cele de mai sus, practic).

Copiii care participă la luarea deciziilor în familie devin mai aplecaţi asupra şcolii, mai cooperanţi...

Change the default: "default" trebuie să fie că copiii trebuie să ia decizii, în absenţa unui motiv întemeiat care să împiedice asta.
"Tu ce crezi?" - trebuie să întrebăm mereu asta!

Kohn crede că cele mai bune şcoli sunt cele care pun copilul în centrul atenţiei, nu în afara acesteia. "Democraţia copilului" înseamnă să i se poată cere părerea, să nu meargă la şcoală ca într-o dictatură.

- în loc de pedepse şi recompense, li se mai spune "logical consequences" şi "positive reinforcements"

------ -------- --------   -------   -------
Sesiunea de întrebări şi răspunsuri:

Întrebările din public mi se pare că arată îndoiala părinţilor că propunerile lui Alfie Kohn chiar pot funcţiona în situaţii reale, concrete. Cu siguranţă însă, părinţii - care reprezintă cel mai mare procent al participanţilor şi cadrele didactice - destul de puţini, dar trebuie să recunosc că sunt câţiva în sală, măcar îşi pun întrebări. Pentru că totul pare atât de simplu în teorie.

Ce ar putea merge şi cu propriii noştri părinţi? Abordarea "Talk less and ask more" cu siguranţă ar merge în relaţie cu orice alt adult - o abordare simplă şi mai productivă decât a le atrage atenţia (inutil) că nu au făcut treabă prea bună cu creşterea şi educarea voastră, de exemplu.

Pe site-ul lui Alfie Kohn (www.alfiekohn.org) sunt disponibile şi alte lucruri de citit pe teme de parenting, dar mai ales de educaţie.

Mulţumirile mele:

Vă mulţumesc pentru atenţie şi succes tuturor!

Le mulţumesc de asemenea în primul rând celor care au făcut posibilă venirea lui Alfie Kohn la Bucureşti pentru a doua oară, reuşita unui eveniment cu peste 400 de participanţi în sală - mămici, cadre didactice şi medicale, bloggeri, jurnalişti etc. Un eveniment la care s-a văzut bine, s-a auzit bine, s-a răspuns la întrebări, bebeluşii purtaţi de mamele lor nu au deranjat (prea tare), şi evenimentul a fost un real succes.
Şi enumăr aici câţiva, cu riscul de a nu-i fi pomenit pe toţi: Monica Reu, minunata echipă Totul despre mame - Despina Bădescu, Simona Ghenea, Simina Bădică, Vivi Floricică şi multe alte fete.
Mulţumesc şi eu pentru invitaţia la conferinţă (pentru prima oară la Alfie Kohn), fără de care poate că nu aţi fi putut să citiţi nici voi rândurile de mai sus şi din prima parte a conferinţei :)
Şi mă bucur şi de a fi revăzut prietene din blogosferă precum Bogdana Dobre şi soţul, Luminiţa Malanca, Diana Vasiliu, Delia Grigoroiu, Ioana Macoveiciuc, Dana Dragomirescu... Şi multe altele!

Alfie Kohn 2014: here and now

Live blogging de la conferinţa Alfie Kohn.

Reamintesc despre ce vorbim aici:
Dincolo de disciplina convenţională

I. Ce e în neregulă cu pedepsele sau recompensele

Aşa l-am văzut eu pe Alfie Kohn, de pe locul din primul rând la conferinţă

Vrem ca ai noştri copii să fie minunaţi, fără frică, entuziaşti, responsivi, responsabili, cooperanţi, independenţi, echilibraţi, încrezători în propriile forţe şi liberi - asta am apucat să notez din multele cuvinte, atribute, exprimate din sală ca fiind dorite de auditoriu, pentru copilul fiecăruia. O listă idealistică, ambiţioasă. Sau cel puţin, o provocare să ai un copil care să fie deopotrivă, să spunem, ambiţios şi cooperant.

În majoritatea ţărilor în care ţine conferinţe Alfie Kohn apar majoritatea cuvintelor din această listă.

Dar acest "test" la care tocmai a fost supus auditoriul e un pic subversiv, recunoaşte Alfie. Pentru că deşi ne dorim toate aceste lucruri de mai sus pentru copiii noştri pe termen lung, felul în care le vorbim acum, azi, diseară acasă cu ei, este cu totul şi cu totul diferit, aproape pe dos. Felul în care "acţionăm" şi reacţionăm la cele spuse sau făcute de ei stau în calea realizării de fapt a "dezideratului".

