Poveste de salon

Aceasta nu este o poveste din salonul Contesei de Pompadour, şi nici din salonul de înfrumuseţare. Ci doar răzleţe impresii şi reflecţii din salonul de spital, salon cu patru paturi, secţia de cardiologie, specializarea boli cardio-vasculare. Patul de la geam, vecină, pentru vreo săptămână, cu porumbeii şi pescăruşii. Şi cu Şoseaua Ştefan cel Mare. Asta după o campare de vreo trei nopţi la terapie intensivă, vecină doar cu perfuzorul, injectomatul şi monitorul pentru inimă.

• Na, că am fost şi eu o dată la modă! La momentul la care televiziunile dezbăteau scandalul opririi de la comercializare, în Franţa, a unei mărci de anticoncepţionale pe motivul decesului a 4 utilizatoare şi îmbolnăvirii altora de diferite tromboze, eu mă internam în spitalul de Urgenţă... din cauză de tromboză venoasă profundă, provocată, cel mai probabil (căci n-au găsit alte cauze în afară de aceşti factori favorizanţi), de anticoncepţionale, în combinaţia complet lipsită de inspiraţie cu fumat.

Mai precis, tromboză venoasă profundă (adică trombi, cheaguri de sânge) pe venele de pe axul ilio-femural drept, fiind prinsă un pic şi vena cavă şi ceva material trombotic prezent în plămânul drept (1,2 cm).
Cum ar veni, d-aia mă durea pe dreapta tot trunchiul, zona lombară, abdomenul şi mai jos, pe picior, de nu mai ştiam de mine de câteva zile. Nu era nicidecum contractură musculară de schior începător (cum mi-a zis medicul la care am mers după primele 2-3 zile şi mai ales nopţi nedormite de durere), nici scolioză, nici mialgie, nici lombo-sciatică, nici febră musculară... Nici alifie, nici antiinflamator, nici supozitor nu ajuta. Nici din vreo alergie medicamentoasă nu mi s-a umflat piciorul ca butucul. Însă datele erau insuficiente înainte de umflarea piciorului, aşa că trebuie să-i mulţumesc Celui de Sus că s-a umflat, pentru că, deşi neplăcut, lucrul ăsta a ajutat la stabilirea diagnosticului şi am purces la tratament imediat (heparină intravenos în perfuzie), scurtând căutările evaizve.

• Acum, am schimbat pe telefonul mobil reminderul zilnic pentru anticoncepţionale, cu cel pentru anticoagulante. Mişto, nu?

Mereu m-am lăudat cu auto-responsabilitatea mea. Prevenţia e mama mamei vindecării, ziceam. Făceam ecografii de sân încă de la primele chisturi minuscule apărute, test Babeş-Papanicolau o dată pe an, suflam şi-n iaurt... Dar am uitat un mic amănunt: am "uitat" să-mi fac analizele de sânge pentru că luam (de câteva luni) anticoncepţionale. How stupid of me! - ca să mă mai învinovăţesc puţin, chiar dacă nu ajută la nimic acum şi chiar dacă vina, înţeleg, nu-mi aparţine chiar în totalitate, poate tot făceam asta şi cu analizele la zi.

• Anyway... what's done is done! Urmează un drum lung al refacerii, tratament cu anticoagulante pe 6-12 luni, cu mai multe analize de sânge pentru dozarea INR-ului, ecografii doppler şi tomografii computerizate în intervalul ăsta. Însă deja se face o săptămână de când am venit acasă de la spital şi viaţa mea începe să reintre pe un făgaş (cât de cât) normal - un normal pe care îl definim zilele astea. Pe alocuri, nu prea mai rezonez cu micile însemnări de la faţa locului, pe care mi le-am făcut cu pixul pe hârtie. Însă scriu ca să închei cumva capitolul, să ştiu că a trecut, e gata. În plus, mă gândesc că poate mai învaţă cineva din experienţa mea...

Ieri (scriam în spital), pe pervazul geamului de lângă patul meu s-a oprit câteva clipe un pescăruş. Mare, alb, mândru. Mai ales mare, ocupa tot pervazul pe care altminteri iau masa vreo douăzeci de porumbei. Doar câteva clipe a rămas, m-a privit şi a zburat în treaba lui.

