Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Eram pe plajă la 2 mai, între 2 meciuri de baschet la Campionatul Național de MiniBaschet, la finele lunii iunie. Chiar în ziua de vineri, ultima din iunie. Apa era rece ca gheața, nici gînd să facem baie! Iar soarele ardea ca focul, nici de plajă nu era. Dar stăteam la umbră, în atmosfera plajei.

N-am de lucru și scot telefonul mobil din geantă. Zapez distrată, neatentă. Dar toate simțurile mi se activează dintr-o dată, ba chiar devin foarte active, când dau de un anume e-mail. Un e-mail de la banca ING, la care am cont, prin care mă anunțau că mi s-a pus poprire pe cont, în valoare de 420 de lei. Poprire dispusă de Primăria Sectorului 3 din bd Lucrețiu Pătrășcanu. Era acolo și un număr de telefon pentru informații. Firește că dau telefon.

O doamnă amabilă de la bancă răspunde și îmi confirmă exact ceea ce știam deja din email, nici o informație în plus, privind motivele popririi. A, ba nu, ceva nou tot am aflat: și anume, că pot dispune plata de urgență a acelei sume, "dar să știți că se percepe o taxă pentru asta!" Nu doresc plata niciunei sume, de niciun fel, nici urgent și nici lent, atîta vreme cît nu știu pentru ce, ce reprezintă acea sumă. Sau, îmi spune doamna de la bancă, poate amîna ca banii să-mi fie luați din cont cîteva zile - nu mai țin minte dacă 5 sau 7 zile lucrătoare, pentru ca eu să pot afla pentru ce îmi sunt ceruți banii.

Poprirea nu are legătură cu firma la care sunt administrator, e venită pe CNP-ul meu, e clar. Dar ce naiba poate fi? Nu mă știu datoare cu nimic Primăriei Sectorului 3. Am plătit toate impozitele, am plătit toate amenzile... Cea mai recentă dintre ele a fost cînd mi-a luat poliția permisul în octombrie 2015. E drept că am fost la mare de 1 iunie și am uitat să plătim prin SMS taxa de pod, așa că mă aștept să primim amenda acasă. Dar 1. e prea repede de-atunci, nu cred că s-au mișcat așa iute. și 2. mașina e înmatriculată pe firmă, nu venea amenda pe numele meu. Și nu 420 de lei, înțeleg că o să plătim vreo 130 de lei amendă.

Încerc apoi să găsesc un număr de telefon de la Primărie, la informații sau ceva de acest gen. Găsesc, și sun, și sun... Și nu răspunde nimeni. Reamintesc că acțiunea se petrece vineri, cam pe la prînz. Deci, ușor de înțeles de ce nu mai răspunde nimeni la telefon la Primărie, chiar de-ar fi răspuns mai devreme.

O las moartă, vine weekendul, încerc să mă relaxez, mai vorbesc cu o prietenă care a trecut de curînd printr-o poprire, dar la ea era pe firmă...

Și vine ziua de luni. Și plec spre Lucrețiu Pătrășcanu. Mă parchez pe-aproape, dar nu destul de aproape, cam unde am găsit și eu loc de parcare, nah. Și uit să iau și umbrela din mașină, pentru că la momentul coborîrii din mașină, nu ploua. Intru la ANAF Lucrețiu Pătrășcanu. Întreb la ușă, și o jandarmeriță de la intrare mă informează că acolo e pentru Ilfov, pentru sectorul 3 e după colț. Ocolesc clădirea, intru, și dau de multă lume și multe birouri, claie peste grămadă, uși stricate, dulapuri căzute, hîrțoage... Un rai pentru un eventual incendiu! Sau cel puțin, numai limbi de foc vedeam eu pe holurile alea! Întreb la un birou unde trebuie să merg pentru popriri, sunt trimisă la altul. Întreb și acolo, mă expediază la altul. Unde ușa închisă susținea o sumedenie de anunțuri, printre care unul scris cu litere de-o șchioapă, cum că acolo nu se lucrează cu publicul.

Intru totuși, și dau de mulți funcționari la birourile lor, lucrau de zor, dar nu au fost surprinși că a intrat "publicul" peste ei. Unul singur se afla în picioare, l-am luat în vizor și m-am repezit spre el, să nu cumva să-mi treacă entuziasmul. Omul mă ascultă politicos și calm, și-mi cere hîrtia prin care am fost anunțată de poprire. Îi explic că nu am nicio hîrtie, am doar un email de la bancă.
- Să-l văd.
Scot telefonul, derulez lista de emailuri și îi arăt împricinatul. Omul citește și se luminează, apoi mă luminează și pe mine:
- Păi aici scrie Primăria Sectorului 3, aici e ANAF.
- Suntem pe Lucrețiu Pătrășcanu?
- Da, dar aici e nr 10, Primăria e la numerele 2-4.
Omul îmi explică cum trebuie să ies din clădire, să o ocolesc, traversez și apoi să o iau prin dreapta unei alte clădiri verzi. Mulțumesc și ies.
Plec să caut pe jos adresa, nu mai mut mașina, care se găsea fix în direcția opusă. Numai că nu găsesc adresa, pesemne că nu am reținut ordinea corectă a ocolirilor și culorilor clădirilor. Mă învîrt, întreb în dreapta și-n stînga, traversez bulevardul, intru și-ntr-un magazin și întreb iar... Nimeni nu știe nimic, parcă aș fi căutat America în Sectorul 3! Mai întreb, mă mai feresc de picăturile de ploaie, care începuse între timp timid. Și după mai mult timp decît ar fi fost necesar, ajung de unde am plecat, și văd chiar peste drum clădirea indicată.

Alerg spre intrare în ropote de ploaie și intru valvîrtej direct într-o sală de lucru - nu era niciun antreu, nimic. Unde se lucra cu publicul, dar nu știam cui să mă adresez, așa că m-am dus direct la una din casieriile pe care le-am văzut în fața mea. Spun ce caut, doamna mă trimite la informații. Îi explic că nu am văzut niciun birou de informații, zice că e o doamnă pe sală, cu ecuson, care se ocupă fix de informații. O reperez, o abordez, și aflu că trebuie să mă întorc la casieria respectivă ca să mă caute în sistem doamna, că are calculator. Mă întorc, mă caută după CNP... și ÎN SFÎRȘIT aflu că poprirea fusese impusă de primărie pentru o amendă de circulație din octombrie 2015. Cea cu permisul, de care vă ziceam mai sus. Scot din geantă confirmarea plății acelei amenzi la CEC fix în ziua în care mi-a fost înmînată de organul de poliție în acel octombrie 2015. Așa era, o amendă plătită deja, ajunsese să facă arc peste timp și, dublată, să-mi poprească banii în cont!!

Zice doamna:
- Acum trebuie să luați bon de ordine și să stați la una dintre colege ca să vă șteargă datoria din sistem.
Iau bon de ordine, aștept (nu foarte mult, recunosc, cam cît citești vreo 5 emailuri și 20 de postări pe facebook) și ajung în fața colegei. Îmi șterge datoria din sistem, eu răsuflu ușurată, gata, nu mai sunt datoare statului - lasă că nici n-am fost de fapt! Și întreb (că mă pregătisem de-acasă) dacă prin ghiseul.ro aș fi putut afla mai din timp de datoria asta, adică de faptul că apare la mine, și îmi face acolo pe loc cont pe ghiseul.ro. Măcar intru și verific acolo periodic, să nu le mai dea prin cap să mă plimbe pentru erorile lor!

Dar stai, că nu e gata. Acuma trebuie să merg eu la Executare silită, la executorii care au dispus poprirea și să îi anunț că a fost o eroare și că nu am datorii la stat, ca să-mi ridice poprirea. Și nu e nici departe, pe Câmpia Libertății.

