Samothraki, insula caprelor hipsterițe

Tot timpul ăsta cît am studiat eu (și am și uitat între timp) istoria Greciei, limba greacă veche, ghidul turistic despre Grecia, continentală și insulară... mereu am procedat greșit! Nu după carte trebuia, ci la fața locului! :))

Asta am înțeles eu cînd eram în Samothraki. Acolo, între ferryboat și port, capre și plaje cu pietre negre, hipsteri tatuați, muzică de bouzouki și χοριάτικη σαλάτα, bijuterii din alpaca, plaje fără șezlonguri și multă bere locală, cascade și pește de mare... acolo am realizat, poate mai mult ca oriunde în alt loc în Grecia (sau nu, mai am cîteva locuri de suflet), că iubesc țara asta, că n-o să mă satur niciodată de Grecia și că n-o să-mi ajungă o viață să văd toate locurile ei frumoase! :)

Well... chiar pe toate, poate că nu. Dar măcar cîteva.

Trei ani (nu consecutiv, dar orișicît, de trei ori în același loc) am fost la Damouchari, cel din peninsula Pelion, a centaurilor și locul unde s-a filmat o parte din Mamma Mia, filmul, prima parte. Am mai povestit noi cîte ceva de pe-acolo aici și aici și aici.

Vara trecută am ajuns în insula Zakynthos (n-am scris de asta, așa-i? poate i-o veni rîndul într-o bună zi, că e o poveste frumoasă!).

Iar de curînd am revenit din vacanța în insula Samothraki.

Pentru că am promis prietenilor o poveste mai detaliată, mai ales că unii dintre ei se pregătesc pentru o vacanță în Samothraki, pentru că și noi la rîndul nostru am primit multe ponturi și recomandări înainte de plecare, am decis să scriu aici tot ce știu despre Samothraki, din experiența noastră.

Care-i faza cu Samothraki, dom'le?

Faza e că pe insulă sunt 2.000 de locuitori și 100.000 de capre. Am găsit capre pe șosele și pe marginea lor, pe plaje, pe cărările de munte, prin taverne și pe la pensiune. Și chiar și în farfurie, evident, căci carnea de capră e din plin aici și se gătește bine și e bună, pentru cine dorește. Pentru mine a fost o premieră foarte plăcută.

Faza e că plajele sunt "all around the island", cum mi-a spus o doamnă de la "tourist info". Efectiv, șoseaua face un ocol aproape complet - nu chiar complet, nu poți să îi dai roată insulei. Dar te poți opri oriunde vrei, ca să faci plajă. Doar că aproape toate plajele sunt cu pietre, nu stînci, ci niște pietre mari albe, gri și chiar negre. Plajele sunt neamenajate, cu mici excepții unde vei găsi genul de Beach Bar, cîteva șezlonguri cu umbreluțe și un bar. În unele locuri poți folosi șezlongul și umbrela doar pentru contravaloarea unei comenzi de la bar (o bere, o apă, o cafea cu gheață...) - pe plajă la Therma, de exemplu; în alte locuri costă 10 euro pe zi perechea de două șezlonguri și o umbrelă, dar ai inclulse două băuturi în preț - la Pachia Ammos, de exemplu.

Cascada 1

Faza e că pe lîngă plaje și mare, insula Samothraki are și munți, cel mai înalt vîrf fiind vîrful Saos, cu 1600 metri. Pe cărări suitoare de munte dai de cascadele făcute de rîul Fonias (în grecește, "Ucigașul"). La primele două cascade se ajunge relativ ușor (ok, la prima foarte ușor, doar mergi, la a doua urci un pic pe o buză de munte cu priveliște spre mare... awesome view!). Cascadele au format mici lacuri unde se poate face baie, se numesc "vathra" în grecește. În mod uimitor, apa nu este rece în aceste lacuri, dar e adîncă.

Drumul de la Cascada 1 la Cascada 2

Cascada 2

Drumul

Cînd pleci din București, o ții tot spre sud, traversînd Bulgaria și apoi cam o oră de mers și prin Grecia. Portul de unde se ia ferryboat-ul este Alexandroupoli. Trecerea din România în Bulgaria firește, pe la vama  Giurgiu, iar cea din Bulgaria în Grecia prin munți, pe la vama cea (relativ) nouă, Makaza. Înțeleg că uneori poate fi coada la vama aceasta sau chiar aglomerat pe drumul acesta, noi am avut noroc și am trecut foarte repede și la dus și la întors.

Ferryboat

Ca să ajungi pe insula Samothraki depinzi de ferry-boat. Bine, soțu' a mai ajuns acolo, pe la începutul verii, într-o excursie cu un velier, o barcă cu pânze de 9 locuri. Dar nu cred că acest lucru e chiar ușor de făcut cînd mergi cu familia, cu copii și bagaje.

Așadar, trebuie să îți programezi cazarea și statul acolo în funcție de vaporul care te duce și te aduce, de pe continent pe insulă și înapoi. Deși știam asta la nivelul teoretic, evident că noi am greșit și mai întîi am căutat cazarea, și apoi vaporul.

Am rezervat cazarea în perioada disponibilă la pensiunea aleasă (mai jos găsiți și informații despre cazare). La ducere a fost ok, aveam ferryboat la ora 15.00, ora e bună, abia ajungi bine la Alexandroupoli, cît să-ți și tragi sufletul juma de oră. Căci drumul București - Alexandroupoli durează cam 7 ore, depinde și cîte opriri faci.
Dar am avut surpriza ca în ziua în care trebuia să plecăm spre casă, să nu avem decît seara la ora 19.00 ferryboat spre continent, iar trecerea durează mai bine de două ore, ba chiar mai bine de trei ore, cu tot cu îmbarcat mașina, debarcat mașina și ieșit din port. Și nu vroiam să conducem până în România noaptea. Ceea ce ne-a făcut să ne mai luăm o noapte de cazare pe continent, în Alexandropouli, și să plecăm abia a doua zi. (paranteză: am primit recomandarea de cazare de la o grecoaică din Salonic, cazată unde am stat și noi, dar s-a întîmplat ca la recepție la Alexandropouli să vorbim... românește, cu o doamnă care lucra acolo, plecată din Pitești de peste 20 de ani!)

Dar dacă faceți, vorba proverbului, cum zice popa, nu cum face popa, mergeți pe site-ul www.saos.gr, alegeți perioada preferată în funcție de zilele și orele care vă convin la ferry, și puteți face rezervare online chiar acolo, cu plata online și ridicarea biletelor direct din port. Vedeți că orarul vapoarelor diferă în funcție de ziua săptămînii, dar și în funcție de perioadă.

Cazare

Vroiam, ca de obicei cînd mergem în Grecia, să stăm într-un loc mai... tradițional grecesc, cu umbră și mese în curte, cu o gazdă cu care să schimbi o vorbă despre situația socio-economică din Grecia și despre uleiul de măsline. Nu vroiam hotel cu zeci de camere și piscină, nu lux, nu șezlonguri, nu asfalt. Și am găsit o pensiune cu platani și hortensii în curte, cu multă umbră, cu mese și scaune, unde puteam sta seara să jucăm un joc de familie și să bem un șpriț. (Paranteză - noi am fost 2 familii, 4 adulți și 4 copii între 11 și 16 ani, cu boardgame-urile și vinul cu apă minerală de-acasă.)

Printre recomandări aveam și pensiuni mai drăguțe decît asta, dar în plin soare, fără copaci deloc. Sau altele erau deja ocupate de prin martie, cînd am început noi să căutăm. Și chiar am mai zărit din mers cîteva locuri drăguțe.