• Să nu spui niciodată "mai rău de-atâta nu se poate". Pentru că se poate! Mereu se poate mai rău!

Lângă mine, o doamnă de 78 de ani nu ştie carte. Ca să glumesc puţin, mă gândesc, nu puteam să am şi eu "noroc" de-o vecină de pat o filosoafă ceva? O fană Patapievici, o profesoară de vioară, o expertă în comunicare... ceva? Sau poate astea nu se îmbolnăvesc de inimă. Revenind, referitor la doamna analfabetă (scuze pentru termenul dur, dar aşa se numeşte o persoană care nu ştie carte, nu?), stau şi mă întreb: cum o fi (de goală) o viaţă în care nu ai citit nicio carte, nici măcar o revistă, nicio pagină, niciun rând, nu ai corectat temele copiilor la şcoală, nu ai scris nicio scrisoare, nicio lucrare de diplomă, nicio lucrare de control... Şi mie la ce-mi folosesc acum cei 20 de ani de şcoală? Căci, în final, suntem vecine de pat...

• "Noroc" că am aşa mult timp liber să mă pun la curent cu tehnologia! În 2 ani de când am Kindle-ul, nu am avut niciodată timp (sau nu mi-am făcut timp) să-i citesc ghidul de utilizare. Ştiţi câte lucruri ştie să facă - în afară de găzduit cărţile pe care le citesc eu, incusiv pe patul de spital? 

Am ezitat mult la internare. De fapt, ce mai încoace şi-ncolo, nu am vrut să mă internez la stat. Nu am vrut să mă internez deloc, nu de aceea plecasem de-acasă doar cu hainele de pe mine. Când m-au aunţat că nu mai plec acasă, mi se părea o glumă. Apoi mă gândeam ce-o să facă fetele? Cum or să se descurce fără mami? Cât de dor le va fi (şi le-a fost foarte dor!) de mami? Doar faptul că viaţa mea era în pericol real, ce n-ar fi putut fi depăşit fără spitalizare şi chiar fără spitalizare la Floreasca, şi că bolnavă n-aş fi putut nicidecum să le ajut pe fete, m-au convins. Experienţa din spital a fost una destul de bună (în sensul că se putea şi mai rău). Iar ca să nu lungesc mult povestea, pot să o descriu într-o singură expresie: profesionalism rece. Depinde pe ce pui accent, pe prima sau pe a doua parte.

• N-au fost aşa multe zile de internare (vreo 8 cu totul), dar par aşa de lungi când stai întins în pat legat de perfuzor! Aşa că am ajuns să-mi fie dor de lucruri altădată greu de înghiţit. Mi-era dor să conduc în aglomeraţia din Bucureşti. Mi-era dor de certurile dintre fete şi să negociem ora de culcare. Mi-era dor să strâng jucăriile aruncate prin toată casa, să le iau de la şcoală şi grădiniţă, să le citesc seara. Mi-era dor să gătesc, să bag rufe şi vase la spălat... Şi toate celelalte lucruri de care mă plângeam că m-am săturat, că le fac numai eu... Na, că le-au făcut şi alţii o vreme. Şi au recunoscut că nu le-a fost uşor.

Ştii cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti... Aveam nevoie de ceva timp, îmi doream timp pentru mine. Acum nu vă miraţi că am toată ziua la dispoziţie. Mă uit la televizor la filme pentru casnice, ascult muzică, citesc, tricotez şi vorbesc la telefon... Tot ce se poate face la orizontală şi ce n-am mai apucat să fac de mult. Fac chiar şi ordine în calculator (dar mai puţin cu calculatorul căci n-am voie şi nici nu pot încă să stau la birou, iar laptopul îmi presează zona afectată). Fireşte că nu vroiam timpul ăsta pentru mine din motiv de convalescenţă, dar hai să nu fiu nemulţumită. Bine că nu e mai rău, bine că am mers la spital la timp, bine că am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură - nu-mi mai trebuie nici ţigări, nici anticoncepţionale!
O să fie totul bine!