Ies în ploaie, ajung fleașcă la mașină (pe drum m-am conversat la telefon și cu un amic, pe tema laptopului meu stricat, RIP my Asus, și nici nu-mai trebuie brandul ăsta vreodată! Deci mai aveam un motiv de supărare în plus). Merg cu mașina pe Cîmpia Libertății - unde apropos, la aceeași adresă, adică același număr, este un Mega Image, căci biroul de Executare silită e fix în aceeași clădire, dar se intră pe din dos, noroc că știa bodyguardul de la Mega Image, că Waze-ul nu știe.

Intru și acolo, și nu era coadă deloc, nimeni nu aștepta la rînd. Văd că pe un birou scria chiar așa, executor cutărică (nu am reținut numele, am o memorie foarte selectivă, nu se încarcă nu informații inutile. uneori nu rețin nici informațiile utile), și dau să mă așez pe unul din scaunele din fața lui. Zice:
- Ați luat bon de ordine?
Mă uit urît la el:
- După cine să aștept, că nu mai e nimeni?
Nu răspunde, chipurile, era evident că așa trebuia să procedez, doooh! Așa că mă ridic enervată și mă duc la aparatul - aflat fix lîngă biroul lui. Dar din răutate am lăsat umbrela unde era, să-i facă baltă pe parchetul cel nou, dacă e măgar!

Aparatul nu dădea bonuri, nu mai avea hîrtie sau așa ceva. Îl fac atent de problemă, nu are bunul simț să ceară scuze, și mă așez din nou pe scaun.
Îi explic problema cu care am venit eu, mă întrerupe că cine sunt, nu am început cu prezentările, scot buletinul și îi arăt, apoi și hîrtiile de radiere de datorie (inexistentă de fapt). Și deși mi se luase deja de atîtea drumuri, totuși naivă că poate-poate reușesc să schimb ceva, încep să îi spun că totuși, e vorba de o datorie plătită de acum un an jumate, cum se poate să mă execute pentru așa ceva? Și omul zice:
- Păi n-ați plătit-o la noi.
- Ba da, am plătit-o prin una din modalitățile de plată oferite pe PV-ul de amendă, în conturile voastre.
- Nu, ați plătit-o la CEC.
- Da, la CEC, dar în conturile voastre, nu ale lu mama! E vina mea că nu vă virează CEC-ul banii nici după un an jumate? De ce trebuie să fiu pusă să fac drumurile astea, să vin mai devreme din concediu, pentru o problemă care nu e a mea? Și-apoi, cum mă executați direct, nu puteați trimite o înștiințare înainte, cum că uite, proasto, nu ai plătit, vino și plătește în 24 de ore că altfel te poprim.
- Păi eu să trimit înștiințarea?
- Nu dvs personal, de ce o luați personal, că nu vă acuz de nimic pe dvs, dl cutărică (și-i citesc numele de pe ecusonul de pe birou), ci instituția pe care o reprezentați.
Că ce, numai să ducă și înștiințări personal acasă contribuabililor nu făcuse! Că ei au o firmă de mesagerie cu care lucrează și gata.
- OK, atunci vă anunț că le dați banii degeaba, că nu-și fac treaba.


Și închei discuția, că am văzut că n-am cu cine!
Iau hîrtia de la el, prin care dispune încetarea popririi.
- Și cu asta ce fac?
- Mergeți la bancă să vă înceteze poprirea.
Am dat să explic că totuși, banii mei, timpul meu... Dar nu aveam cui, mi-ar fi spus că nu e obligația lui. Nicidecum că instituția de căcat pe care o reprezintă ar trebui să-și ceară scuze că m-a pus pe drumuri și să ducă ei hîrtia la bancă, la fel de iute cum au știut să le spună și să-mi poprească contul.

Mă sui din nou în mașină. Se oprise și ploaia între timp. Și mă duc la bancă. Unde dispun să nu se mai dispună... etc. Și aflu că mai durează 2-3 zile, pînă ajunge hîrtia aia la Centrala Băncii.
Și izbucnesc:
- Nicio problema! O duc eu și acolo! Unde e Centrala, la Amsterdam?

Următoarea oprire a fost la firma de curierat de la care într-adevăr găsisem o hîrtie în cutia de scrisori la întoarcerea de la Mangalia, cum că mă căutaseră cu o zi mai devreme, deci chiar vineri pe 30 iunie, și nu mă găsiseră acasă. Firma se numește Same Day, trebuie să spun asta. Le dau la ghișeu hîrtia și caută, și caută, și caută... Mă întrebau pe mine ce trebuie să găsească, dar eu nu știam, nu făceam încă legătura cu alergăturile anterioare. Într-un final, după ce stătusem și vorbisem și la telefon o grămadă, că mă plictiseam, în sfîrșit apare și plicul. Căci era un plic și ați ghicit: de la Primăria Sectorului 3. Mă anunțau de poprire... fix în ziua popririi, ba chiar cu cîteva ore după ce citisem deja e-mailul!
Bună treabă, n-am ce spune! Am remarcat că au ales foarte bine numele firmei, se numește Same Day pentru că aduc informarea în aceeași zi în care, pe altă cale, vine și poprirea!

Deci, dragilor, credeți că dacă vă plătiți datoriile către Statul ăsta care nu face mai nimic pentru voi e suficient? Greșit! Asigurați-vă de 2 ori, că ei oricum vă scot vinovați!

Oare, Voiculescu, Onțanu, Oprescu, și alți -anu și -escu, după care Statul nu a recuperat niciun prejudiciu ever, tot așa sunt fugăriți și-și pierd cîte o jumătate de zi ca să justifice ceea ce nici măcar nu era nevoie să justific?

Morala: Este egalitate, dar nu pentru căței, vorba fabulei!

Prăjitură de sezon: pandișpan cu caise Iza

Zilele trecute, prietena mea Iza a postat o fotografie cu o prăjitură de caise făcută de ea. Apetisantă e puțin spus! Îmi venea să mușc din monitor! Cu toată dieta mea! (mă rog, nu e chiar o dietă în toată puterea cuvîntului, doar că încerc cît pot și cînd pot să evit ce îngrașă).

I-am spus atunci Izei, în comentarii, că fac și eu această prăjitură (cînd o fac), și tot după rețeta ei, pe care mi-a dat-o acum hăt, cîțiva ani. Ba mai mult chiar, în caietul meu cu rețete prăjitura poartă numele Izei. Și am fost provocată să dau rețeta. Iat-o acum aici:

Mai pe larg explicat, treaba stă așa:

Ingrediente:
6 ouă
400 grame de zahăr
200 ml ulei
400 grame făină
1 praf de copt stins (așa făceam prăjitura atunci, acum pun praful de copt nestins)
caise fără sâmburi, tăiate felii (cantitativ, cam jumătate de kilogram, dar depinde și cât sunt de mari caisele, și tava)

Mod de preparare:
Albușurile se bat spumă, se amestecă cu zahărul, apoi cu gălbenușurile și uleiul, peste care se pun și se amestecă mai departe făina și praful de copt.
Se toarnă compoziția în tava de prăjitură, apoi se așează feliile de caise una lângă alta, de la început pe toată suprafața tăvii. Se dă la cuptor, iar când e gata (se verifică cu o scobitoare să nu se mai ia pe ea compoziție) se pudrează cu un pic de zahăr vanilat.