Noi am stat la pensiunea Tasoula Parselia, în Therma, pe latura de nord a insulei. Este destul de vizitată de români, poate prin prisma comentariilor pozitive de pe Booking, încît o doamnă care se cazează acolo de mulți ani (doamna din Salonic despre care vă spuneam mai sus) învățase deja cîteva expresii în limba română. Recomand pensiunea pentru locație, atmosfera relaxantă, umbră în curte și în casă, gazda extrem de serviabilă și drăguță. În fiecare zi ne mai oferea cîte ceva, ajunsesem să facem ghicitori, azi ce mai găsim în cameră? După tratația de "welcome" de la început, cu smochine din dulceață și apă rece, am mai primit așa: orez cu lapte și scorțișoară într-o dimineață, cafea grecească făcută de ea într-alta, oricum cafea la discreție în bucătărie, un borcan mare, de vreo 3 kg, de măsline pentru fiecare familie, cîteva borcănele de dulcețuri și gemuri locale, din portocale, smochine, nuci verzi și piersici, pepene roșu la frigider pentru cînd venim de la plajă, loukumades (un fel de gogoșele făcute de mama gazdei, Tasoula)... La final i-am cumpărat și niște ulei de măsline din producția proprie!
Camerele nu sunt foarte mari, dacă vă doriți lux, acela nu e locul. Dar sunt comode, paturile mari, un mic balconaș, și această curte foarte primitoare. Și nici nu sunt prea multe plaje în zonă, pentru că Therma, orășelul în care am stat, e unul din locurile de unde se poate urca spre Gria Vathra, una din zonele cu cascade, altele decît cele două despre care am spus mai devreme.

Noi am contactat direct pensiunea prin email și aveau doar 8 nopți libere în acea perioadă, nu 10 cum ne-am fi dorit, dar la final s-a dovedit suficient de relaxant atît.

Altă modalitate de cazare frecvent practicată în Samothraki este campingul. Cel puțin pe partea de nord, unde am stat noi. Cînd am plecat la plajă în prima zi, am nimerit în plin Woodstock! Numai hamace întinse între copaci, corturi, hipstereală, tatuaje... O atmosferă uimitoare, dar totul de o decență minunată! Cu coșuri de gunoi și tomberoane la tot pasul, cu guri de apă (hidranți în pădure!, dacă vă puteți imagina! au o obsesie cu incendiile!), cu dușuri, toalete și tot confortul unui camping. Dac-aș mai avea din nou 20 de ani, știu unde mi-aș face vacanța! ;) Seara "plateia" (piața centrală) din Therma se umplea, efectiv, de tineri, de muzică, de voie bună! O atmosferă super-relaxantă! Un fel de Vama Veche, de pe vremuri, dar pe stil grecesc :))

Plaje

Pachia Ammos Beach

Cea mai frumoasă plajă, mare, liberă, mi s-a părut Pachia Ammos. Destul de departe de unde eram noi cazați, noi eram pe nordul insulei, plaja asta în sud, și nu se poate trece peste munți, făceam aproape o oră pe drum. Dar merită! Este singura (găsită de noi, cel puțin) plajă cu nisip (care de fapt sunt tot pietre, dar mărunte). Există și o zonă cu șezlonguri acolo, deservită de cele două taverne de la nordul plajei. Dar șezlongurile ocupă mai puțin de jumătate din plajă, restul e "la liber". Dac-o iei peste deal la picior, poți să dai și peste alte plaje, doar niște golfuri, de fapt, destul de greu accesibile.

Kipos. Capăt de drum

Kipos... și muntele, și marea

Am mai făcut plajă la Kipos, "unde se termină șoseaua și intră roamingul de Turcia", cum am scris pe Instagram cînd am pus o poză "de la fața locului". Efectiv îți dă un sentiment de "la capătul lumii", de sfîrșit de drum, de "this is it", cînd te oprești pentru că șoseaua dă... în munte sau mare. Locul e superb, gol, pustiu. Mai erau cîteva mașini, dar e așa de mare locul, că nu te ciocnești de cei care mai sunt acolo. Doar că sunt pietre, trebuie să vii pregătit cu scaune - nu există deloc șezlonguri aici, nu e nimic amenajat, nici de plajă, nici de mîncare. Și ar fi bine să ai și niște papuci speciali pentru pietre, și nu numai aici, ci pe toate plajele.

Altfel, cum spuneam: plaje sunt "all around the island".

Taverne

Peste tot pe unde ne așezam eram întîmpinați cu carafa cu apă rece și pahare. Meniul este în grecește și în engleză, uneori am găsit și în bulgară sau română (încercări timide, după părerea mea, dar nu voi fi cîrcotașă să judec de ce vrea grecu' să înțeleagă românu' meniul, pentru că n-am fost niciodată în Thassos, ca să numesc numai un loc grecesc de care știu că e foarte "preferat" de români).

Am mîncat foarte bine, și într-o atmosfera foarte faină, tipic grecească "de munte" la Karidies, cea vestită pentru carne de capră. Omul care a venit să ne ia comanda - noi ne tot scuzam că nu ne-am hotărît, dar el ne-a răspuns, calm, că suntem în concediu, no hurry, parakalo! :) Știa cîteva din felurile de mîncare și în română, dar spunea că e chestie de marketing, nu știe ce spune, e doar pentru clienți.

Și destul de ieftin, în general, la nicio tavernă nu cred că am plătit mai mult de 50 de euro per familie de 4 persoane, cu berile incluse! Un sfat: e bine să cereți recomandări celui care vă ia comanda, că el știe mai bine ce e proaspăt, ce au făcut atunci, care e specialitatea lor... Uneori vă conduce în bucătărie să vedeți cum arată un anumit fel abia scos din cuptor sau chiar la proțap. Ca idee, o bere e 3 euro cam peste tot; tot atît e o salată de vinete sau un tzatziki; , un fel cu carne de capră cam 8-9 euro. O salată grecească e cam 6 euro  - e mare, un platou, de fapt, mănîncă 2 persoane, și conține acele roșii și brînză feta, și evident, cu un condiment secret, probabil, pentru că mie niciodată nu-mi iese același gust acasă. :)

Pește am mîncat bine la o tavernă din sudul insulei, Agrogiali, pe drumul spre și de la Pachia Ammos. Foarte bun. Nu ieftin, chiar scumpuț, dar bun. Scorpie de mare, Lavrac, Dorada, fructe de mare... Ne-au condus în bucătărie să ne alegem peștele dintr-o vitrină, l-au cîntărit și apoi ni l-au servit frumos.

Gria Vathra - este locul de unde începe drumul spre un al doilea șir de cascade, aflat destul de aproape de unde eram noi cazați - am ajuns într-o seară în plimbare în șlapi acolo, și nu pe șosea! mai bine zis, ne-am cam rătăcit prin dosurile curților celor cîtorva localnici din acea zonă. Dar în altă zi am revenit acolo (pe drum, de data asta) ca să mîncăm la taverna Gria Vathra. Am mîncat cel mai bun preparat cu vită, un pește bine făcut și chiar o mîncare de fasole, cu bob mare, roșu, excelent, un pic dulceag.

În ultima zi, așteptînd să se facă ora de ferry, am încercat una din cele două taverne "with a view" recomandate în Profitis Ilias, satul de sus, pe munte. Satul este pitoresc, minunat, un sat mic, cu 50 de case. Iar taverna Paradisios, cu vedere panoramică spre vestul insulei (vedeam insula Thassos de acolo), chiar cea mai bună ca view, dar și mîncarea a fost bună. Am mîncat pentru prima oară capră la proțap - minunat! Ai zice că e carne tare și ațoasă, dar nu, se topea în gură!

Nu e rău nici la cele două taverne de pe plaja Pachia Ammos. La una din ele - "la rus", i-am zis noi, pentru că servea un grec cam agitat, cu accent ciudat, cam slavic - au mîncat copiii mousaka foarte bună, recomandată de "rus", și noi un fel de scoici cu sos iute, minunat gătite. La tavernele din Chora ne-am "spurcat" cu niște pizza și salate, condimentate cu priveliște spre apusul de soare. Și de fapt, cred că la orice tavernă de pe insulă găsești ceva (sau totul) bun!

Orașul Chora

Chora este așezat pe trepte, are străduțe înguste, unele case sunt vopsite în alb, au obloane albastre și arată grecesc. Este orășelul lor "de arătat turiștilor", plin cu magazinașe cu bijuterii din argint și alpaca, dar și alte produse ale manufacurierilor locali. Alte magazine vînd condimente grecești (mi-am luat pentru acasă incomparabilul oregano), sau suvenire din piele, magneți, portofele, tricouri etc, majoritatea avînd pe ele pictate... caprele samothrakeze.
Dar sunt și multe case în paragină, parcă la Samothraki se simte cel mai bine criza grecească.