Însă ne trezim că spunem despre un copil că e "bun", în sensul că stă unde-l pui, nu plânge mult, nu se agită în avion etc. Dar stai, tocmai am spus mai sus că vrem un copil fără frică, entuziast etc. Cum se aplică, cum se împacă cele două?

Vom auzi astăzi o critică a practicilor care definesc parentingul tradiţional. Vestea proastă este că nici Alfie dar nu ne dă o reţetă de sfaturi practice - pe care explică că le consideră lipsite de respect faţă de părinte şi copil, deopotrivă. Parentingul nu e o reţetă cum să faci o friptură delicioasă. Asta poţi găsi pe youtube. Dar când vorbim despre creşterea unei fiinţe umane nu e ca schimbarea unei piese la un automobil. Diferenţele sunt extrem de mari atunci când vine vorba de copii.

În unele familii (sau curente de gândire în parenting) întrebarea care se pune este: cum îl fac pe copilul meu să facă ceea ce vreau eu?
În altele - întrebarea este: care este nevoia copilului meu? Şi cum pot să-i asigur această nevoie?

Diferenţa dintre ele este radicală, iar trecerea (shift-ul) de la prima la a doua este extrem de dificil de făcut. Înseamnă să schimbi focusul minţii noastre de pe "short term", pe "long term".

Iar a treia trecere, transformare despre care vom vorbi astăzi este "moving beyond behaviour" - să vezi dincolo de comportament. Concentrarea pe comportament înseamnă să pierzi tocmai nevoile, motivele, valorile care stau la baza şi determină comportamentul care iese la suprafaţă. Cu alte cuvinte, pierzi chiar esenţialul, pierzi însuşi copilul care se face "vinovat" de acel comportament.
Tot ce vrem, uneori, este ca un anumit comportament să dispară, sau altul mai bun să îi ia locul. Şi pentru asta avem tot felul de "tips and tricks" - la care apelează 3 categorii:
- părinţi
- educatori
- angajaţi
Cele 3 categorii au în comun puterea. Şi atunci devine doar o problemă de cine deţine puterea, cine are mai multă putere ca să acţioneze asupra celor cu mai puţină putere.
Concentrarea pe "comportament" ne duce tot mai departe de dezideratele pe termen lung.

Prima schimbare pe care trebuie să o facem este să ne depărtăm de forma de control impus aspra comportamentului.

Fiecare generaţie are momentul ei de "pe vremea mea", lucrurile erau mai aşezate, copiii nu erau aşa de obraznici, în vreme ce copiii din ziua de azi scapă nepedepsiţi etc etc. Oricâte generaţii ai întreba sau orice surse scrise ai chestiona, mereu apare acest "generation gap", acest hău între generaţii în ceea ce priveşte felul în care ne creştem copiii.

Alfie Kohn afirmă că, pentru fiecare copil care aleargă în locuri publice şi are nevoie de o definiţie a copilului răsfăţat, există alte sute de copii certaţi, pedepsiţi fără motiv, plesniţi, refuzaţi când cer ceva pe motiv că "aşa vreau eu" etc. Paradoxal, presupunerea lui este că, prin faptul că sunt super-permisivi, părinţii supra-compensează pentru faptul că alţi părinţi nu sunt permisivi. La tendinţele de dominare pe care le arată unii - genul "la mine în casă eu sunt şef şi cât eşti copil la mine în casă, vei face aşa!", ei răspund cu "nu voi face aşa ceva niciodată cu copilul meu, eu sunt permisiv". Alte mame spun: "eu îi permit orice copilului meu doar cât suport eu. Când nu mai suport, încep să intervin".
Toate acestea au legătură cu ideea de control.

Nu poţi să faci un copil să doarmă! Nu poţi să-l faci să înceteze să plângă! Nu poţi face un copil să te respecte! Există limite, dar atunci când dăm de ele, în loc să ne gândim (în continuare) la obiectivul pe termen lung, ne concentrăm pe alte noi tehnici pentru a atinge obiectivele pe termen scurt: privind comportamentul de moment!