Las mai jos poza postată de Iza acum două zile, eu nu risc acum să fac prăjitura - copiii sunt plecați la bunica, și aș mânc prăjitura doar eu cu soțul, care tocmai ce v-am spus că încercăm să evităm...

credit foto: Izabelle Bey, Hainuțe și culori

Reţetă de sezon: quiche cu spanac

Mi s-au legat lucrurile strună: ieri am ajuns repede la Ikea (l-am bătut pe waze!), am luat (printre altele) un suport pentru cartea de bucate, pe seară am ajuns la Obor taman înainte de închidere şi am mai găsit un singur provider de spanac care nu plecase încă şi de la care am luat un snop, iar azi am făcut plimbarea pe jos (recomandată de medic) la Cora, după brânză de vaci şi şuncă Serrano. În plus, aveam cartea de reţete de quiche-uri şi tarte (deja cumpărată de ceva vreme de la Lidl, dar asta de azi e totuşi prima pe care o fac din acea carte), şi am mai găsit şi ceva timp şi chef de bucătăreală! Deci n-aveam nicio scuză să nu mă apuc de treabă! :)

Aşa că hai să vă spun cum am făcut eu pentru prima oară-n viaţă QUICHE CU SPANAC

Ingrediente pentru 12 porţii (12 felii, la tavă rotundă de 26 cm diametru, dar a mea cred că e mai mică, nu am măsurat-o, dar "ochiometric" pare mai mică) - şi modificările pe care le-am adus eu reţetei, după cum mi-e obiceiul:

Cartea din care am luat reţeta

- 4 foi de foitaj congelat - aşa scrie în carte, dar eu am folosit 1 foaie Bella din pachetul acela cu 2 foi groase, îl ştiţi?
- 1 kg de spanac - eu am pus aproape jumătate din pachetul cumpărat aseară la Obor, şi care avea 2,5 kg.
- 12 felii de şuncă Serrano - eu am pus tot pachetul cumpărat azi din Cora şi care conţinea vreo 8 felii, dar fiind tava mea mai mică, a fost suficient
- 500 grame brânză proaspătă de vaci
- 2 linguri griş
- 6 ouă
- 4 căţei usturoi
- 1 legătură măghiran (nu am avut, merge şi fără)
- 2 linguri pesmet
- sare, piper

Mod de preparare:

1. Preîncălziţi cuptorul la 180 de grade. Ungeţi forma cu unt, lăsaţi foitajul să se decongeleze, apoi îl întindeţi în tavă şi o daţi la rece până pregătiţi restul.
2. Alegeţi spanacul, îl spălaţi bine, îl opăriţi până se înmoaie, scurgeţi-l bine de apă şi îl lăsaţi să se răcească. Apoi îl tocaţi cât de mărunt puteţi.
3. Prăjiţi şunca Serrano într-o tigaie fără grăsime, apoi lăsaţi-o să se răcească.
4. Amestecaţi într-un vas mai larg brânza de vaci, grişul, 2 ouă, usturoiul decojit şi presat, măghiranul (dacă aveţi), şi apoi spanacul tocat. Potriviţi de sare şi piper.
5. În tavă puneţi pesmetul uniform peste aluat, apoi feliile de şuncă şi apoi compoziţia cu spanac. Faceţi 4 adâncituri cu lingura (eu am făcut 3 că nu am mai avut loc, tava mai mică, ştiţi...) în care puneţi câte un ou.
6. Coaceţi pe raftul din mijloc circa 45 de minute. Dacă devine prea închis la culoare, acoperiţi cu o folie de aluminiu.

Rezultatul final.

Poftă bună!

Evident, copiii mei nici nu au vrut să guste. Iar eu, ca să nu repet ce făcea mama (era să zic greşelile mamei, dar nah, cine sunt eu să judec dacă era greşit sau nu că mă forţa să mănânc spanac, ca să prind puteri, ca Popeye! Doh!), nu le-am obligat. Nu le place, să nu mănânce! Rămâne mai mult pentru noi, adulţii ;)

Nici o pregătire pentru Paşti! Citesc despre copilăria mea!

Ceva de genul ăsta scriam pe Facebook înainte de Paşti, dornică să împărtăşesc tuturor celor din lista mea bucuria pe care mi-o oferea cititul ăsta. Mă apucasem de citit nou-apăruta, caldă-caldă, cartea Marei Wagner, "În spatele blocului", dintr-un impuls prietenesc: o cunosc pe Mara din întâlnirile puţine offline şi mai multe online, din "blogăreală". Îmi place cum scrie pe blog, rezonez cu ea în multe privinţe, şi mai e şi tăuraş ca mine! :) Când a anunţat că a dat o fugă la librărie să semneze câteva exemplare din carte, l-am trimis pe soţul afla întâmpător prin zonă să-mi cumpere un astfel de exemplar, iar vânzătoarea i-a zis că era cât pe ce s-o prindă pe autoare, "aaacum a plecat, domnu!"

Odată ce m-am apucat să frunzăresc cartea, nu am mai putut să o las din mână! Ăsta este, cred eu, talentul sciitoricesc al Marei: te subjugă total, te forţează să citeşti mai departe. Mara scrie simplu şi frumos, ca şi cum ţi-ar povesti... taman propriile tale amintiri! Nu o dată, citind, am exclamat: hei, şi eu veneam seara, pe întuneric, de la şcoală singură! Şi eu am crezut asta! Şi eu am trăit asta! Şi eu am amintirea asta, sau asta - ca să nu vă dau din carte, să vă las plăcerea de a vă descoperi pe voi, printre paginile cărţii.

De altfel, citate din carte nici nu aş putea să vă dau, căci de când am citit-o, cartea mea se plimbă pe la cunoscuţi, care toţi îmi spun la fel: "Da, domnule, exact aşa era! Cine zice că nu era aşa, ori era nomenclaturist, ori are memoria scurtă, ori s-a născut după 1990!"

Mara Wagner recreează universului din spatele blocului fiecăruia dintre noi. Că e la Braşov sau la Comăneşti, că e la Iaşi sau la Sibiu, la Bucureşti sau la Constanţa, blocul ăsta există, e aevea. Noi toţi, ăştia crescuţi în anii '80 am jucat Frunza şi elasticul, am stat la cozi la alimente şi am cumpărat pâine pe cartela, am fost în concediul de vară al părinţilor la mare şi am avut prieteni prin bloc, şi multe altele.

Iar când toate astea devin subiect de poveste, şi când poţi, citind, să zâmbeşti nostalgic, şi să spui Et in Arcadia ego, înseamnă că propria noastră copilărie şi adolescenţă a devenit tărâmul idilic, utopic, înseamnă nostalgia pentru un moment din viaţă trăit cu maximă intensitate şi bucurie, indiferent de regimul politico-social. Apoi priveşti şi cu ochi de adult, cu bucuria că ai scăpat, că ai trecut pe acolo, şi uite, eşti mai tare, te-ai întărit, ai crescut, faci acum glume pe seama acelor lucruri :)

Sunt curioasă ce va spune chiar autoarea despre propriul demers scriitoricesc. Căci după ce s-a organizat şi a aşternut cu mare pricepere povestea, Mara Wagner va lansa oficial cartea mâine, 3 mai, la librăria Cărtureşti Verona, de la ora 19.00. Voi fi acolo s-o susţin, să-i fac galerie! Nu de alta, dar ştiu că ea e mai mult cu scrisul, şi nu-i place să se laude cu ce face. Aşa sunt oamenii modeşti! :)

Găinării... de azi şi de demult

Mare bucurie mare: azi a revenit femeia care mă ajută la curăţenie! #Doamne-ajută, #noroc că-s răbdătoare, #a trecut Paştele, #mi-am făcut destul curăţenie singură... Şi ce alte haştaguri mai doriţi. :)

Şi la un moment dat, mă cheamă sus, la etaj, în camera uneia dintre fete - cu vedere, de pe fereastră, în curtea vecinilor - şi-mi zice:
- Măi, vecinul ăsta al vostru e nebun? Uite ce a făcut, şi cred că mai face o dată, să vezi şi tu: a luat o găină din coteţ şi o bagă în butoiul ăla cu apă!
- Da, o descloceşte.
- Ce???