Temple

Într-o dimineață, pe răcoare, am fost la Sanctuarul Marilor Zei (Hieron ton Megalon Theon). Este locul unde a fost descoperită în secolul al XIX-lea statuia fără cap a Zeiței Nike (Victoria) din Samothraki, cea care acum se află și poate fi admirată la Louvre, Paris. Muzeul este închis pe perioadă nedeterminată, dar ruinele templului sunt în aer liber (chiar în plin soare, deci e recomandat să mergeți dimineața), se pot vizita, au și explicații atașate, imagini cu reconstituiri. Și "au" și studenți britanici sîrguincioși, care curăță cu o măturică minusculă printre pietre.
Și ce m-a mirat tare: au și niște leandri imenși, care-și croiesc drum ca niște bălării, ca niște paraziți, printre pietrele templului, în mai multe locuri ale sitului arheologic.

Atenție

Ni s-a spus că în Samothraki, pe drumurile de munte, sunt vipere. Dar care fug la auzul zgomotelor, deci trebuie să mergi pe potecă și cu gălăgie. Din fericire, nu am întîlnit decît mici șopîrle, gușteri care se fereau de noi. Dar poate am mers noi doar pe drumuri bătute de mai multă lume.
Că în unele zone din apă sunt niște pești veninoși - pești erau, foarte aproape de mal, îi vezi cu ochiul liber și chiar mai interesant, cu ochelari de scuba. Dar nu ne-a pișcat nimic prin apă.
Că nu există conceptul de salvamont sau salvamar, nu are cine să îți vină în ajutor, la nevoie - cam așa e. Pe plaje nu e nicio "autoritate", iar pe munte - doar un afiș la urcare, cu indicații sumare și un număr de telefon pentru urgențe.
Că nu e doctor decît în port, la Kamariotissa - noi am zărit și un spital în Chora, dar nu am cercetat mai mult, sper să nu aibă nimeni nevoie de spital în concediu.
Că nu e bine să parchezi mașina sub copaci, pentru că riști să o găsești cu capota înfundată sub copitele vreunei căprițe, care a vrut să ajungă la frunze. E plin de capre, într-adevăr, dar chiar pe mașini nu am găsit, plus că sunt un soi de capre de talie mică, nu ca pe la noi. Sincer, nu cred că ar putea face rău unei mașini... dacă nu e din carton. (deși... dacă mă gîndesc mai bine: singurele mașini mai mari de pe insulă aveau număr de România sau Bulgaria, celelalte, fie ale grecilor, fie închiriate, erau genul de mașinuțe mici, care se învîrt ușor pe drumuri întortocheate. Cam ca peste tot în Grecia, poate).
Că pe insulă există un fel de insecte periculoase, mai mari decît viespile. Eu știindu-mă cu alergie la albine (și probabil și alte insecte), m-am apucat să citesc despre astea. Sunt ceea ce pe la noi se numesc "bărzăuni". Și erau mulți, dar am citit că nu atacă omul, decît dacă omul e cel care le atacă primul cuibul, aflat în pădure. Că ei nu au treabă decît cu alte albine.
Nu pot să zic că asta m-a liniștit prea mult. Așa că pe lîngă Autan, mi-am luat la mine un spray special contra țînțari, căpușe și viespi (la DM am găsit, dacă mai interesează pe cineva), antihistaminic ("Claritine" e mai "pe gustul meu") și homeopate împotriva înțepăturilor de albine (Apis, CH 30). Din fericire, nu a fost nevoie să le folosim.

Excursii

Am mai aflat că din portul unde ne-a lăsat ferryboat-ul se poate lua un vaporaș care face turul insulei, dacă vrei să vezi chiar tot.
Sau că poți închiria bărci, din diferite locuri.
Noi nu am făcut asta, vroiam mai mult relaxare decît agitație, dar poate e de interes.

Concluzie

Samothraki, foarte pe scurt, ar fi așa:

- nu e decît un ferry pe zi
- nu există un drum care să facă turul insulei; partea de sud-est e foarte muntoasă

- motorina e mai scumpă pe insulă - de facut plinul înainte de ferry 

- tavernă cu tot ce vrei din carne de capră: Karidies, pe latura de nord a insulei
- tavernă cu pește: Akrogiali, pe latura de sud a insulei

- taverne cu "view" și mîncare bună: în satul Profitis Ilias
- Pachia Ammos, singura plajă cu "nisip" (de fapt niște pietricele mai mici) e pe latura de sud

- în zona de SE a insulei ești foarte aproape de insula turcească Gökçeada; atenție la roaming, mai ales la trafic de date
- berea locală: Fonias, producție artizanală, alte beri ale locului: Vergina și Mamos, dar au și berile grecești tradiționale, Mythos, Alpha și Fix, după gust
- de văzut: cascadele de pe rîul Fonias; orașul Chora; ruinele templelor

Și ca să nu credeți cumva că doar eu am scris atît despre Samothraki, am găsit multe informații pe un site întreg, făcut de niște români, InSamothraki

Ne gîndim la mîncare de 200 de ori pe zi

Dacă tot am umblat la dosarul cu “evenimente de care m-am bucurat, și nu am apucat să împărtășesc și altora”, hai să vă povestesc despre Bodyology: Femeia, unul din evenimentele din seria “Bodyology”.

Larisa Petrini, Health Coach, a spus în cadrul evenimentului:

80% din nivelul nostru de sănătate are legătură cu ce, cum, unde mîncăm (potrivit Organizației Mondiale a Sănătății). Potrivit unui studiu realizat de Cornell University, într-o zi o persoană are aproximativ 200 de gînduri legate într-un fel sau altul de mîncare. La noi în țară, 50% din totalul căutărilor pe Internet sunt legate de mîncare.

Există 40.000 de diete pe piață la nivel internațional. De ce există așa de multe? Pentru că:
1. nu funcționează
2. ca să mențină vie discuția despre mîncare
3. ca să crească valoarea industriei care se ocupă de topirea grăsimii.

Cea mai bună dietă e cea pe care nu o ții. O dietă duce la:
- frustrare
- deprivare
- rezultat efemer
- pierdere în greutate, dar și slăbire funcțională a organismului

Istoria a demonstrat că putem supraviețui 90 de zile fără mîncare, dar numai 72 de ore fără apă.

De ce mîncăm? Iată o serie de motive, sau “triggere”:
familie
prieteni
distanță
ambalaj
recipiente
culori
forme
etichete
miros
etc

Așadar, 80% este decizie inconștientă. De exemplu, s-a demonstrat statistic că “smell is a business” cînd într-un supermarket existența unei patiserii cu producție proprie a sporit vînzările cu 30%.

586,3 miliarde de dolari americani – este valoarea industriei care se ocupă cu topirea grăsimii
195 miliarde de dolari – cu această sumă estimează ONU că putem rezolva foamea la nivel mondial

La vîrsta de 40-50 de ani pierdem 15% din masa musculară, iar apoi acest proces e tot mai accelerat. După 40 de ani se modifică metabolismul femeii. Trebuie să mîncăm mai puțini carbohodrați. Acești carbohidrați ne dau cea mai multa energie, dar trebuie să o și “cheltuim”.

După 35 de ani începe un război între mușchi și grăsime. Punem 1% grăsime și pierdem 15% mușchi,
Are loc un declin fiziologic – reflexe mai lent, hormoni, putere de recuperare mai mică, astfel:
18-20 de ani – prima “cădere” a sistemului
25-30 de ani – a doua
35-40 de ani – a treia

Excesul de kilograme nu reprezintă doar o problemă estetică, ci și hormonală, musculară etc.
Mîncarea procesată conține acele “whites”: zahăr, făină, sare, unele produse lactate, care sunt nocive pentru corp.
Formulele perfecte nu există. Alege ce ți se potrivește.

Procentual, energie și vitalitate:
- genetic 3%
- personal 80%
- structural (mediu) 15-17%

Ar fi bine să îndepărtăm toxinele din jurul nostru, prin acestea înțelegînd plastic, mediu toxic, metropolă poluată, ustensile de bucătărie, țesături purtate – toate ar fi de preferat să fie naturale.