Sănătate tuturor şi aveţi grijă de voi, bucuraţi-vă de tot ce aveţi şi nu cârcotiţi, că se poate şi mai rău! Aveţi grijă ce vă doriţi!

New book

Un albastru infinit

(The Deep Blue Sea for Beginners)

de Luanne Rice

traducere din limba engleză de Anca Cristina Ilie

apărută vineri, 18 ianuarie 2013, împreună cu revista "Libertatea pentru femei"

(poate am să scriu câteva cuvinte despre ea... someday... )

Are we parenting or what?

“Good parenting does not come naturally. What comes naturally is to repeat what our parents did to us (whether helpful or harmful).” Aletha Solter

N-aş zice.... E drept că "natural" îmi vin multe din cele pe care le reprob şi eu la alţii, şi în primul rând, le reprob în amintirile mele din copilărie. Dar nu toate, unele lucruri bune mi-au intrat atât de bine în obişnuinţă, încât nu aş putea never-ever să le mai fac pe alea "naturale"! 

Nu vreau să intru în detalii acum, doar am dat peste citatul din Aletha Solter şi nu am rezistat să nu-l notez.

Mergi la teatru cu copilul? Sondaj

Dacă ai copil şi mergi la teatru cu el, mai mult, dacă ai fost la vreuna dintre piesele Teatrului Ion Creangă - şi chiar dacă nu ai fost încă - te invit să completezi un chestionar privind teatrul pentru copii.

Iată mai jos anunţul celor de la Teatrul Ion Creangă:

Începând cu luna noiembrie a acestui an, pe întreaga perioadă a stagiunii 2012-2013, Teatrul Ion Creangă desfăşoară o cercetare asupra consumului de teatru pentru copii.

Iniţiativa are drept scop să furnizeze conducerii teatrului informaţii şi recomandări care să conducă la o mai mare afluenţă de public şi la îmbunătăţirea calităţii evenimentelor organizate de teatru. Toate răspunsurile primite în urma aplicării focus grupurilor sau chestionarelor vor fi utile echipei de conducere, echipei administrative şi personalului artistic pentru a concepe proiecte, programe şi spectacole care să vină în întâmpinarea dorinţelor copiilor şi care să însoţească procesul instructiv-educativ.

Vă invit să ne spijiniţi în cercetare prin completarea chestionarului:  

http://www.teatrulioncreanga.ro/content.jsp?page=325&language=1&&survey=4 

Aşadar, mergeţi la teatru! Tocmai am auzit un anunţ zilele trecute care spunea că participarea copilului la  activităţi artistice îi stimulează - pe lângă creativitate, aşa cum era de presupus şi ştim cu toţii - imunitatea. 

Tradition and new book

"Tradition, sir, is simply a male excuse." 

Citat din Victoria Alexander, o carte la care lucrez acum. O carte despre tradiţii şi cum pot fi/sunt ele încălcate. Tradiţii britanice, nonetheless! Very exciting! :)

Prin perdeaua vieţii

"Câteodată, a schimba un om, a-i schimba viaţa, este justificarea atâtor lecturi şi gânduri, care se adună des într-o colecţie de inutilităţi livreşti, academice şi care adesea nu par să ducă decât la trăiri personale rupte de lume. Imaginare."

Aurora Liiceanu, Prin perdea

Poveşti îngereşti

- Mami, stai cu mine până adorm? Te roooog. Mi-e frică să dorm singură!
Acesta era textul Ilincăi în fiecare seară. Dar asta până dumunică seară, când le-am recitit şi eu, după ce ascultaseră deja cu ocazia campanie foto "Poveste cu îngeri", povestea "Îngeraşul venit din soare". Acum fiecare doarme cu îngeraşul care le apără şi le păzeşte. Tot ce trebuie să facă este să îl cheme în ajutor.

Foarte inspirată povestea, ca şi întregul eveniment organizat în week-endul trecut de Dacia Plant, Foto Union şi Asociaţia ROI! Nici nu mai ştiu de când nu am mai fost înconjuraţi de atâtea persoane care să ne pună ceva la dispoziţie, să ne spună o poveste, să ne facă pe plac.