Controlul dă naştere la copii:

1. - fie excesiv de ascultători ("compliant") - oameni care pur şi simplu se supun ordinelor, urmează linii dinainte trasate - vezi şi acei oameni care ajung să fie doar nişte lingăi pe lângă şefi, sau cei care doar, plictisitori, fac ce li se spune, fără să ia nicio provocare
Ne dorim copii care să fie capabili să gândească singuri dacă ceva e greşit. Care să aibă capacitatea să ne spună, respectuos, dacă nu sunt de acord cu ceea ce se cere de la ei.
Alfe dă exemplul mamei de adolesent care se plânge că era un copil aşa de bun şi ascultător, iar acum uite ce a ajuns, nu mă mai ascultă. Dar de fapt, el ascultă în continuare, face ce i se spune, numai că nu mai sunt părinţii cei care îi dictează, ci un cerc de prieteni "neplăcut", ca să spunem aşa.
Nu poţi să le ceri copiilor să pună la îndoială cuvintele altora dacă nu îi laşi să pună la îndoială pe propriii lor părinţi!
În fiecare copil există o capacitate naturală de a spune "dar de ce?", controlul excesiv îi face pe copii să devină "yes, man!" fără capacitate de dicernământ.

2. - fie excesiv de nesupuşi ("defiant") - oameni care pun la îndoială orice formă de control sau conducere. Genul ăsta de copii îi face să-şi direcţioneze furia şi mânia mereu împotriva altcuiva. Vezi de aici şi agresiunea (bullying), intimidarea, victimizarea celor mai slabi. Vezi şi "Bullying"-ul în şcoli.
Dar copilul face pur şi simplu ceea ce i s-a spus să facă.

Există studiile care arată că acei copii crescuţi cu control excesiv în ce priveşte mâncarea ajung să aibă probleme de alimentaţie. Copiii care sunt obligaţi să mănânce doar la ora mesei şi nu între mese, cărora li se dă o gustare dulce ca recompensă dacă mănâncă mâncarea sănătoasă, sau care sunt obligaţi să mănânce tot ce au în farfurie - ajung să nu îşi mai poată controla corpul, nivelul de calorii ingerate. Pentru că tot timpul li s-a ordonat ce şi când să mănânce, cum să stea la masă etc. Ei nu mai deţin controlul, ei pur şi simplu s-au supun, altcineva are controlul. Nu pot decide nici măcar: îmi e foame?

Mutandis mutatis, putem spune acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte sistemul etic al copiilor: li s-a spus mereu ce să facă, ce e bine, ce e rău, altcineva a avut mereu controlul, ei nu mai ştiu. Sunt privaţi de capacitatea de a gândi singuri, pentru ei, de a discerne.

În privinţa educaţiei, cu cât profesorii exercită un control mai mare asupra elevilor, le dau multe teme, îi obligă să facă şi mai multe probleme la matematică, cu atât copiii îşi pierd interesul să descopere ei înşişi lumea. Le fac un deserviciu mare copiilor pe termen lung atunci când li se spune: fă aşa cum îţi spun eu! Le piere interesul de tot.

În concluzie, e valabil pentru mâncare, etică şi educaţie: supra-controlul duce la pierderea interesului copilului pentru acel lucru!

O întrebare din public a adus în discuţie diferenţa imensă între mediul în care încercăm noi, părinţii, să îi creştem pe copiii acasă (şi anume, că încercăm să îi învăţăm să gândească singuri pentru ei, să-şi dezvolte un sistem etic sănătos etc), şi ce găsesc la şcoala tradiţională (şi anume, că li se spune ce să facăm, cum să facă, sunt controlaţi etc). Să îi învăţăm să pună la îndoială autoritatea profesorilor? Cum să facem?

Răspunsul lui Alfie Kohn este că acasă (şi, aş adăuga eu, inspirându-mă din exemplul dat de el din sistemul american, într-un sistem alternativ de învăţământ): copilul primeşte "The knowledge that it could be otherwise!" - devine conştient că se poate altfel. Fără lipsă de respect, trebuie să poată privi lucrurile cumva din perspectivă. Noi, părinţii, le dăm imunizarea, le arătăm că nu trebuie să se lase controlaţi, over-controlled, atunci când ei ştiu că nu e bine aşa! Că ei nu sunt animale de companie cu care să te joci, să faci ce vrei! Şi încet-încet, putem schimba chiar şi sistemul!

De altfel, în ceea ce priveşte temele pentru acasă, este binecunoscută "aversiunea" lui Alfie Kohn faţă de acestea. Însă aceasta este bazată pe studii. Iar el spune că studiile arată că nu există niciun fel de beneficiu în teme!!! (ce-mi place să pun bold la fraza asta!!) Este ceea ce americanii au numit "all pain and no gain!" Temele pentru acasă la copiii sub 15 ani sunt doar pierdere de timp şi dau naştere la conflicte în familie, timpul copilului cu familia trebuie să fie petrecut în familie, nu făcând teme!