Așadar, pe lîngă hrană, avem nevoie de:
- mișcare
- somn
- hidratare
- respirație

10% din europeni, adică 50 de milioane de oameni din Europa suferă de tulburări de somn, a declarat Dr. Dan Mitrea, Medic Neurolog. 36% din viață dormim. Dar pe lîngă durată, contează și calitatea somnului.
Hipofiza din creier secretă hormonul STH de creștere (la copii) și frumusețe doar noaptea, în timpul somnului. De aici vorba “somn de frumusețe”.
Dl dr Mitrea a povestit despre ritmul circadian și tulburările de ritm circadian, stări de somn și veghe.
Parasomniile - tulburări care ne pot da semne despre cum va fi creierul copiilor peste 20-30 de ani.
Somnambulismul nu e considerat patologic la copii.

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de la secția de clasice a facultății de limbi străine, trecând apoi prin două sarcini, în care aceeași licoare îmi menținea tensiunea la limite aproape de normale, și până în ziua de azi, când fiecare dimineață începe cu o cafea, care deopotrivă amețește cu miros îmbătător și trezește la viață întreaga casă.

Am băut cafea grecească în peninsula Pelion, reședința de vară a zeilor de pe muntele Olimp, cafea preparată de localnicii zilelor noastre, cu multă pasiune și împletită cu povești din tinerețea lor pe meleagurile centaurilor. Eram chiar lângă Volos, aproape că-l auzeam pe Iason, conducătorul argonauților, pregătind corăbiile pentru a pleca după lâna de aur.

Dar chiar și cafeaua grecească, cu dulcea eu aromă aproape mâloasă de pe fundul micuțelor ceșcuțe, a fost surclasată de o alta. Căci cea mai bună cafea am băut-o... la Munchen.

Plecasem din București într-un fel de city break, ceea ce însemna că eram pe cont propriu două zile, urmând să mă prezint apoi la o conferință de presă, la care participam din partea unei reviste. Până atunci însă, m-am cazat la un hostel, la care am ajuns cu trenul direct din aeroport. Era prima oară în viața mea când stăteam la hostel, aveam emoții, chiar temeri, legat de cum va fi acolo. Auzisem doar povești despre hosteluri, despre faptul că sunt camere comune cu multe paturi și baia pe hol. Dar prețul era de nerefuzat, desigur, nu suporta comparație cu niciun hotel – unde mai pui că acesta era chiar în centru, la o aruncătură de băț, adică doar la distanță de o plimbare pe jos, de primăria din Munchen.

Căci acesta a fost primul meu pospas, în prima dimineață acolo. Am plecat cu arme și bagaje, adică singurul rucsac pe care mi-l luasem la mine, pe principiul Omnia mea mecum porto. Era devreme, nu se deschisese niciun muzeu – căci asta îmi propusesem să fac în cele două zile înaintea conferinței, să vizitez muzeele din Munchen. Althe Pinakothek, Neue Pinakothek... erau doar niște nume ciudate pentru mine, nu aveam încă o imagine a lor. Dar și când, în sfârșit, am avut-o! Toți vechii maeștri, dar și cei ai secolelor mai recente, mi s-au înfățișat în fața ochilor! Mă uitam fascinată la picturile flamande și olandeze, la barocul german sau renașterea italiană, iar apoi la lucrări semnate de Manet și Van Gogh, Cezanne sau Klimt! A fost o experiență uluitoare, ce m-a încărcat de frumos și pur pentru multă, multă vreme!

Dar să nu anticipez; atunci, de dimineață, mai aveam de așteptat ca să se deschidă muzeele. Firește, nu aveam smartphone pe-atunci (acțiunea se petrece în toamna anului 2004), așa că toată cercetarea o făcusem de acasă și o aveam printată pe o foaie de hârtie, pe care o tot consultam: traseu, costul biletelor de transport, orele de program ale muzeelor... etc. Ceea ce nu știusem dinainte era faptul că doar așteptarea aceasta avea să-mi aducă una dintre cele mai interesante experiențe. Sau prima, din acele zile.

M-am înființat la Marienplatz, în Piața Mare a Primăriei din Munchen. Primăria este veche, construită în secolul al XV-lea în stil gotic. Am găsit o cafenea micuță – și foarte cosmopolită, aveam să constat – chiar în fața primăriei, la distanța perfectă pentru a admira întreaga clădire, de o distincție inegalabilă. Se servea cafea și mici produse de patiserie delicioase și pufoase pentru cei care doreau să le savureze în timp ce urmăreau ”parada” personajelor din ceas. Pe coloana principală se află un ceas, pe care, cât am stat acolo, l-am prins ”în acțiune”. Păpușile din ceas se mișcau pe muzică, și toți cei aflați în piață se uitau, cu gurile căscate, cu capul lăsat pe spate, la minune.

Cafeaua, da, să spun ceva și despre cafea. Am comandat o cafea mare, fără arome, cu doar puțin zahăr și un strop de lapte, numai atât cât să îi îndulcească cromatica și din maro închis să devină cafenie. A fost bună. Nu bună, excepțională! Dar în amintirea mea, gustul ei pe papilele mele gustative s-a estompat de mult. În schimb, gustul ei pe papilele memoriei mele este îmbibat cu muzica ceasului din vârful Rathaus-ului munchenez, cu costumele colorate ale păpușilor din ceas. Și mai este îmbibat cu Manet, Van Gogh și ceva Klimt. Este o cafea... colorată, artistică, muncită, ascunsă, regăsită. Totală.

Articol scris pentru Radio România Cultural, pentru concursul ”Cea mai bună cafea”.

Articolul meu a câștigat premiul constînd într-o ”tratație” de la Delicatese Florescu: 

- cartea autorului Gheorghe Florescu, ”Confesiunile unui cafegiu” cu autograf

- o cafea boabe de 1 kg și 

- un ibric de aramă

Premiul meu

Eu, împreună cu maestrul ”cafegiu” Gheorghe Florescu

Prăjirea cafelei

 Cu ocazia vizitei pe care am făcut-o micuțului și cochetului magazin de delicatese din piața Rosetti, am văzut cum se prăjește cafeaua, am făcut cunoștință cu autorul cărții - carte pe care o citesc zilele astea, este extrem de fascinantă! Și cartea, dar și omul! Are atâtea de spus, de arătat, de povestit! Și m-am cam îndrăgostit de magazin și de ideea de cafea proaspătă, cumpărată periodic de la un magazin de delicatese! De cafeaua la ibric eram deja dependentă, iar acum, de cînd îl am pe acesta, el mi-e ”prietenul de dimineață” :)

Satul, încă frumos

Vremea cositului la români: film alb-negru, sau poate şi verde. Sepie-verzuie. Foarte vizual şi auditiv, cu siguranță şi olfactiv. Tehnică de filmare cu încetinitorul:

Coasa care retează iarba... hîrș... hîrș... La intervale regulate, cam cît îi le brațelor să descrie un arc complet, și înapoi la punctul de start. Hîrș... hîrș...

Mirosul înnebunitor, unic, de nedescris al ierbii cosite... Miroase a verde, miroase a copilărie, miroase a fără griji...

Zgomotul pietrei scoase din teaca încinsă la brâu, şi apoi piatra frecată pe tăişul coasei, care se odihnește ridicată cu lama în sus... Tot hîrș face și piatra pe tăișul lamei coasei, dar altfel, un sunet prelung, metalic și pietros, în același timp.

Și apoi, din nou, hârş... hârş... fără grabă, de la dreapta spre stânga, coasa prin iarbă descrie un arc de cerc de un verde mai deschis.

Eu, copil, admirându-l de la umbră pe tataia, în timp ce face această treabă anevoiasă, destinată doar bărbaţilor adevăraţi. El, un tataie înalt, foarte înalt şi suplu, cu părul alb, de când l-am cunoscut deja avea tot părul alb, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă cu mânecă lungă cu mânecile puţin suflecate, lăsând să se vadă pielea bătută de soare şi vânt, de o culoare care aduce cu cireşele negre.

Momentul: anii '80.

Anul 2011 (cînd am notat eu aceste rînduri): zgomot puternic, enervant, de moto-cositoare şi trimmere sparg liniștea zilei. Miros de benzină arsă se ridică în aerul rarefiat. Vizual, bărbaţi (dar şi femei am văzut) încinşi cu curelele maşinilor de tuns iarba mobile, prin curţi sau pe marginea drumului, răspândind... iz de civilizaţie.