La invitaţia Bogdanei şi a organizatorilor amintiţi mai sus, duminică am participat şi noi la campania "Poveste cu îngeri". Iaca rezultatul, pozele cu fetele. Ne-au luat cumva ca din oală, fetele abia îşi dăduseră căciulile jos de pe cap şi erau încă ciufulite, după cum se poate uşor de tot observa. Iar eu nu m-am orientat la timp să le pun să se pozeze şi împreună. Dar sunt drăguţe aşa, naturale, nu? :)

Mulţumim Bogdana, Foto Union pentru pozele reuşite! Mulţumim Dacia Plant pentru multele şi utilele produse! Şi mulţumim Asociaţia ROI pentru câteva ore frumoase!

Noddy, sau cum poţi să petreci o duminică agreabilă cu copiii

(... şi să scrii despre asta după câteva zile. Drept e că am început eu să scriu de a doua zi, dar printre picături, pe alergatelea, am mai adăugat câte un rânduleţ.)

Aşa cum vă anunţasem eu, duminică pe 25 noiembrie am fost invitaţi (sau mai precis, invitate, căci a participat doar partea feminină a familiei) la premiera piesei de teatru pentru copii Noddy, de la Teatrul Ion Creangă.

Dacă ştiţi desenele animate cu Noddy - fetele mele îmi tot povesteau de personaj, se pare că ele ştiau aceste desene, eu nu - el este, acel Noddy. Un băieţel rătăcit, care ajunge în Oraşul Jucăriilor. Sau o păpuşă de lemn care prinde viaţă, primeşte un nume, şi se miră de tot ce vede în jur.

Astfel, Noddy - jucat de Camelia  Andriţă - află că "Banii sunt ceea ce primeşti atunci când munceşti", începe să muncească şi el pentru a-şi plăti o datorie, şi face - cum altfel - numai fapte bune. Personajul-liant al momentelor şi scenelor este Urechilă - jucat magistral de actriţa care nu vrea să îmbătrânească deloc, vocea care ne-a încântat copilăria la teatrul radiofonic (sweet memories!), Alexandrina Halic. Cei doi "răi" Şmecherilă şi Furişilă îşi primesc în cele din urmă pedeapsa - deşi, trebuie spus că rolurile lor, costumele şi jocul au atras multe chiote de aprobare din mulţimea de spectatori: după părerea mea, dacă-i vedeai, te duceau cu gândul la un concert rock estival pe scenele bucureştene. Nicoleta Rusu face şi ea un rol frumos în chip de ursoaică Tessie - vedeţi foto alături de Roxi şi Ilinca, la finalul piesei.

Ursoaica Tessie (Nicoleta Rusu) cu fetele Ilie

Şi de fapt, toată lumea a contribuit la crearea unei atmosfere magice.

Un cuvinţel trebuie spus şi despre el, regizorul Attila Vizauer, cel inspirat la realizarea acestei piese de fetiţa sa. A ales ca toate rolurile să fie interpretate numai şi numai de către femei. "Chiar şi poliţistul, mami?" Mă întreabă fetele la ieşire, semn că a fost foarte veridică actriţa Cerasela Popescu în rolul domnului Plod, poliţaiul.

Dacă ştiţi - a se citi dacă aţi crescut cu ele - melodiile beatles-şilor, atunci ceea ce auziţi în piesă sunt chiar ele, let it be-uri, yellow submarin-e şi obladi-oblada-le, asezonate cu versuri pre limba românească.
Aşa ca o digresiune - cum îmi plac mie digresiunile şi probabil că cititorilor nu: eu am descoperit muzica Beatles-şilor abia prin clasa a noua. Şi de fapt, "mi-a fost revelată", ca să zic aşa. Buna mea prietenă şi colegă de bancă din liceu, L., îmi dădea împrumut discuri şi casete cu ei. Apoi am început să cumpăr şi eu. Ei, piesa Noddy e plină de Beatles. Remake-uri puse pe muzica lor cu versuri în limba română, dar linia melodică i-a captivat pe copiii spectatori vreme de aproape 2 ore, cât durează piesa.