Putem face pentru copii mai mult decât să facem: 1. ce ni s-a făcut nouă când eram mici, sau 2. opusul, tocmai pe dos. Putem face ce e bine pentru ei.

Cu această idee, luăm o mică pauză de cafea. I'll be back in 15 min.!

Începem partea a doua a secţiunii de dmineaţă a conferinţei cu o glumă: în toate ţările, pauza de cafea de 15 minute durează tot 30 de minute! :)

(also, give me a dolar for every time I heard an American saying that our English is far better than his Romanian!)

Cum îi facem pe copii să ne asculte, cum ne exercităm controlul aspra lor:

1. Pedepsele

Pedeapsa înseamnă că fac deliberat ceva ca să fac copilul nefericit pentru a face un comportament nedorit al acestuia să dispară.
Este pedeapsa eficientă? Dacă este eficientă, de ce trebuie să repetăm pedeapsa asupra aceluiaşi copil?
Studiile sugerează că copiii care sunt pedepsiţi de părinţi ajung de obicei "mai rău" tocmai pentru că sunt pedepsiţi de părinţi!
Folosirea pedepselor e veche de zeci de ani, dar acum avem suficient de multe studii făcute care să demonstreze că un comportament "rău" al copilului se datorează tocmai acelor pedepse. Pedeapsa nu numai că nu ajută, ba chiar face lucrurile şi mai rele!
Studiile arată că pedeapsa are efectul de a face copilul să se comporte mai rău imediat ce îşi dă seama că este pedepsit. Deci nu numai că e ineficientă, ca metodă, dar e chiar contra-productivă! E mai bine chiar să nu faci nimic decât să pedepseşti.

La şcoală, copiii devin mai buni, învaţă mai bine, îşi iubesc mai mult profesorul - dacă sunt pedepsiţi? Sau dimpotrivă, devin plini de resentimente, pentru că se porneşte de la premisa că au făcut ceva rău?

Pedeapsa corporală, lovirea copilului pentru a-l face să înceteze un comportament "rău", nedorit este doar o metodă de a face pe cineva mai slab, ca putere corporală, să ţi se supună. Şi singura lecţie pe care o învaţă copilul prin această pedeapsa este să folosească la rândul lui puterea (corporală, fizică) atunci când ajunge în situaţie, faţă de cineva mai slab.
De altfel, pedeapsa nu trebuie să fie fizică pentru a produce efecte puternice dăunătoare. De multe ori chiar fără să-i atingem le producem rău, pedeapsa emoţională este extrem de rea! Folosirea expresiei "consecinţele faptei" pentru pedeapsă este la fel de rea. Indiferent cum o numeşti, e tot pedeapsă, e tot "a face ceva în mod deliberat ca să-mi fac copilul nefericit!"

Şi culmea, totul porneşte din cele mai bune intenţii ale părinţilor!

Motivele pentru care pedepsele nu funcţionează:
1. enervează, îi fac pe oameni furioşi şi frustraţi
2. învaţă lecţia puterii - că cel mai puternic are dreptul să acţioneze în forţă asupra celui mai slab
3. în final îşi pierde eficienţa - şi trebuie să vii cu alte pedepse, şi mai puternice
4. erodează relaţia dintre părinte şi copil - vei pierde influenţa. Un citat: "Cu cât îţi exerciţi mai mult controlul asupra copiilor, cu atât mai puţină influenţă vei avea asupra lor pe termen lung!"

De altfel, atunci când sunt pedepsiţi, copiii nu contestă fapta pe care au făcut-o şi care a dus la pedeapsă, nici nu pun problema asta. Ei contestă pedeapsa: de ce eu? fratele meu mi-a făcut asta şi asta... etc.

Problema de a fi prins sau nu că ai făcut ceva "rău" - Se spune că teoria lui Alfie Kohn sună bine în teorie, dar în lumea reală, dacă faci ceva rău şi eşti prins, trebuie să suporţi consecinţele. Dar ideea este nu să te gândeşti dacă eşti sau nu prins, ci să nu faci acel lucru rău (să spargi bănci, să furi, să omori), să înţelegi impactul faptelor tale asupra celor din jur.

Deci dacă este adevărat ce spunem iar studiile arată că pedepsele sunt contraproductive şi ineficiente, de ce totuşi este pedeapsa atât de populară? Pentru că este simplă. Orice altă metodă ia timp, grijă, skills şi curaj courage. Deci pedeapsa e cea mai simplă metodă!