Nici nu ştiu dacă să mă bucur că se motorizează, sau să mă întristez la gândul practicilor tot mai mult uitate...

Vara asta (iulie-august 2017, de data asta) am făcut o plimbare prin sat, rugînd-o pe mama să mi-i mai spună pe oameni pe la porțile cărora trecem. De data trecută cînd am făcut asta și pînă acum, mama i-a mai uitat pe mulți, pentru că cei mai în vîrstă au murit, unii sunt foarte tineri și nu știe "ai cui sunt", cum se spune pe la noi, iar dintre cei de vîrstă medie, mulți au luat calea pribegiei, muncesc prin Europa (Franța, Îtalia, Spania, Germania) și vin rar, doar cît să mai ridice un etaj la casă cu banii strînși. Niciodată pînă acum nu mi s-a părut mai puternică senzația că... ni se asfaltează satul, se betonează curțile, se ridică etaje peste etaje! Într-o curte (locuită, nu cu tinerii plecați afară) casele se întindeau de la o latură la alta a curții foarte mari, pe mai multe etaje, cu mai multe intrări, ca ostoirea unei dorințe nespuse de a muta blocurile la sat. Altă curte nu mai avea niciun centimetru de iarbă, niciun pom, totul era doar biscuiți colorați de asfalt, de la poartă pînă la casă. O altă casă (una dintre pozele de mai jos) era ridicată doar la cărămidă, așteaptă probabil banii cîștigați de stăpîni anul ăsta ca să fie continuată, dar se vede că e cu... garaj subteran! Într-o casă dintr-un sat din sub-munți, cu curte imensă, în care ar fi avut loc nu o mașină, nu două, ci o parcare de supermarchet, așa.

Mai triste mi s-au părut însă - sau, de fapt, nici nu știu ce e mai trist! - curțile părăsite sau părăginte, în care fie nu mai locuiește nimeni, că au murit și ultimii săteni, iar urmașii stau la bloc la oraș, fie vreun ultim proprietar zace la umbra casei, fără să mai iasă prea mult - și în nici un caz pe canicula de vara asta!

Păi, hai să vă las cu niște imagini. De data asta, autor nu mai e camera foto Canon, ci banalul meu telefon Samsung. Dar eu zic că face poze faine, voi ce ziceți? 

Și vouă cum vă place satul românesc (dacă vă place), mai old style, sau mai plin de betoane și civilizație?

Apus de soare cu copil

Atelaj

Casă mirată (mie îmi seamănă cu o față cu ochii mari, mirîndu-se: de ce am eu garaj suberan???)

Casă părăsită (una din preferatele mele din sat)

Casă părăsită (alta)

Floare, să zicem

Apus de soare cu copii :)

Casă părăsită (a se vedea ce înaltă e iarba prin care nu s-a mai umblat de mult)

Casă locuită, cu tot felul de acareturi și animale foarte mirositoare în curte :))

La biserică, monumentul ostașilor căzuți în cele două războiaie mondiale

Casă în care încă locuiește un moș singur

Poarta casei părintești a bunicei mele materne.
Doar poarta asta mai există. Casa (și bunica) s-au dus de mult...

Ulița din deal

Cărți (ne)plăcute

Citiți Hyperliteratura? Eu nu mereu, dar cînd e vorba de un autor sau o carte interesantă, da, citesc. Iar mai deunăzi am citit articolul lor bazat pe opiniile cititorilor privind... cărțile care nu le-au plăcut, care i-au dezamăgit și au simțit că au pierdut timpul citindu-le. Unele dintre cărțile despre care e vorba sunt chiar cărți "cu pretenții".

Iată articolul aici

Mi s-a părut interesant demersul, poate chiar util, pe alocuri. Se știe și este evident că nu toate cărțile plac tuturor cititorilor.

În preambulul articolului este vorba de un "autor nordic cu nume greu de reținut". Aș fi curioasă, despre ce scriitor o fi vorba? Am vaga impresie că tocmai am trecut şi eu prin acelaşi "pui de chin", cu o primă parte dintr-o serie (parcă tetralogie trebuie să iasă? nu am reținut)... Am dat o şansă întregii cărţi (cît o cărămidă), cu toate că eu las lejer deoparte cărţi care nu-mi plac. Şi tot aşteptam acţiunea, dar primeam tot mai multe detalii tehnice, exact ca în cataloagele Ikea de care e vorba și în articol 

Apoi m-am gîndit că poate nu am înţeles eu bine, şi să mai dau o şansă autorului (Karl Ove Knausgard, de el e vorba la mine), cu al doilea volum. Dar mi-e teamă să nu fie la fel. Și multe pagini... Și-un scris mititel (de la acea carte mi se trage credința care mi se tot întărește de-atunci, că îmi trebuie ochelari de citit!)... 

De fapt, să ne-nțelegem: cartea (prima parte a seriei) nu pot spune că e proastă, că nu m-am ales cu nimic și că am pierdut timpul. Nu, deloc. Dar îi lipseşte ceva, un fior, o emoţie, o acţiune... Poate aşa o fi sufletul de nordic, ce ştiu eu? :) Cu multe multe descrieri, care culminează, mi s-a părut mie, cu scenele în care autorul face curăţenie în casa tatălui decedat. Aproape că puteam să număr sticlele de băutură aruncate la gunoi, sau sacii de gunoi strînşi, sau chiar ţigările rulate şi fumate de bunică în acest răstimp!

Deci, revenind, ați avut și voi aceeași impresie cu autorul acesta, sau mi-a scăpat mie esenţialul la această carte?

3 filme

Pentru că suntem mult în urmă cu vizionarea filmelor, atît la cinema, cît și la TV...
Greșit, stați să reformulez:
Pentru că nu ne uităm aproape niciodată la filme, nici la cinema, nici la TV...
Așa parcă e mai aproape de adevăr.
Așadar, într-un weekend recent, cînd fetele nu erau acasă, ne-am făcut de cap și am văzut 3 filme într-un singur weekend! 3 filme fără limba engleză! :)

1. Despre trup și suflet

Mai întîi, sîmbătă pe seară, am fost la Mall și am văzut "Despre trup și suflet". Pentru cine nu știe, este un film unguresc, despre o îndrăgostire între doi oameni speciali. Un film de o sensibilitate rară! Ai putea spune că se consumă cam multă peliculă cu imaginea pădurii, sau că sunt cam violente imaginile din abator (niciun animal nu a fost tăiat special pentru acest film, ni se spune, dar a fost documentată activitatea obișnuită dintr-un abator de vite). Dar eu, una, nu am simțit nici că am văzut prea mult timp pădurea, sau că au fost prea statice imaginile, și nici tăierea vitelor nu m-a oripilat.
În schimb, am văzut doi oameni speciali, deosebiți - o femeie cu afecțiuni din sfera autismului (nu mă pricep, dar mie mi se părea mai mult cu un puternic Obsesive Compulsive Behaviour decît autistă) și un bărbat cu o afecțiune fizică, o paralizie a brațului.

Nicio legătură cu Hollywoodul! Nici prin frumusețea actorilor - ea ar putea fi numită drăguță, dar pe un alt palier, însă el e banal spre urît. Nici prin vreun artificiu special. Nici efecte, nici imagini halucinante... Nici engleză, căci tot filmul m-a uns pe suflet și m-a purtat în amintirile anului universitar petrecut de mine la Budapesta!

Un film delicat, chiar dacă, sincer, nu știu să se poată așa ceva, adică motivul filmului: cei doi trăiesc în fiecare noapte un vis comun, sau visează același lucru! Dar nici nu contează asta.

2. Complet străini

Am văzut - acasă, de data asta, căci l-am ratat la cinema, nu mai rulează - Perfetti sconosciuti, cum se numește el în italiană în original. Filmul prezintă un grup de prieteni de vîrsta a doua, adunați într-o seară la cină la unul dintre ei. Trei cupluri și un burlac se înhamă la un joc... ce se va dovedi periculos: să lase telefoanele pe masă, și oricine sună sau lasă mesaj, să fie pus pe speaker sau citit mesajul cu voce tare. Totul în semn de încredere deplină în partenerul de cuplu, pe de o parte, și în ceilalți prieteni de față, pe de altă parte.