Şiiii..... din nou tehnica aia cinematografică, când din mare cum eşti, ajungi mic-mic, de numai câţiva ani, în curtea bunicilor de la ţară! Şi acolo, mamaia ia găina din coteţ de-o aripă, unde asta, are n-are treabă, stă pe cuibar toată ziua, şi-o bagă într-o găleată cu apă. Pe urmă o ia de-acolo şi-o azvârle-n poiată, laolaltă cu suratele ei, şi mă pune pe mine, copil, să închid uşa coteţului "ca să nu mai vină spurcata asta".
- Da' ce-are, mamaie, de ce-i faci aşa? Vrei s-o îneci?
- Nu se îneacă, lua-o-ar boala! A căzut cloşcă!
- Adică cum?
- Vrea să scoaţă pui.
- Puişori din ăia mici şi galbeni?, zic eu plină de speranţă.
- Da' lua-i-ar boala şi p-ăia! Păi pui îmi trebuie mie? Acu', când mai e puţin şi vine toamna? Păi ăştia nu mai apucă să crească, vine iarna şi îngheaţă, mor.
- Păi şi de ce o bagi în apă, mamaie?
- Ca să-i vină mintea la cap! Să-i iasă cloşcăreala din cap şi să se pună pe făcut ouă! Acu' vine toamna şi ele nu se mai ouă toamna şi iarna. Iar acum, vara, în loc să se ouă, vrea să clocească.

Şi deci aşa, revenind în prezentul meu de locatar la curte... vecinii mei au găini. Din care una a căzut cloşcă. Nişte găinari, aş putea spune! :) La propriu!

Despre munca (mea) de traducător (literar)

Facebook mi-a amintit că anul trecut pe vremea asta, apărea o altă carte cu traducerea semnată de mine. Iar la comentarii, pe lângă multele felicitări, cineva mă întreba a câta carte este. Nu mai ştiu. Nu că ar fi aşa de multe, oricând mă pot duce până la biblioteca unde câte un exemplar din cărţile traduse de mine ocupă, toate, cam un raft. Şi nu e o bibliotecă foaaarte lată, raftul e comprehensibil cu privirea, nu e imens. Dar nu mai ştiu câte sunt pentru că nu am ţinut neapărat socoteala (deşi există pe Blogonovela o listă care le cuprinde pe toate, cred).

Însă recitind asta, întrebarea şi felicitările, m-am trezit pe gânduri - a câta oară! - referitor la munca de traducător.

Evident că-mi place să traduc! Cărţi, filme, articole... Mă simt provocată, la nivel intelectual, pe un palier care în care mă simt confortabil, acela lingvistic. Ba chiar, mă simt mai bine pe lucrări care mă aruncă într-o zonă mai intelectuală, decât cu lucrări de mai joasă... încărcătură intelectuală, să spunem.

Iau un pragraf din limba engleză, mă întreb cum ar suna mai bine citit de un nativ de română, îl rescriu, îl recitesc, uneori refrazez sau reorganizez. Şi trec mai departe. La final recitesc tot, pentru imaginea unitară de ansamblu a textului, ca şi pentru inerente scăpări ortografice şi de punctuaţie.

Şi din când în când îmi arunc ochii în josul paginii, unde există evidenţa cât ai tradus din cât era în total de tradus. Asta ar trebui să mă ajute la managementul resurselor şi timpului. În realitate, ca toţi "un pic artiştii", sunt destul de împrăştiată şi, mai mult decât fişierul actual, la care lucrez în acel moment, nu reuşesc să programez aşa, ca la carte, pe zile, pe ore, cât lucrez, la cât termin. Doar estimativ.

Cineva mă întreba odată dacă e greu să traduci. Nu pot să răspund cu "da" sau "nu". Ci cu "depinde". Dacă-ţi place asta, dacă găseşti efectiv o plăcere în cuvântul scris, în aşternerea lui pe hârtie, dacă găseşti rostul traducerilor, în ciuda faptului că mulţi dintre cei din jurul meu cunosc limba şi pot citi cărţi în limba engleză, atunci da, îţi place să traduci. Dacă nu îţi place, îţi găseşti cu greu cuvintele oricum, nu stai bine cu organizarea în pagină, nu ştii cu ce să umpli un rând, sau două, sau o sută, atunci nu-ţi va plăcea nici să traduci.

Dar traducerile îşi au menirea lor. Traduc pentru femeile (ca mama) care au învăţat franceză şi mai ales rusă în şcoală, şi nu se mai apucă la peste 65 de ani să înveţe engleza.

Traduc filme pentru că la televizor se uită şi persoane care nu înţeleg engleza, şi trebuie să priceapă şi ele filmul.

Traduc articole pe blogul personal, pentru că da, ele se adresează în mare parte părinţilor, deci persoane tinere, care cunosc engleza. Dar sensul celor citite ajunge mai repede la audienţă dacă textul original (sau doar o sinteză a lui) apare scris direct în limba maternă a cititorului.

Dacă se câştigă bine din traduceri - m-a mai întrebat cineva. Nu aş putea trăi doar din asta. E clar! Sau nu aş putea asigura nevoile întregii familii. Aşa, o persoană singură, doar cu o pisică în poală pentru inspiraţie, cu nevoile aferente unei mici garsoniere şi două-trei mese-gustări pe zi, poate şi-o piesă de teatru din când în când, poate chiar şi-o rochiţă nouă din când în când, aşa poate că da. Dar nu poţi hrăni o familie din traduceri.

Dar, pe de altă parte, recent am refuzat un job fulltime foarte interesant, care necesita o muncă de creativitate foarte provocatoare pentru mine. Însă salariul era similar cu cât pot eu "produce" din traduceri într-o lună - programul meu nefiind însă acum nici fulltime, şi nicidecum fix, dictat de nişte coordonate spaţiale, departe de casă - ba chiar dimpotrivă: nu fac două ore pe drum, dus-întors la muncă (cum aş fi făcut la jobul acela), ci lucrez şi-n pat, în pijama, cu laptopul în braţe, dacă vreau. Şi nici de nişte coordonate temporare fixe: pot să mă întrerup ca să merg să iau copiii de la şcoală, pot să îi ajut la teme sau să le duc la baschet, direct "de la birou".

Plus că "jonglez" şi cu blogul acesta, când am timp - şi-mi fac timp, măcar pentru programul de activităţi pentru copii, pentru parteneriatele şi campaniile în curs.
Deci pentru mine, clar ăsta e jobul potrivit - cel puţin la momentul ăsta!

Cam aşa arată şi biroul meu din aprilie până-n octombrie.
Încă nu l-am amenajat pe anul ăsta, dar în weekend mă ocup de asta! :)

Şi acum, înapoi la muncă! Mai am câteva capitole din cartea pe care o pregătesc acum pentru predare la editură, şi nu-mi place să-mi depăşesc termenele de predare (deşi trebuie să recunosc că mai fac şi asta, 2-3 zile nu se pun, mai ales când şi editura întârzie la plată, şi nu doar cu 2-3 zile).

P.S.: acesta nu este (neapărat) un post de auto-reclamă, am tot timpul de lucru chiar mai mult decât pot face! Dar da, puteţi să mă căutaţi dacă aveţi nevoie de traduceri, în special literare (nu sunt traducător autorizat la Ministerul de Justiţie, nu mă interesează latura asta a meseriei de traducere. vă pot pune însă în legătură cu persoane autorizate, la nevoie). Însă am fost inclusă în indexul traducătorilor din Asociaţia Română a Traducătorilor Literari, aşa cum se vede şi pe site-ul lor aici.

Cei cu care lucrez sau am lucrat vă pot confirma seriozitatea mea şi calitatea lucrărilor predate.

Nu puteam să mor în 2013!

Mai e puţin şi schimbăm anul şi, aşa cum îi şade bine omului, mi-a venit chef de bilanţ.

Am început anul cu o premieră: după ce ani de zile am dus la pârtie cu săniuţa, ca să vedem schiorii şi pe tati, ba un copil, ba altul, ba am mai băut un vin fiert cu câte un schior mai leneş, ba ţine-mi şi mie schiurile că trebuie să merg la toaletă - anul acesta, în ianuarie, am învăţat să schiez!