De asemenea, dacă nu pedepseşte, părintele pare că nu este respectat, că nu i se recunoaşte statutul, că pare neimportant...
Pedeapsa poate fi foarte populară pentru că astfel respingem "a nu face nimic" în legătură cu fapta copilului.
Mai e şi o chestie de cultură, "ce-o să zică lumea" dacă nu facem nimic, dacă nu îl pedepsim?

Toate acestea explică de ce totuşi pedeapsa există în continuare, în ciuda ineficienţei noastre.
Există şi părinţi care spun că au pedepsit "din dragoste". Aşa o fi, dar devine confuzant pentru copil, iar durerea nu îi face pe copii să îi iubească mai mult.

2. Recompensele

Un studiu a arătat că acei copii care au fost recompensaţi pentru a fi generoşi au fost mai puţin generoşi decât ceilalţi. Recompensele se dovedesc a fi contraproductive nu numai în ceea ce priveşte valorile bune, cum ar fi generozitatea, dar şi în ceea ce priveşte realizarea lor. Recompensele puse pentru a duce ceva la bun sfârşit fac ca acel lucru să fie făcut mai greşit, să nu fie dus la bun sfârşit de către cei cărora li s-a promis o recompensă, spre deosebire de cei cărora nu li s-a promis această recompensă.

De ce este Alfie Kohn împotriva notelor la şcoală (da, ştiu, încă o provocare pentru sistemul nostru, de parcă temele nu erau de ajuns, nu-s bune nici notele!):
Copiii la şcoală primesc note pentru performanţă. Dar de fapt ceea ce facem este că le inducem focusul pe notă, pe obţinerea acesteia. Se vor întâmpla 3 lucruri:
- nu mai sunt interesaţi de învăţarea în sine
- vor alege cel mai simplu lucru de făcut ca să ia nota cea bună (cea mai scurtă carte de citit, cel mai mic exerciţiu - evită riscul intelectual)
- vor deveni elevi interesaţi de lucruri superficiale

Soluţia (că tot ziceaţi că nu oferă şi soluţii pentru sistemul nostru cultural!) pe care o propune Alfie pentru noi, acei părinţi care ducem copiii în sisteme tradiţionale de învăţământ în care evaluarea se face cu note: trebuie să faceţi ca notele să fie cât mai invizibile cu putinţă!

Lauda este o recompensă verbală. Nu e bine să înlocuieşti o recompensă cu alta. Trebuie să încetăm să mai tratăm copiii ca pe nişte animale de companie! Copilului poate că îi place desertul, sau banii promişi, dar nu îi place ca adulţii să fie manipulatori!

O îmbrăţişare a copilului pentru că îl iubim nu e o problemă. Dar o îmbrăţişare pentru că a luat o notă bună sau a ajuns primul la linia de sosire la un concurs transformă dragostea noastră pentru el în instrument de control!

Cu respingerea ambelor variante de control, de pedepse sau recompense, Alfie Kohn încheie prima parte a conferinţei.

Ora 10 a sosit, Alfie Kohn a şi venit!

Vă mai amintiţi jocul acela din copilărie cu "ora 1 a sosit, Omu negru n-a venit... şi la un moment dat, a venit"? Ei, cam aşa aştept eu întâlnirea cu Alfie Kohn, cum aşteptam să se pronunţe ora fatidică din jocul cu pricina din copilărie. Nu pentru că Alfie Kohn ar fi vreun Omu' Negru, ci cu felul acela de aşteptare, cu felul acela de... oarecum temere. Ca şi cum ar veni în inspecţie. Ce-o să zică despre sistemul nostru de educaţie? Ce greşeli o să mai aflu că am făcut cu propriii mei copii? Ce mai e de făcut de-acum încolo?

Aşadar, mâine 22 noiembrie voi încerca să "raportez" aici câte ceva din ideile conferinţei.

Între 10.00-13.00 are loc prima parte a conferinţei, care ne va spune de ce nu-s bune nici pedepsele, dar nici recompensele în educaţie.

Apoi, între 14.30 şi 17.30, a doua parte a conferinţei va propune soluţii concrete şi instrumente practice pentru părinţi şi pedagogi.

Pe site-ul organizatorilor Totul despre mame, găsiţi mai multe detalii generale despre eveniment.

Iar aici - detalii particulare, de la faţa locului. (acuma, să sperăm că nu-mi crapă bătrânul laptop taman mâine!)

= = = = = = =
Şi ora 10.00 începe... ACUM!