Ce halimai iese de aici... vă las pe voi să vă imaginați! Sau mai bine, să vedeți filmul. Se pare că nimeni nu e lipsit de secrete, că toți avem ceva de ascuns, cît de mic, că lumea e mică și amantul sau amanta e cel mai aproape în cuplul de alături... și multe alte dedesubturi și detalii ale vieții, așa cum e ea. După umila mea părere, tușele sunt ușor accentuate, totul e dus la extrem, mai ales pe finalul punctului culminant, cînd lucrurile se precipită și nu reușești să închizi gura de mirare, după ce primești șoc declarativ după alt șoc.

Interesant film, măcar din perspectivă sociologică, dacă nu vă distrează genul ăsta de umor. Dar eu cred că vă distrează! :)

3. 6,9 pe scara Richter

Filmul lui Nae Caranfil este unul amuzant, dar cam atît. Nu poți spune că e slab, dar la final, cînd tragi linie, nu rămîi cu nimic. A, ba da: mi-a plăcut că l-am văzut la Institutul Francez, nu mai fusesem de mult acolo, spre rușinea mea. Dar asta nu are legătură cu filmul.

Însă ce are filmul, nu ce nu are: are umor, are replici bune, scenariul se susține, vorbele se aud clar și răspicat - au mai învățat românii, nu mai vorbesc "cu prune în gură". Văncic face un rol secundar drăguț, dar cel mai bine zic eu că se descurcă personajul tatălui, nu cred că știam actorul pînă acum, dar e doar vina mea, că nu prea merg la filme - și nici la teatru la Iași, unde înțeleg că joacă.

O parte din spectatorii din sală am simțit că nu prea au agreat scena finală, cu delirul muzical. Mie mi s-a părut că se potrivea perfect în peisaj! A fost... finis coronat opus! :) Deci una peste alta, cel puțin pe moment, mi-a plăcut filmul. Un film ușor, pentru o seară de duminică, înainte de a merge la o bere cu prietenii.

***
Atenție! Cele de mai sus reprezintă doar părerea mea completamente neavizată! Nu vă îndemn nici să vedeți, nici să nu vedeți vreunul dintre filme.

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Eram pe plajă la 2 mai, între 2 meciuri de baschet la Campionatul Național de MiniBaschet, la finele lunii iunie. Chiar în ziua de vineri, ultima din iunie. Apa era rece ca gheața, nici gînd să facem baie! Iar soarele ardea ca focul, nici de plajă nu era. Dar stăteam la umbră, în atmosfera plajei.

N-am de lucru și scot telefonul mobil din geantă. Zapez distrată, neatentă. Dar toate simțurile mi se activează dintr-o dată, ba chiar devin foarte active, când dau de un anume e-mail. Un e-mail de la banca ING, la care am cont, prin care mă anunțau că mi s-a pus poprire pe cont, în valoare de 420 de lei. Poprire dispusă de Primăria Sectorului 3 din bd Lucrețiu Pătrășcanu. Era acolo și un număr de telefon pentru informații. Firește că dau telefon.

O doamnă amabilă de la bancă răspunde și îmi confirmă exact ceea ce știam deja din email, nici o informație în plus, privind motivele popririi. A, ba nu, ceva nou tot am aflat: și anume, că pot dispune plata de urgență a acelei sume, "dar să știți că se percepe o taxă pentru asta!" Nu doresc plata niciunei sume, de niciun fel, nici urgent și nici lent, atîta vreme cît nu știu pentru ce, ce reprezintă acea sumă. Sau, îmi spune doamna de la bancă, poate amîna ca banii să-mi fie luați din cont cîteva zile - nu mai țin minte dacă 5 sau 7 zile lucrătoare, pentru ca eu să pot afla pentru ce îmi sunt ceruți banii.

Poprirea nu are legătură cu firma la care sunt administrator, e venită pe CNP-ul meu, e clar. Dar ce naiba poate fi? Nu mă știu datoare cu nimic Primăriei Sectorului 3. Am plătit toate impozitele, am plătit toate amenzile... Cea mai recentă dintre ele a fost cînd mi-a luat poliția permisul în octombrie 2015. E drept că am fost la mare de 1 iunie și am uitat să plătim prin SMS taxa de pod, așa că mă aștept să primim amenda acasă. Dar 1. e prea repede de-atunci, nu cred că s-au mișcat așa iute. și 2. mașina e înmatriculată pe firmă, nu venea amenda pe numele meu. Și nu 420 de lei, înțeleg că o să plătim vreo 130 de lei amendă.

Încerc apoi să găsesc un număr de telefon de la Primărie, la informații sau ceva de acest gen. Găsesc, și sun, și sun... Și nu răspunde nimeni. Reamintesc că acțiunea se petrece vineri, cam pe la prînz. Deci, ușor de înțeles de ce nu mai răspunde nimeni la telefon la Primărie, chiar de-ar fi răspuns mai devreme.

O las moartă, vine weekendul, încerc să mă relaxez, mai vorbesc cu o prietenă care a trecut de curînd printr-o poprire, dar la ea era pe firmă...

Și vine ziua de luni. Și plec spre Lucrețiu Pătrășcanu. Mă parchez pe-aproape, dar nu destul de aproape, cam unde am găsit și eu loc de parcare, nah. Și uit să iau și umbrela din mașină, pentru că la momentul coborîrii din mașină, nu ploua. Intru la ANAF Lucrețiu Pătrășcanu. Întreb la ușă, și o jandarmeriță de la intrare mă informează că acolo e pentru Ilfov, pentru sectorul 3 e după colț. Ocolesc clădirea, intru, și dau de multă lume și multe birouri, claie peste grămadă, uși stricate, dulapuri căzute, hîrțoage... Un rai pentru un eventual incendiu! Sau cel puțin, numai limbi de foc vedeam eu pe holurile alea! Întreb la un birou unde trebuie să merg pentru popriri, sunt trimisă la altul. Întreb și acolo, mă expediază la altul. Unde ușa închisă susținea o sumedenie de anunțuri, printre care unul scris cu litere de-o șchioapă, cum că acolo nu se lucrează cu publicul.

Intru totuși, și dau de mulți funcționari la birourile lor, lucrau de zor, dar nu au fost surprinși că a intrat "publicul" peste ei. Unul singur se afla în picioare, l-am luat în vizor și m-am repezit spre el, să nu cumva să-mi treacă entuziasmul. Omul mă ascultă politicos și calm, și-mi cere hîrtia prin care am fost anunțată de poprire. Îi explic că nu am nicio hîrtie, am doar un email de la bancă.
- Să-l văd.
Scot telefonul, derulez lista de emailuri și îi arăt împricinatul. Omul citește și se luminează, apoi mă luminează și pe mine:
- Păi aici scrie Primăria Sectorului 3, aici e ANAF.
- Suntem pe Lucrețiu Pătrășcanu?
- Da, dar aici e nr 10, Primăria e la numerele 2-4.
Omul îmi explică cum trebuie să ies din clădire, să o ocolesc, traversez și apoi să o iau prin dreapta unei alte clădiri verzi. Mulțumesc și ies.
Plec să caut pe jos adresa, nu mai mut mașina, care se găsea fix în direcția opusă. Numai că nu găsesc adresa, pesemne că nu am reținut ordinea corectă a ocolirilor și culorilor clădirilor. Mă învîrt, întreb în dreapta și-n stînga, traversez bulevardul, intru și-ntr-un magazin și întreb iar... Nimeni nu știe nimic, parcă aș fi căutat America în Sectorul 3! Mai întreb, mă mai feresc de picăturile de ploaie, care începuse între timp timid. Și după mai mult timp decît ar fi fost necesar, ajung de unde am plecat, și văd chiar peste drum clădirea indicată.