Noddy şi copiii. Un băieţel de lemn şi copii fericiţi să-l vadă.

Ne place la teatru, mami!

Copil adâncit în lectura caietului program

Şi mamei îi place la teatru. 

Poveste de iarnă, poveste cu îngeri

După ce au "pictat" Portret de copil şi Portret de şcolar (la care, recunosc cu regret că nu am participat cu fetele mele), Foto Union doreşte să scrie acum, alături de şi împreună cu Dacia Plant şi Asociaţia ROI, o Poveste cu îngeri. După cum mă anunţă Bogdana, iar eu vă anunţ pe voi, Povestea va fi spusă în fotografii, pentru care sunteţi invitaţi, cu mic cu mare, la pozat.

Redau mai jos şi comunicatul oficial în care găsiţi toate informaţiile necesare:

“Foto Union, Dacia Plant şi Asociaţia ROI vă invită în zilele de 24 şi 25 noiembrie 2012 la o sesiune publică de fotografie destinată copiilor cu vârste între 4 şi 14 ani. Tot ce aveţi de făcut este să veniţi la sediul Asociaţiei ROI (bld. Schitu Măgureanu nr. 45 – lângă Cişmigiu) sâmbătă sau duminică, oricând în intervalul orar 10.00-18.00. Pe lângă sesiunea foto destinată copiilor, vă aşteaptă numeroase alte surprize: ateliere de spus poveşti, ateliere pentru părinţi, cadouri din noua gamă de produse Îngeraşul de la Dacia Plant, spaţii de joacă. Participarea este gratuită.
Poveste cu îngeri face parte dintr-o serie de evenimente de amploare organizate de Dacia Plant împreună cu Asociaţia ROI şi Foto Union. Caravana Poveste cu Îngeri se va deplasa în perioada noiembrie-decembrie 2012 în numeroase grădiniţe din Bucureşti. Povestitori cu har vor aduce cu ei o minunată poveste – Îngeraşul venit din soare -, voie bună şi daruri de la Dacia Plant. Totodată, copilaşii vor fi fotografiaţi în ipostază de îngeraşi şi vor primi cadou fotografiile.

“Pentru că o poveste spusă cu har are potenţialul de a transforma o viaţă, Poveste cu Îngeri îşi propune să sădească în inimile copiilor seminţele încrederii, iubirii şi respectului faţă de viaţă, în toate formele ei”, spune Andreea Voroneanu, autoarea poveştii şi coordonatoarea proiectului.

Dacia Plant a lansat recent pe piaţă gama de produse Îngeraşul, special creată pentru copii. Sub aripile protectoare ale Îngeraşului, veţi regăsi şase produse speciale, 100% naturale, care nu conţin coloranţi, conservanţi, arome sau îndulcitori artificiali. În plus, toate au ca excipient fructoza, pentru a evita efectul negativ al zahărului. Din gama de produse Îngeraşul: siropul CREŞTE POFTA DE MÂNCARE, siropul IMUNOSTIMULENT, siropul DE TUSE, siropul MINERALE: CALCIU, MAGNEZIU, VITAMINA D3, siropul STIMULENT MENTAL, comprimate VITAMINIZANT.

www.daciaplant.ro
www.fotounion.ro
www.aroi.ro

Unu, zero, zero, zero, zero

- Unu, zero, punct, zero, zero, zero - făceau fetele mele în troleibuzul cu care ne întorceam spre casă, după întâlnirea unui grup de mămici bloggeriţe cu specialiştii de la maternitatea MedLife. Pentru ele e prea greu să citească numărul întreg. Le-am citit eu: zece mii de copii născuţi la maternitatea MedLife.

Pentru ele e greu să citească numărul. Pentru mine parcă e greu să cuprind acest număr, cu tot ceea ce reprezintă el: 10.000 de naşteri, 10.000 de contracte comerciale în vederea naşterii la o maternitate privată, 10.000 de cazări în frumoasele rezerve (dintre care am vizitat una, frumoasă şi spaţioasă, cu baie proprie şi loc de dormit pentru tată şi chiar bunică), 10.000 de alăptări, era să spun şi 10.000 de travalii, dar am aflat că procentul de  naşteri prin cezariană este de 64%, 10.000 de temeri, de riscuri, de externări...