În copilărie nu ştiam ce pierd, pentru că nu aveam prieteni schiori, nu mă învârteam în cercurile (selecte) cu copii care merg la schi în tabere sau cu părinţii...
Mai târziu, la vârsta marilor încercări de tot felul, din nou nu am avut schiori în gaşcă. Dar anul ăsta, când şi mezina a ţipat "pârtie" pe sub vizeta căştii de schi, am pus şi eu mâna pe un monitor şi m-am aventurat.

A urmat imediat după aceea o mare cumpănă de sănătate. Din ce am mai citit pe acest subiect de-atunci încoace, am ajuns la concluzia că cineva acolo sus mă (şi ne) iubeşte de n-a vrut să ajung doar o cifră în statisticile care vorbesc de decesele provocate de această boală! Medicul care mă monitorizează îmi spunea că nu mi-a trecut glonţul pe lângă ureche, cum se spune, ci mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă!
Embolie pulmonară şi tromboză venoasă profundă...
Că a fost de la hematoamele de la schi, de la altitudine, de la frig, de la hidratarea defectuoasă, de la drumul lung, de la anticoncepţionale, de la fumat, sau de la toate la un loc - nu se ştie, dar bine că a trecut! Continui tratamentul (probabil toată viaţa) şi sper, pentru mine şi pentru familia mea, că voi fi bine şi sper în cât mai puţine atacuri de panică (din astea mai fac, recunosc pioniereşte!)

Anul a continuat cu o uşoară relaxare acasă, în situaţia ciudată stresantă a locuitului împreună cu tata-socru. Un om bun, dar o personalitate dificilă, atât de dificil, că poţi să-l pui în cărţile de psihologie la capitolul oameni dificili! Nu-i vorbă, că şi eu mi-am dat arama pe faţă şi am dat măsura răutăţii mele de noră poate la fel de dificilă!

Nu recomand nimănui, oricât de bine s-ar înţelege cu socri şi/sau cu părinţii, să locuiască împreună!

Iar în anul 2014 am treabă, am nişte decenii de bifat! Păi se împlinesc aşa:
- 10 ani de la absolvirea MA-ului la Central European University la Budapesta
- 20 de ani de la absolvirea Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti - generaţia 1994

..............

Ăsta era... un draft de la finele anului 2013.
Acum, în miez de aprilie 2017, nu mai ştiu foaaarte clar ce vroiam să spun. Dar poate doar un bilanţ de final de 2013, un mare Mulţumesc că mai eram încă în viaţă, şi ceva planuri pentru 2014.

Sănătate!

Maşina fără şofer - şi un vis la dublu

Acum câteva nopţi, am dormit cu Roxi. Şi la un moment dat m-am trezit. Visasem ceva, şi stăteam aşa, în pat, cu ochii în tavan, şi mă gândeam la vis.

Se făcea că mă urcasem într-un taxi, sau uber... o maşină care ştiam că trebuie să mă ducă unde am eu treabă. Dar fără şofer! Nu exista niciun nene care să mă întrebe dacă mă deranjează fumul de ţigară, sau dacă e geamul prea deschis, sau dacă să schimbe postul de radio... Nimic de genul ăsta. Doar un robot - pe panoul de bord al maşinii, către care trebuia să vorbesc şi să-i spun unde doresc să ajung. În vis nu mă mira acest lucru, era ceva încetăţenit, cunoscut, everybody else was doing it... ca să parafrazez un cântec. Iar maşina a pornit - singură, şi mergea pe şosea - singură. Adică, fără un şofer care să înjure sau să rişte vreo eroare umană. Eu eram pe bancheta din spate, locul pasagerului.

sursa foto

Şi cum stăteam şi rumegam visul, se trezeşte şi Roxi şi-mi zice:
- Mami, ştii ce am visat?
- Nu, mami, ce ai visa?
- Am visat că eram pe un trotuar, şi prin faţa mea trecea o maşină care mergea fără şofer, singură.
- Şi eu am visat acelaşi lucru, doar că eu eram în maşină!

Nu m-a crezut, s-a întors pe partea cealaltă şi a adormit la loc, cum de altfel am făcut şi eu, era încă toiul nopţii, o zi de vacanţă (prelungită de zăpadă, dar tot vacanţă), aşa că nici măcar nu am riscat să mă uit la ceas!

sursa foto

Dar când ne-am trezit dimineaţa am tot încercat să vedem ce-i cu visul ăsta... la dublu. Nu văzusem seara împreună vreo ştire sau ceva legat de maşinile autonome, ba chiar la câteva zile DUPĂ aceea am văzut dimineaţa, la I Like IT ceva de genul ăsta. Nu discutasem despre asta, nu ne uitasem la cărţi cu maşini SF... nimic.

Ce ciudată mai e şi lumea viselor, dom'le!

Din altă viaţă

Azi am fost cu copilu mic la o petrecere, la ziua de naştere a unui coleg de clasă. Şi acolo am cunoscut o doamnă, care de când a intrat a pus ochii pe mine, m-a salutat, eu am răspuns, că pe mine aşa m-a învăţat mama, să fiu politicoasă, dar eram sigură că nici eu n-o ştiu, cum nici ea nu mă ştie pe mine, ci tot aşa, a salutat că a învăţat-o şi pe ea mama ei să fie politicoasă... În fine, aţi prins ideea.

Da, pot să spun că "am cunoscut-o", pentru că nu am recunoscut-o. Ea pe mine, da. Mă ştia hăt, de mult de tot, de pe vremea forumurilor! Într-o altă viaţă, cum ar veni! Nu mai ştiu dacă v-am mai spus, dar înainte să-mi fac eu blog - acela, primul pe care l-am avut prin 2008, şi care se numea Varia, am traversat o epocă a forumurilor de părinţeală: ce mănâncă bebeluşul, ce regurgitează, ce pamperşi folosim şi la ce grădiniţe îi înscriem...

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia aceea - dar eu m-am simţit pur şi simplu... nu bătrână, ar fi aiurea să spun asta şi complet neadevărat. :) Dar simţeam că vorbim despre o viaţă paralelă, sau ceva ce s-a întâmplat acum 100 de ani! Începeau încet-încet să îmi revină amintiri, că eu am două fete şi ea tot două... că eu am vrut să o dau la şcoala Waldorf pe cea mare şi n-am reuşit, ea da, dar la privat... 

Era ca atunci când reciteşti o carte dar nu-ţi aminteşti nimic din ea decât pe măsură ce citeşti, sau ca atunci când revezi un film şi tot aşa, pe măsură ce avansezi în film începi să-ţi aminteşti că ai mai văzut, dar nicidecum nu-ţi aminteşti cum se termină, ca să nu-l mai vezi o dată. Şi e foarte frustrant, mai ales dacă e un film de acţiune! :)

Şi cu mine azi a fost un pic frustrant, odată pentru că nu-mi aminteam de unde îi ştiu numele, apoi, când mi-a amintit ea, nu-mi aminteam alte detalii ale întâlnirii noastre online... etc. Iar pe de altă parte, pentru că mi-a revenit obiceiul de a face laringită d-aia "fără glas", obicei pe care îl aveam anual. Acum nu am rămas (încă?) total fără voce, "a-phonos", dar mi se sparge vocea în timp ce vorbesc, aşa că ceea ce spun e ca-n filmele alea parţial color, adică parţial sonor, parţial surd.

A fost inspiratoare re-întâlnirea, şi din perspectiva faptului că deşi de-o seamă cu mine, fata s-a înscris la facultatea de psihologie, în timp ce eu doar mă gândesc la asta şi o întorc pe toate feţele de câţiva ani, aşa cum mă tot gândesc şi răzgândesc la multe alte lucruri... 

(Şi) Voi vă enervaţi pe copii uneori?

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu mă enervez pe copii - deşi încerc din răsputeri să nu. Şi cam de fiecare dată, enervarea asta e urmată (la un moment dat, desigur) de calmare, care e urmată de... ceva şi mai grozav: de auto-învinovăţire. De ce am ţipat? Nu puteam doar să explic calm?