Alerg spre intrare în ropote de ploaie și intru valvîrtej direct într-o sală de lucru - nu era niciun antreu, nimic. Unde se lucra cu publicul, dar nu știam cui să mă adresez, așa că m-am dus direct la una din casieriile pe care le-am văzut în fața mea. Spun ce caut, doamna mă trimite la informații. Îi explic că nu am văzut niciun birou de informații, zice că e o doamnă pe sală, cu ecuson, care se ocupă fix de informații. O reperez, o abordez, și aflu că trebuie să mă întorc la casieria respectivă ca să mă caute în sistem doamna, că are calculator. Mă întorc, mă caută după CNP... și ÎN SFÎRȘIT aflu că poprirea fusese impusă de primărie pentru o amendă de circulație din octombrie 2015. Cea cu permisul, de care vă ziceam mai sus. Scot din geantă confirmarea plății acelei amenzi la CEC fix în ziua în care mi-a fost înmînată de organul de poliție în acel octombrie 2015. Așa era, o amendă plătită deja, ajunsese să facă arc peste timp și, dublată, să-mi poprească banii în cont!!

Zice doamna:
- Acum trebuie să luați bon de ordine și să stați la una dintre colege ca să vă șteargă datoria din sistem.
Iau bon de ordine, aștept (nu foarte mult, recunosc, cam cît citești vreo 5 emailuri și 20 de postări pe facebook) și ajung în fața colegei. Îmi șterge datoria din sistem, eu răsuflu ușurată, gata, nu mai sunt datoare statului - lasă că nici n-am fost de fapt! Și întreb (că mă pregătisem de-acasă) dacă prin ghiseul.ro aș fi putut afla mai din timp de datoria asta, adică de faptul că apare la mine, și îmi face acolo pe loc cont pe ghiseul.ro. Măcar intru și verific acolo periodic, să nu le mai dea prin cap să mă plimbe pentru erorile lor!

Dar stai, că nu e gata. Acuma trebuie să merg eu la Executare silită, la executorii care au dispus poprirea și să îi anunț că a fost o eroare și că nu am datorii la stat, ca să-mi ridice poprirea. Și nu e nici departe, pe Câmpia Libertății.

Ies în ploaie, ajung fleașcă la mașină (pe drum m-am conversat la telefon și cu un amic, pe tema laptopului meu stricat, RIP my Asus, și nici nu-mai trebuie brandul ăsta vreodată! Deci mai aveam un motiv de supărare în plus). Merg cu mașina pe Cîmpia Libertății - unde apropos, la aceeași adresă, adică același număr, este un Mega Image, căci biroul de Executare silită e fix în aceeași clădire, dar se intră pe din dos, noroc că știa bodyguardul de la Mega Image, că Waze-ul nu știe.

Intru și acolo, și nu era coadă deloc, nimeni nu aștepta la rînd. Văd că pe un birou scria chiar așa, executor cutărică (nu am reținut numele, am o memorie foarte selectivă, nu se încarcă nu informații inutile. uneori nu rețin nici informațiile utile), și dau să mă așez pe unul din scaunele din fața lui. Zice:
- Ați luat bon de ordine?
Mă uit urît la el:
- După cine să aștept, că nu mai e nimeni?
Nu răspunde, chipurile, era evident că așa trebuia să procedez, doooh! Așa că mă ridic enervată și mă duc la aparatul - aflat fix lîngă biroul lui. Dar din răutate am lăsat umbrela unde era, să-i facă baltă pe parchetul cel nou, dacă e măgar!

Aparatul nu dădea bonuri, nu mai avea hîrtie sau așa ceva. Îl fac atent de problemă, nu are bunul simț să ceară scuze, și mă așez din nou pe scaun.
Îi explic problema cu care am venit eu, mă întrerupe că cine sunt, nu am început cu prezentările, scot buletinul și îi arăt, apoi și hîrtiile de radiere de datorie (inexistentă de fapt). Și deși mi se luase deja de atîtea drumuri, totuși naivă că poate-poate reușesc să schimb ceva, încep să îi spun că totuși, e vorba de o datorie plătită de acum un an jumate, cum se poate să mă execute pentru așa ceva? Și omul zice:
- Păi n-ați plătit-o la noi.
- Ba da, am plătit-o prin una din modalitățile de plată oferite pe PV-ul de amendă, în conturile voastre.
- Nu, ați plătit-o la CEC.
- Da, la CEC, dar în conturile voastre, nu ale lu mama! E vina mea că nu vă virează CEC-ul banii nici după un an jumate? De ce trebuie să fiu pusă să fac drumurile astea, să vin mai devreme din concediu, pentru o problemă care nu e a mea? Și-apoi, cum mă executați direct, nu puteați trimite o înștiințare înainte, cum că uite, proasto, nu ai plătit, vino și plătește în 24 de ore că altfel te poprim.
- Păi eu să trimit înștiințarea?
- Nu dvs personal, de ce o luați personal, că nu vă acuz de nimic pe dvs, dl cutărică (și-i citesc numele de pe ecusonul de pe birou), ci instituția pe care o reprezentați.
Că ce, numai să ducă și înștiințări personal acasă contribuabililor nu făcuse! Că ei au o firmă de mesagerie cu care lucrează și gata.
- OK, atunci vă anunț că le dați banii degeaba, că nu-și fac treaba.


Și închei discuția, că am văzut că n-am cu cine!
Iau hîrtia de la el, prin care dispune încetarea popririi.
- Și cu asta ce fac?
- Mergeți la bancă să vă înceteze poprirea.
Am dat să explic că totuși, banii mei, timpul meu... Dar nu aveam cui, mi-ar fi spus că nu e obligația lui. Nicidecum că instituția de căcat pe care o reprezintă ar trebui să-și ceară scuze că m-a pus pe drumuri și să ducă ei hîrtia la bancă, la fel de iute cum au știut să le spună și să-mi poprească contul.

Mă sui din nou în mașină. Se oprise și ploaia între timp. Și mă duc la bancă. Unde dispun să nu se mai dispună... etc. Și aflu că mai durează 2-3 zile, pînă ajunge hîrtia aia la Centrala Băncii.
Și izbucnesc:
- Nicio problema! O duc eu și acolo! Unde e Centrala, la Amsterdam?

Următoarea oprire a fost la firma de curierat de la care într-adevăr găsisem o hîrtie în cutia de scrisori la întoarcerea de la Mangalia, cum că mă căutaseră cu o zi mai devreme, deci chiar vineri pe 30 iunie, și nu mă găsiseră acasă. Firma se numește Same Day, trebuie să spun asta. Le dau la ghișeu hîrtia și caută, și caută, și caută... Mă întrebau pe mine ce trebuie să găsească, dar eu nu știam, nu făceam încă legătura cu alergăturile anterioare. Într-un final, după ce stătusem și vorbisem și la telefon o grămadă, că mă plictiseam, în sfîrșit apare și plicul. Căci era un plic și ați ghicit: de la Primăria Sectorului 3. Mă anunțau de poprire... fix în ziua popririi, ba chiar cu cîteva ore după ce citisem deja e-mailul!
Bună treabă, n-am ce spune! Am remarcat că au ales foarte bine numele firmei, se numește Same Day pentru că aduc informarea în aceeași zi în care, pe altă cale, vine și poprirea!

Deci, dragilor, credeți că dacă vă plătiți datoriile către Statul ăsta care nu face mai nimic pentru voi e suficient? Greșit! Asigurați-vă de 2 ori, că ei oricum vă scot vinovați!

Oare, Voiculescu, Onțanu, Oprescu, și alți -anu și -escu, după care Statul nu a recuperat niciun prejudiciu ever, tot așa sunt fugăriți și-și pierd cîte o jumătate de zi ca să justifice ceea ce nici măcar nu era nevoie să justific?

Morala: Este egalitate, dar nu pentru căței, vorba fabulei!

Prăjitură de sezon: pandișpan cu caise Iza

Zilele trecute, prietena mea Iza a postat o fotografie cu o prăjitură de caise făcută de ea. Apetisantă e puțin spus! Îmi venea să mușc din monitor! Cu toată dieta mea! (mă rog, nu e chiar o dietă în toată puterea cuvîntului, doar că încerc cît pot și cînd pot să evit ce îngrașă).