Un număr impresionant în sine! Şi aşa cum spune şi campania demarată acum de MedLife în toate maternităţile sale din Bucureşti, Braşov şi Arad, 10.000 e numărul care poate forma un oraş. "Orăşelul copiilor MedLife".

Acesta a fost şi pretextul întâlnirii de la MedLife, să sărbătorim împreună acest număr fabulos. Ni s-a oferit ocazia să stăm de vorbă cu  specialiştii MedLife şi să facem un tur al maternităţii MedLife Griviţa. Discuţiile au fost extrem de dinamice, pornind de la povestea unei mame şi experienţa naşterii la MedLife; trecând prin discursul cu tentă business al directorului general MedLife Nicolae Marcu (despre pericolele la care sunt supuşi permanent, ca şi companie, deci, dacă dau greş, în orice punct, în orice moment); ajungând apoi la vorbele pline de savoare, pe înţelesul tuturor şi în asentimentul multora dintre mămici, aparţinând doctorului Aurel Ionel, directorul maternităţii MedLife Eva Braşov, un împătimit al meseriei sale, care a şi declarat-o, iubeşte actul naşterii.

Dacă e mai bine să naşti la privat decât la stat - e o întrebare retorică, s-au mai dat până acum argumentele necesare. Dacă e mai bine să naşti natural decât prin cezariană - şi în această privinţă a mai curs cerneală. Şi categoric, MedLife este o opţiune atât pentru confortul oferit mămicilor şi copiilor, cât şi pentru eforturile pe care le depun medicii de aici pentru mamă şi copil.

Ce am aflat însă nou: că MedLife este maternitatea cu cel mai mic procent de naşteri prin cezariană versus naşteri naturale; că naşterea naturală după o cezariană "se poate... câteodată" (cuvintele îi aparţin doctorului Aurel Ionel, care a argumentat că fiecare caz e unic şi totul se decide cu toate cărţile pe masă); că 33 de săptămâni este cea mai mică vârstă de gestaţie la care s-a născut în bune condiţii un copil la maternitatea MedLife; că prematurii mai mari, cu risc mai mare, din onestitate şi respect (medical, dar şi inclusiv pentru finanţele familiei) sunt trimişi la spitale de stat cu care colaborează (printre acestea numărându-se Filantropia, şi Spitalul Universitar, nu am reţinut celelalte nume menţionate); că fiecare viitoare mamă îşi are ginecologul pe care şi-l merită.

Şi în plus, am aflat toate acestea şi alte nelămuriri şi discuţii între tinerele mămici şi specialiştii MedLife fără să stau cu ochii pe ceas că trebuie să fug la copii acasă. Căci, spre deosebire de alte dăţi când a trebuit chiar să refuz o invitaţie pentru că nu aveam unde şi cu cine să las copiii pe durata evenimentului, de această dată am găsit extrem de frumoasă iniţiativa organizatorilor de a ne primi împreună cu copiii, care au fost în-cântaţi de Daisy cu melodii jucăuşe sau, la alegere, s-au bălăcit în piscina MedLife cu antrenorul de înot Paul (noi am optat pentru recreerea muzicală, după cum se vede în fotografiile de mai jos).

Evenimentul s-a înscris în campania cu sloganul "10.000 de bucurii, 10.000 de miracole, 10.000 de emoţionante semne de încredere în noi", a fost dedicat mamelor bloggeriţe şi organizat de White PR, în colaborare cu Ana, Mamica Urbană - cărora le mulţumesc pentru invitaţie. Le mulţumesc şi sponsorilor Intersport şi Poartă-mă pentru cadouri - Roxi s-a ales cu jambierele de la Poartă-mă, Ilinca cu o minge Gymnastic Ball, soţul cu "întinzătorul de muşchi" Fitness Toner. Iar eu? Cu bucuria tuturor şi cu experienţa unei seri frumoase, în compania unor oameni deosebiţi.