Nu, pentru că sunt om, şi după ce am explicat deja calm de câteva (zeci de) ori, nu îmi mai pot ţine nervii în frâu.

Dacă eşti părinte, cu siguranţă te-ai enervat măcar o dată pe copilul tău. Hai, nu te aude nimeni, poţi să fii sincer cu tine însuţi şi să recunoşti asta. A, nu doar o dată? Bine, e în regulă şi asta.

Pentru că am aflat că toţi părinţii se enervează pe copii uneori. Dr Laura Markham vorbeşte despre stresul şi presiunea zilnică - întâlniri la care am întârziat deja, lucruri pe care am uitat să le facem până în ultimul moment, îngrijorări legate de sănătate sau finanţe... lista este nesfârşită. Iar în mijlocul tuturor, puneţi un copil care nu-şi găseşte un adidas când trebuie să ieşiţi pe uşă, sau brusc şi-a amintit că are nevoie de un caiet nou pentru şcoală astăzi, deşi e ora 10 seara, îşi tachinează sora mai mică sau are chef de harţă. Şi aveţi tabloul complet, din care nu puteţi ieşi fără o enervare pe cinste!

credit imagine

Dacă recunoaştem cinstit, ştim că am putea face faţă oricărei provocări de parenting mult mai bine dacă suntem calmi. Dar în mijlocul furtunii emoţiilor şi nervilor, ne simţim îndreptăţiţi să fim furioşi. Cum poate copilul ăsta să fie atât de iresponsabil, lipsit de respect, nerecunoscător sau chiar răutăcios?

Dar oricât de rău ni s-ar părea comportamentul copilului, nu acesta e cel care provoacă răspunsul nostru furios, spune Dr Laura Markham. Vedem comportamentul copilului ("A lovit-o din nou!"), şi tragem o concluzie ("O să ajungă un psihopat!"), care duce la alte concluzii ("Sunt o mamă rea!"). Această cascadă de gânduri dă naştere unui tumult de emoţii - în acest caz, teamă, groază, vinovăţie. Nu putem suporta acele sentimente. Cea mai bună apărare este atacul, aşa că ne aruncăm asupra copilului cu furie. Întregul proces ia cel mult două secunde.

Poate că şi copilul vă apasă butoanele, dar nu el este cel care provoacă răspunsul vostru. Orice problemă care te face să izbucneşti îşi are rădăcini adânci în propria copilărie. Ştim asta pentru că ne pierdem capacitatea de a gândi clar în acele momente şi începem să ne purtăm ca nişte copii, făcând - nimic altceva decât... un tantrum!

Vestea bună care vine de la Dr Markham este: "Don't worry. That's normal." Nu vă faceţi griji, e normal. Cu toţii intrăm în relaţii de parentaj răniţi într-un fel sau altul din propria noastră copilărie, iar copiii noştri scot la iveală toate acele răni. Ne putem aştepta ca vlăstarele noastre să se poarte astfel încât să ne facă să sărim de pe o stâncă uneori. De aceea e responsabilitatea noastră, ca adulţi, să stăm departe de stâncă.

DE CE ne enervăm aşa de tare pe copii?

Părinţii şi copiii au capacitatea să se provoace unii pe alţii mai rău ca oricine. Chiar adulţi fiind, suntem adesea iraţionali în relaţia cu propriii noştri părinţi. (Cine te enervează cel mai tare şi te face să te porţi mai copilăros decât mama sau tata, chiar ajunşi la bătrâneţe?)

Tot astfel, copiii noştri ne apasă butoanele exact pentru că sunt copiii noştri. Dr Laura Markham spune că psihologii numesc acest fenomen “fantomele de la grădiniţă”, expresie prin care psihologii înţeleg că ai noştrii copii stimulează sentimentele intense ale propriei noastre copilării, iar noi răspundem adesea re-activând inconştient trecutul, care zace, ca nişte hieroglife uitate adânc în pshicul nostru. Temerile şi furia copilăriei sunt puternice şi ne pot copleşi chiar adulţi fiind. Poate fi o provocare enormă să punem aceste fantome la culcare.

Ajută să ştim toate astea, dacă ne chinuim să facem faţă furiei. Pe mine, când am dat de articolul acesta al dr Markham pe site-ul ei, pe care îl urmăresc, m-a ajutat enorm să aflu că nu-s chiar o ciudată isterică, ce ţipă în permanenţă la copii. M-a ajutat să aflu că e ceva normal şi să înţeleg mecanismul din spatele nervilor mei.

La fel de important, spune dr Markham, pentru că ne dă un control asupra nouă înşine, e bine să ştim că furia parentală poate fi dăunătoare copiilor foarte mici.

Ce se întâmplă cu copilul tău atunci când ţipi sau loveşti?

Imaginează-ţi soţul sau soţia enervându-se şi ţipând la tine. Acum imaginează-ţi-l (sau imaginează-ţi-o) de trei ori mai mare decât tine, ca un uliu deasupra ta. Imaginează-ţi că depinzi de acea persoană complet pentru mâncare, adăpost, siguranţă, protecţie. Imaginează-ţi că e sursa ta primară de iubire şi încredere în sine şi informare despre lume, şi că nu ai nimic altceva spre care să te îndrepţi. Acum ia aceste sentimente şi înmulţeşte-le cu 1000. Şi ai o imagine a ceea ce se întâmplă înlăuntrul copilului tău, atunci când te enervezi pe el.

Desigur, cu toţii ne enervăm pe copii, ba chiar uneori, ne înfuriem de-a dreptul. Provocarea constă în a face apel la maturitatea noastră pentru a putea controla exprimarea furiei şi deci pentru a mişcora impactul ei negativ.

Furia e destul de înspăimântătoare. Injuriile sau alt fel de abuz verbal, în care părintele vorbeşte fără respect copilului, sunt şi mai urâte, deoarece copilul e dependent de părinte pentru propriul său sentiment de sine. Iar copiii care suferă violenţă fizică, inclusiv lovire cu palma, s-a dovedit că au efecte negative de lungă durată, care ajung în toate colţurile vieţii de adult, de la coeficient IQ mai scăzut la relaţii mai tumultoase şi la o probabilitate mai mare să abuzeze de substanţe nocive.

Dacă cel mic nu pare să se teamă de furia ta, asta indică faptul că el sau ea a văzut deja prea mult din această furie şi şi-a dezvoltat mecanisme de apărare împotriva ei - şi împotriva voastră. Rezultatul nefericit este un copil care va face tot mai puţin ca să se comporte pe placul vostru şi este tot mai deschis influenţei grupului. Asta înseamnă că aveţi de făcut ceva muncă de reparaţie. Chiar dacă arată sau nu asta - şi cu cât ne enervăm mai des, cu atât se vor apăra mai bine şi, deci, vor arăta mai puţin - mânia noastră nu este altfel decât groaznică pentru copii.

credit imagine

Cum putem să ne gestionăm furia?

Suntem oameni, aşa că e normal să ne găsim uneori în situaţia de luptă sau fugi, iar copilul va începe să ni se pară duşmanul. Când suntem orbiţi de furie, suntem fizic pregătiţi de luptă. Corpul ne este invadat de hormoni şi neurotransmiţători care ne tensionează muşchii şi ne fac pulsul să o ia la goană, iar respiraţia este sacadată. E imposibil să rămâi calm în acest tumult, dar toţi ştim că lovirea copiilor - chiar dacă poate părea că ne detensionează - de fapt, nu e ceea ce vrem să facem.

Cel mai important lucru de reţinut în legătură cu furiea este, ne spune tot dr Laura Markham, să NU acţionăm când suntem nervoşi. Simţim o nevoie urgentă să acţionăm, să-i arătăm noi copilului, să-l învăţăm o lecţie. Dar vorbeşte doar furia din noi. Ea crede că e o urgenţă. Dar totuşi nu este aproape niciodată o urgenţă. Putem să învăţăm copilul mai târziu, şi va fi lecţia pe care chiar vrem să o înveţe. Copilul nu pleacă nicăieri, ştim unde locuieşte.