I-am spus atunci Izei, în comentarii, că fac și eu această prăjitură (cînd o fac), și tot după rețeta ei, pe care mi-a dat-o acum hăt, cîțiva ani. Ba mai mult chiar, în caietul meu cu rețete prăjitura poartă numele Izei. Și am fost provocată să dau rețeta. Iat-o acum aici:

Mai pe larg explicat, treaba stă așa:

Ingrediente:
6 ouă
400 grame de zahăr
200 ml ulei
400 grame făină
1 praf de copt stins (așa făceam prăjitura atunci, acum pun praful de copt nestins)
caise fără sâmburi, tăiate felii (cantitativ, cam jumătate de kilogram, dar depinde și cât sunt de mari caisele, și tava)

Mod de preparare:
Albușurile se bat spumă, se amestecă cu zahărul, apoi cu gălbenușurile și uleiul, peste care se pun și se amestecă mai departe făina și praful de copt.
Se toarnă compoziția în tava de prăjitură, apoi se așează feliile de caise una lângă alta, de la început pe toată suprafața tăvii. Se dă la cuptor, iar când e gata (se verifică cu o scobitoare să nu se mai ia pe ea compoziție) se pudrează cu un pic de zahăr vanilat.

Las mai jos poza postată de Iza acum două zile, eu nu risc acum să fac prăjitura - copiii sunt plecați la bunica, și aș mânc prăjitura doar eu cu soțul, care tocmai ce v-am spus că încercăm să evităm...

credit foto: Izabelle Bey, Hainuțe și culori

Reţetă de sezon: quiche cu spanac

Mi s-au legat lucrurile strună: ieri am ajuns repede la Ikea (l-am bătut pe waze!), am luat (printre altele) un suport pentru cartea de bucate, pe seară am ajuns la Obor taman înainte de închidere şi am mai găsit un singur provider de spanac care nu plecase încă şi de la care am luat un snop, iar azi am făcut plimbarea pe jos (recomandată de medic) la Cora, după brânză de vaci şi şuncă Serrano. În plus, aveam cartea de reţete de quiche-uri şi tarte (deja cumpărată de ceva vreme de la Lidl, dar asta de azi e totuşi prima pe care o fac din acea carte), şi am mai găsit şi ceva timp şi chef de bucătăreală! Deci n-aveam nicio scuză să nu mă apuc de treabă! :)

Aşa că hai să vă spun cum am făcut eu pentru prima oară-n viaţă QUICHE CU SPANAC

Ingrediente pentru 12 porţii (12 felii, la tavă rotundă de 26 cm diametru, dar a mea cred că e mai mică, nu am măsurat-o, dar "ochiometric" pare mai mică) - şi modificările pe care le-am adus eu reţetei, după cum mi-e obiceiul:

Cartea din care am luat reţeta

- 4 foi de foitaj congelat - aşa scrie în carte, dar eu am folosit 1 foaie Bella din pachetul acela cu 2 foi groase, îl ştiţi?
- 1 kg de spanac - eu am pus aproape jumătate din pachetul cumpărat aseară la Obor, şi care avea 2,5 kg.
- 12 felii de şuncă Serrano - eu am pus tot pachetul cumpărat azi din Cora şi care conţinea vreo 8 felii, dar fiind tava mea mai mică, a fost suficient
- 500 grame brânză proaspătă de vaci
- 2 linguri griş
- 6 ouă
- 4 căţei usturoi
- 1 legătură măghiran (nu am avut, merge şi fără)
- 2 linguri pesmet
- sare, piper

Mod de preparare:

1. Preîncălziţi cuptorul la 180 de grade. Ungeţi forma cu unt, lăsaţi foitajul să se decongeleze, apoi îl întindeţi în tavă şi o daţi la rece până pregătiţi restul.
2. Alegeţi spanacul, îl spălaţi bine, îl opăriţi până se înmoaie, scurgeţi-l bine de apă şi îl lăsaţi să se răcească. Apoi îl tocaţi cât de mărunt puteţi.
3. Prăjiţi şunca Serrano într-o tigaie fără grăsime, apoi lăsaţi-o să se răcească.
4. Amestecaţi într-un vas mai larg brânza de vaci, grişul, 2 ouă, usturoiul decojit şi presat, măghiranul (dacă aveţi), şi apoi spanacul tocat. Potriviţi de sare şi piper.
5. În tavă puneţi pesmetul uniform peste aluat, apoi feliile de şuncă şi apoi compoziţia cu spanac. Faceţi 4 adâncituri cu lingura (eu am făcut 3 că nu am mai avut loc, tava mai mică, ştiţi...) în care puneţi câte un ou.
6. Coaceţi pe raftul din mijloc circa 45 de minute. Dacă devine prea închis la culoare, acoperiţi cu o folie de aluminiu.

Rezultatul final.

Poftă bună!

Evident, copiii mei nici nu au vrut să guste. Iar eu, ca să nu repet ce făcea mama (era să zic greşelile mamei, dar nah, cine sunt eu să judec dacă era greşit sau nu că mă forţa să mănânc spanac, ca să prind puteri, ca Popeye! Doh!), nu le-am obligat. Nu le place, să nu mănânce! Rămâne mai mult pentru noi, adulţii ;)

Nici o pregătire pentru Paşti! Citesc despre copilăria mea!

Ceva de genul ăsta scriam pe Facebook înainte de Paşti, dornică să împărtăşesc tuturor celor din lista mea bucuria pe care mi-o oferea cititul ăsta. Mă apucasem de citit nou-apăruta, caldă-caldă, cartea Marei Wagner, "În spatele blocului", dintr-un impuls prietenesc: o cunosc pe Mara din întâlnirile puţine offline şi mai multe online, din "blogăreală". Îmi place cum scrie pe blog, rezonez cu ea în multe privinţe, şi mai e şi tăuraş ca mine! :) Când a anunţat că a dat o fugă la librărie să semneze câteva exemplare din carte, l-am trimis pe soţul afla întâmpător prin zonă să-mi cumpere un astfel de exemplar, iar vânzătoarea i-a zis că era cât pe ce s-o prindă pe autoare, "aaacum a plecat, domnu!"

Odată ce m-am apucat să frunzăresc cartea, nu am mai putut să o las din mână! Ăsta este, cred eu, talentul sciitoricesc al Marei: te subjugă total, te forţează să citeşti mai departe. Mara scrie simplu şi frumos, ca şi cum ţi-ar povesti... taman propriile tale amintiri! Nu o dată, citind, am exclamat: hei, şi eu veneam seara, pe întuneric, de la şcoală singură! Şi eu am crezut asta! Şi eu am trăit asta! Şi eu am amintirea asta, sau asta - ca să nu vă dau din carte, să vă las plăcerea de a vă descoperi pe voi, printre paginile cărţii.

De altfel, citate din carte nici nu aş putea să vă dau, căci de când am citit-o, cartea mea se plimbă pe la cunoscuţi, care toţi îmi spun la fel: "Da, domnule, exact aşa era! Cine zice că nu era aşa, ori era nomenclaturist, ori are memoria scurtă, ori s-a născut după 1990!"

Mara Wagner recreează universului din spatele blocului fiecăruia dintre noi. Că e la Braşov sau la Comăneşti, că e la Iaşi sau la Sibiu, la Bucureşti sau la Constanţa, blocul ăsta există, e aevea. Noi toţi, ăştia crescuţi în anii '80 am jucat Frunza şi elasticul, am stat la cozi la alimente şi am cumpărat pâine pe cartela, am fost în concediul de vară al părinţilor la mare şi am avut prieteni prin bloc, şi multe altele.

Iar când toate astea devin subiect de poveste, şi când poţi, citind, să zâmbeşti nostalgic, şi să spui Et in Arcadia ego, înseamnă că propria noastră copilărie şi adolescenţă a devenit tărâmul idilic, utopic, înseamnă nostalgia pentru un moment din viaţă trăit cu maximă intensitate şi bucurie, indiferent de regimul politico-social. Apoi priveşti şi cu ochi de adult, cu bucuria că ai scăpat, că ai trecut pe acolo, şi uite, eşti mai tare, te-ai întărit, ai crescut, faci acum glume pe seama acelor lucruri :)

Sunt curioasă ce va spune chiar autoarea despre propriul demers scriitoricesc. Căci după ce s-a organizat şi a aşternut cu mare pricepere povestea, Mara Wagner va lansa oficial cartea mâine, 3 mai, la librăria Cărtureşti Verona, de la ora 19.00. Voi fi acolo s-o susţin, să-i fac galerie! Nu de alta, dar ştiu că ea e mai mult cu scrisul, şi nu-i place să se laude cu ce face. Aşa sunt oamenii modeşti! :)