Într-o rezervă Diamond din maternitatea MedLife.

Era mai bine înainte?!

- Mami, când erai tu mică nu exista friptură de pui?
- Când eram eu mică nu existau multe! Credeţi că noi aveam aşa, la discreţie, de toate, cum aveţi voi azi?

Şi brusc se bagă o terţă persoană în discuţie: Ei, poate nu-ţi aminteşti tu, dar erau de toate. Carne pe alese, de pui, de vită şi de porc. De 18, de 25 şi de 30 de lei kilogramul, după calitate. Era hala plină la Obor! Şi puteai să îţi faci un concediu prin ONT cu 2.500 de lei o familie la cel mai bun hotel de la mare, cu trei mese incluse. Şi mergeam la restaurant în fiecare seară... şi cânta Dan Spătaru... Şi portocalele şi bananele umpleau galantarele, şi ce, astea sunt portocale ce ai tu aici? Atunci să vezi ce portocale frumoase erau! Şi puteai să laşi banii pentru sticla de lapte şi nu îi lua nimeni... Era lumea mai cinstită, erau oamenii mai buni... Şi aia, şi ailaltă...

Şi d-aia mă îmbolnăvesc eu de ficat! Că tac şi nu zic nimic. Doar am precizat că eu nu-mi amintesc nimic din toate astea, ci doar că după 1983-1985 nu mai era nimic prin magazine! Doar creveţi la cutie şi lapte condensat chinezesc.

Până când, la final (final pentru că am plecat eu, pentru că lecţia de istorie despre beneficiile comunismului ar fi continuat) a căzut cu aplomb aia cu "era mai bine atunci, ce să mai zicem!".

Da, sigur că era mai bine! Era foarte bine când ne jucam în părculeţul din spatele alimentarei - şi de ce tocmai acolo? ca să vedem când vine maşina de marfă. Nu ştiam ce "bagă", dar noi formam deja coada. Orice "băga" era binevenit, era necesar, duceam lipsă. Carne, unt, mălai... Nu conta, oricum nu aveam, oricum ne trebuia!

Şi era bine când mergeam la şcoală cu o sacoşă şi bani la mine, să fie, că nu se ştie niciodată când bagă mălai, de exemplu, şi poţi să cumpăr şi eu 2 kilograme, că doar atât se dădea, şi colega cu care eram mai cumpăra 2 kilograme pentru mine, că ei nu consumau atâta mălai, dar noi îl căram la ţară, de unde veneam cu pui, ouă şi brânză la schimb.

Era bine că am intrat într-o zi în aceeaşi alimentară aflată pe drumul de la şcoală acasă şi vânzătoarea nu a vrut să ne vândă carne, că cică suntem minore. Şi când a auzit mama, foc şi pară s-a făcut! A scos mâinile din rufele pe care le spăla, ne-a luat de câte o mână şi ne-a târât până în faţa vânzătoarei, unde ne-a lăsat în grija ei: "dacă nu le daţi carne pentru că sunt minore, să le creşteţi dvs până la majorat, şi vin eu atunci să le iau de aici!"

Era bine că erai controlată, femeie, la cabinetul fabricii sau trimisă la ginecolog să nu cumva să rateze ceauşescu o mândreţe de copil pe care ai fi putut să-l avortezi dacă nu te luau în evidenţă! Era bine că numai eu ştiu vreo duzină de femei care nu au mai putut avea copii după câte un avort făcut măcelăreşte, care de către cine a ştiut, cum a ştiut!

Era mai bine când ne opreau curentul aproape în fiecare seară, când nu aveai ce să vezi la televizor, când erai luat în băşcălie dacă aveai ceva mai multe clase decât trenul, când ne încălzeam la şcoală lipiţi de soba de teracotă cu gaze că ne mai rugam de femeia de serviciu să o mai lase încă 5 minute pornită, chiar dacă are ordin s-o oprească...

Era mai bine când erai scoasă la raport şi făcută de ruşine, femeie în toată firea, că nu ai respectat planul partidului, tovarăşă!

...Că m-am şi enervat acum!
Şi aveam doar 14 ani în 1989!