Aşa că luaţi-vă un angajament că NU loviţi, NU înjuraţi, NU-l faceţi pe copil în toate felurile, NU-l pedepsiţi atunci când sunteţi nervoşi. Cum rămâne cu ţipatul? Dr Markham spune că nici asta NU trebuie să facem, să NU ţipăm la copil, căci atunci nu facem decât un tantrum. Dacă e chiar musai să ţipaţi, o concesie se poate face: mergeţi în maşină cu geamurile închise şi ţipaţi unde nu vă aude nimeni, şi nu folosiţi cuvinte, pentru că ele vă enervează şi mai tare. Doar ţipaţi.

Acuma, să mă ierte Dumnezeu, eu una nu pot urma această sugestie a dr Markham, fiindcă mi se pare aiurea să stau singură în maşină şi să ţip. Dar acasă, în baie, mai ales dacă nu mă aude nimeni, da, sunt de acord să ţip în voie! :) Deci, de fapt, găsiţi un loc unde nu vă aude nimeni, cu atât mai puţin copilul. Şi ţipaţi cât vreţi doar acolo!

Şi copilul vostru se enervează, aşa că e un dublu dar pentru el să găsiţi modalităţi constructive de a vă gestiona furia: nu numai că nu-l răniţi, dar îi oferiţi şi un model de purtare în caz de enervare. Copilul vă va vedea nervoşi din când în când, iar modul în care gestionaţi acele situaţii îl va învăţa şi pe el, pentru viitor.

Dacă îi arătaţi copilului că şi părinţii fac tantrum-uri, că ţipăm atunci când avem conflicte, atunci şi ei vor adopta aceste comportamente.

Sau dacă dimpotrivă, îi vom oferi copilului modelul în care furia face parte din fiinţa umană, dar reponsabilitatea gestionării acesteia îi aparţine. Iar Dr Laura Markham ne oferă câteva puncte despre cum putem face acest lucru:

1. Stabileşte limite ÎNAINTE să te enervezi.

Adesea când ne enervăm pe copii e pentru că nu am stabilit nişte limite şi acest lucru se întoarce împotriva noastră. Clipa în care începem să ne enervăm e semnul că trebuie să facem ceva. Nu, nu să ţipăm. Să intervenim într-un mod pozitiv ca să prevenim comportamentul care ne irită.

Dacă iritarea vine din tine însuţi - să zicem că ai avut o zi grea, iar exuberanţa lor naturală te oboseşte - poate ajuta dacă explici asta copiilor şi le ceri să se abţină de la acel comportament care te irită, cel puţin pentru moment.

Dacă cei mici fac ceva care devine din ce în ce mai enervant - joacă un joc în care cineva e rănit, trag de timp când le-ai cerut să facă ceva, se ceartă în timp ce vorbeşti la telefon - poate fi nevoie să te întrerupi din ce faci, să-ţi resetezi aşteptările şi să le dai noi indicaţii pentru a ţine situaţia şi furia ta sub control, ca să nu escaladeze.

2. Calmează-te ÎNAINTE să acţionezi.

Când te simţi aşa de nervos, ai nevoie de un mod de a te calma. Conştientizarea te va ajuta să-ţi recâştigi auto-controlul şi să te aduni, din punct de vedere fizic: opreşte-te, lasă totul (ceea ce ai de făcut), şi respiră. Acea respiraţie adâncă este butonul de pauză. Îţi dă de ales: chiar vrei să te laşi dus de aceste emoţii?

Acum, aminteşte-ţi că nu e o urgenţă. Scutură tensiunea din mâini. Mai respiră adânc de vreo zece ori.

Am putea, sugerează dr Markham, să găsim o modalitate de a râde, ceea ce ar mai detensiona atmosfera şi ar schimba starea de spirit. Chiar dacă doar te forţezi să zâmbeşti e un mesaj pentru sistemul tău nervos că nu e nicio urgenţă, şi începe să te calmeze. Dacă simţi nevoia să faci un zgomot, mormăie un cântec. Poate ajuta să îţi descarci fizic furia, aşa că ai putea chiar să pui nişte muzică şi să schiţezi nişte paşi de dans.

Dacă poţi găsi 15 minute pe zi pentru o activitate de mindfulness în timp ce copiii sunt la şcoală sau dorm, poţi să construieşti capacitatea neurală pentru a-ţi fi mai uşor să te calmezi în aceste momente de supărare. Eu una, recunosc că în zilele în care calc rufe ascultând în acelaşi timp, mindfully, o piesă de teatru radiofonic, sunt mult mai calmă cu copiii şi reuşesc să fac faţă unor astfel de situaţii care pot apărea. E tehnica mea, la mine dă rezultate. La voi poate funcţionează altceva, ce anume?

Dar, spune dr Laura Markham, chiar viaţa zilnică alături de copii ar trebui să vă ofere o mulţime de oportunităţi să exersaţi, şi de fiecare dată când nu cădeţi pradă enervării, vă rescrieţi creierul ca să aibă mai mult auto-control.

Unii încă urmează vechiul sfat de a lovi într-o pernă, dar e mai bine dacă poţi face asta în particular, pentru că dacă te vede lovind o pernă, copilul se poate speria foarte tare. El ştie foarte bine că pe pernă ne punem capul la culcare, iar imaginea unei mame nebune lovind în pernă i se va grava în memorie. Asta e o strategie discutabilă oricum, pentru că studiile sugerează că lovirea a ceva - orice-ar fi - confirmă corpului tău că într-adevăr asta e o urgenţă şi că trebuie să rămâi în starea de "luptă sau fugi". Deci ar putea să "descarce" energie şi să te epuizeze, fără să ajungă la sentimentele care au dus la furie şi poate de fapt să te înfurie şi mai tare.

În schimb, dacă poţi să respiri adânc şi să tolerezi sentimentele de furie, vei observa probabil că sub furie se află frică, tristeţe, dezamăgire. Permite-ţi să simţi acele sentimente observând senzaţiile pe care le provoacă în corpul tău. Nu le reda forţe noi "gândindu-te" de ce eşti supărat; doar respiră acea tensiune din corp şi priveşte-o cum se stinge. Furia se va topi.

credit imagine

3. Ia o pauză de cinci minute.

Recunoaşte că o stare de nervozitate este un moment nepotrivit de a interveni în orice situaţie. În schimb, acordă-ţi un moment de respiro şi revino când poţi fi calm. Depărtează-te fizic de copil, ca să nu fii tentat(ă) să îl atingi cu violenţă. Doar spune-i, cât de calm poţi:

"Sunt prea nervos/nervoasă acum ca să vorbesc despre asta. O să merg alături să mă calmez."

Faptul că ieşi din scenă nu înseamnă că cel mic a câştigat. Ci doar le arată copiilor cât de serios e impactul şi îi oferă un model de auto-control. Foloseşte acest timp ca să te calmezi, nu ca să te enervezi şi mai tare.

Dacă este destul de mare ca să poată fi lăsat singur o clipă, poţi să mergi la baie, să-ţi dai cu apă pe faţă şi să respiri adânc de câteva ori. Dar dacă copilul e destul de mic ca să se simtă abndonat atunci când pleci din cameră, atunci va urma plângând şi ţipând. (Chiar şi mulţi parteneri adulţi fac asta - doar zic şi eu...)

Dacă nu poţi să-ţi laşi copilul singur, mergi la chiuveta din bucătărie şi trece-ţi mâinile pe sub apă. Apoi aşează-te pe canapea, lângă copil, câteva minute, respiră adânc şi spune o mică mantră care să te ajute să te calmezi, cum ar fi una dintre acestea:
"Nu e o urgenţă".
"Copiii au cel mai mult nevoie de dragoste atunci când o merită cel mai puţin".
"Se poartă aşa pentru că are nevoie de ajutorul meu ca să-şi exprime emoţiile".
"Azi, doar iubire".

