Tovarăşa învăţătoare, tovarăşu diriginte, raportez! Să ştiţi că şcoala noastră nu mai e! Acum acolo este o şcoală de secol 21, cu termopane în loc de geamuri, sală de sport (mai ştiţi că noi făceam sportul iarna pe holul şcolii şi vara în curte?) construită recent pe vechiul teren de fotbal şi o clădire nouă, care să suplinească lipsa de săli de clasă (mai ştiţi că noi eram 40 de copii în clasă şi învăţam în 3 schimburi?), construită şi mai recent pe locul fostului teren de PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, pentru coneseori)!
Nu mai sunt în şcoală nici tovarăşa de Consituţie, nici tovarăşul secretar de partid care ne pregătea pentru Brigada artistică, nici tovarăşa dirijor de cor la Cântarea României. Toţi au ieşit la pensie - după cum mă informează o secretară fără haz.
Aşadar,
după lupte seculare, am reuşit să intru în şcoală. Dar de fapt la invitaţia lor, care ne-au adus în cutiile poştale înştiinţări de recenzare a copiilor născuţi în 2005 şi 2006, conform noii legi a învăţământului. Părinţii care aveţi copii de aceeaşi vârstă sau aţi urmărit evenimentele ştiţi despre ce vorbesc. Başca două doamne profesoare de la şcoală ne-au vizitat ieri acasă ca să scrie
manu propria copiii pe liste.
Lasă că portarul şcolii din nou aproape că nu mă lăsa să intru, cu toată strategia mea modificată radical - adică am observat eu de-a lungul timpului că dacă intri ca-n brânză, dând impresia că eşti de-al casei, fără să eziţi şi fără să te bâlbâi, ai şanse chiar să fii luat drept unul de-al casei şi să fii lăsat în pace. Am încercat să aplic stratagema asta, dar n-a ţinut, când mai aveam 2 paşi şi pătrundeam în şcoală, acel portar atent m-a întors din drum. Că să-i dau buletinul, că să-mi treacă datele din buletin pe un registru de intrări, că unde merg, că ce treabă am la secretariat.
Frate, zici că vreau să-mi înscriu copilul la cine ştie ce şcoală de cadre militare în secret de stat, iar nu la o şcoală de cartier la care, culmea, suntem arondaţi, aparţinem, avem, cum ar veni, locul asigurat.
Whatever.
Ei, odată ce am pătruns în şcoală - supriză! Nu ştiu cum să redau în cuvinte, pentru că e mai mult o senzaţie, e un feeling. It blows me up! Adică, unde sunt sobele de teracotă de la cele două capete ale holului? Te pomeneşti că nici prin clase nu mai sunt sobe de teracotă - dar fireşte că nu puteam intra în clase, când abia am fost lăsată pe holul de la secretariat!
Şi uşile de lemn cu vitralii de sticlă acoperite cu perdeluţe, care se deschid cu scârţâit, la bibliotecă? Şi cine-s fetele astea care intră în cancelarie? A, sunt doamne profesoare? Unde e stema de pe peretele din faţa intrării principale? Şi steagurile, cele două steaguri care străjuiau intrarea, unul tricolor şi altul roşu?
Ştiţi efectul acela cinematografic din desenul (meu preferat) animat Ratatouille, în care criticul de food redevine mic copil, în curtea bunicilor săi? Ei, aşa m-am făcut eu azi: mică, de nici 14 ani, în şcoala copilăriei mele.
Am plecat de-acolo cu un nod în gât... O fi nostalgie, sentimentul că nimic nu mai e la fel, sentimentul că nu prea suntem doriţi acolo, că nu vreau la şcoală, că nu vreau să accept că am deja copil de şcoală, că e greu să fii adult şi e mai uşor să fii copil... nu ştiu să explic în vorbe! toate la un loc, poate!
Am ajuns acasă şi mi-am pus de câteva ori să ascult
"Child in Time" a celor de la Deep Purple.