E în regulă să îţi spui mantra cu voce tare. E un model bun pentru copii să vă vadă că vă gestionaţi emoţiile de o manieră responsabilă. Să nu te surprindă dacă cel mic îţi copiază mantra şi o foloseşte când e supărat.

4. Ascultă-ţi furia, nu acţiona condus de ea.

Furia, ca şi alte emoţii, ne este dată la fel ca braţele şi picioarele. E responsabilitatea noastră ce alegem să facem cu ea. Furia adesea are o lecţie valoroasă pentru noi, dar dacă acţionăm atunci când suntem furioşi, cu excepţia rarelor situaţii în care e nevoie de auto-apărare, este rareori constructiv, fiindcă facem alegeri pe care nu le-am face niciodată dintr-o situaţie raţională. Maniera constructivă de a gestiona furia este să limităm exprimarea acesteia, şi când ne calmăm, s-o folosim ca să analizăm lucrurile: ce e atât de greşit în viaţa noastră, încât ne simţim atât de furioşi, şi de ce avem nevoie pentru a schimba situaţia?

Uneori răspunsul e legat de stilul nostru de parenting: avem nevoie de reguli înainte ca lucrurile să scape de sub control, sau să începem să punem copiii la culcare cu o jumătate de oră mai devreme, sau să facem nişte muncă de reparaţie în relaţia noastră cu copilul, astfel încât acesta să nu ne mai trateze atât de urât.

Uneori suntem surprinşi să ne dăm seama că furia noastră este de fapt destinată partenerului, care nu se comportă cu totul ca un partener de parenting, sau chiar pe şeful de la muncă. Şi uneori răspunsul este că ducem cu noi furia pe care n-o înţelegem şi o lăsăm să se rezerve asupra copiilor, şi atunci avem nevoie de consiliere sau de un grup de suport al altător părinţi.

Dacă te lupţi des cu furia, caută ajutor specializat.

Nu e ruşine să ceri ajutor. Ruşine e să-ţi renegi responsabilităţile de părinte şi, eventual, să faci rău copilului, fizic sau psihic.

Mai multe puteţi citi urmărind site-ul dr Laura Markham, Aha! Parenting.

(Articolul integral, din care am tradus o parte mai sus, se găseşte aici)

Ce spun eu şi ce auzi tu? - partea a doua: despre noua ştiinţă a iubirii

Alice Năstase Buciuta, moderator al evenimentului

Partea a doua a conferinţei de ieri, susţinută de Gáspár György, sub titlul "Ce spun eu şi ce auzi tu?" a abordat tema Noua ştiinţă a iubirii şi strategii eficiente pentru (re)umanizarea relaţiilor de cuplu

Ce este iubirea?, De ce iubim aşa cum iubim?, Ce legătură există între relaţia părinte-copil şi relaţia de cuplu? - sunt întrebări care suscită interesul de când e lumea!

Noua ştiinţă a relaţiei de iubire se bazează pe o serie de teorii, printre care se numără teoria ataşamentului, descoperiri neuro-biologice, teoria IMAGO, teoria soţilor Gottman.

Teoria ataşamentului spune că există 4 tipuri de ataşament:1. ataşament sigur (sau securizant)
2. ataşament anxios
3. ataşament evitant
4. ataşament dezorganizat

Nevoia de ataşament există încă din perioada intrauterină şi ajunge să se stabilizeze până la vârsta de 2 ani, când nici nu exisă memorie explicită, ci doar memorie implicită, din care nu putem extrage informaţii. Şi tocmai în această memorie implicită e setată această aşteptare, inconştient: ataşamentul, că eşti o persoană "iubibilă" şi că ceilalţi sunt buni.

Potrivit studiilor de specialitate, ataşamentul de tip securizant se întâlneşte la un procent de circa 50% din populaţia globului. În vreme ce ataşamentul nesănătos (celelalte 3 tipuri de ataşament), tot atât. Din aceştia, atşamentul anxios şi cel evitant sunt împărţite în mod aproximativ egal, în vreme ce doar 2-3% din populaţie au un ataşament dezorganizat, iar aceştia sunt clinicii, cei cu tulburări.

Cel mai frecvent întâlnite în terapia de cuplu sunt cei cu cele două tipuri de ataşament: anxios şi evitant, diferenţa dintre ele fiind că în timp ce ataşamentul evitant are o atitudine de superioritate la nivelul relaţiilor, o teamă legată de apropierea de relaţie, pentru el, iubirea este sinomină cu pierderea independenţei; ataşamentul anxios, la nivel de relaţie simte foarte multă neîncredere şi teamă de a fi părăsit.

Bazele tiparului de ataşament se pun în primii 2 ani de viaţă, dar e destul de flexibil să se schimbe. Anxios şi evitant pot deveni ataşament sănătos, cu condiţia să existe dorinţă de schimbare şi relaţie. Nimeni nu e 100% anxios sau 100% evitant. Dar şi dacă e ambivalent, atunci va fi influenţat de partener.

La nivelul relaţiei de cuplu, persoane cu tipuri de ataşament opus se atrag. Conştientizarea este elementul cheie.

Ataşamentul evitant

Studiile arată că de cele mai multe ori, ataşament evitant au bărbaţii (dar nu întotdeauna). Motivele nu ţin de sex, ci de intelect. Pentru că cei cu ataşament evitant sunt foarte inteligenţi, analitici, pragmatici.
Evitantul preferă să se afle la o distanţă sigură de relaţie, de aceea îşi construieşte strategii de detaşare, tipare cognitive şi comportamente de protest.
Tipul de ataşament evitant e atât de bine întipărit în memoria implicită, încât repetă acelaşi tip de relaţie în şcoală, liceu, maturitate. Practic, evitantul nu vrea deloc o relaţie, el a învăţat că iubirea doare şi deci nu vrea să intre într-o relaţie în care să sufere. Deci, el îi va vedea mereu partenerului/partenerei doar defectele.

Evitantul e bântuit de fantoma fostelor relaţii (a fost mai bine cu X sau cu Y, şi mereu rămâne cu gândul la posibile întoarceri la acele relaţii), dar şi de fantoma partenerului ideal (undeva, acolo, după colţ, există un partener perfect care mă aşteaptă). Dar de fapt, în ambele cazuri visezi după cai verzi pe pereţi, iar partenerul perfect nu există!Evitantul nu poate spune "te iubesc", se distanţează, are nevoie mereu de "me time", după orice moment tandru sau întâlnire reuşită.

Evitantul e vizibil în comportamente sociale, relaţiile în societate; este perfecţionist, vede doar partea goală a paharului (mai ales dacă nu conştientizează acest lucru).

Nu există persoana perfectă, dar dacă există, aceasta nu are nevoie de mine! - cu cât evitantul înţelege mai repede acest lucru, cu atât mai bine pentru el şi relaţia lui de cuplu!

Evitantul interpretează negativ defectele partenerului.
El nu accesează emoţiile celuilalt, fiind astfel perceput ca rece, nu există empatie din partea lui.
Toate acestea sunt gânduri automate la evitant, dar dacă nu le conştientizează, va fi rău pentru relaţie.

Creierul uman produce hormonul îndrăgostirii ("fenil-etil-amina"), dar nu-l poate produce mai mult de 2-3 ani. După aceea, gesturile frumoase dintr-o relaţie devin responsabilitatea noastră.

De cealaltă parte, ataşamentul anxios preferă să nu existe distanţă între partenerii cuplului. De aceea dezvoltă strategii de supraactivare emoţională, tipare cognitive şi comportamente de protest. Supraactivarea emoţională înseamnă că identifică pericolul şi în exagerează; anxiosul crede că nu există nicio altă strategie decât controlul.

Studiile arată că creierul produce zilnic între 12.000 şi 60.000 de gânduri, dintre care 80% au conţinut negativ, dintre care 85% nu devin niciodată realitate, iar 80% se repetă. Anxiosul se agaţă de relaţie şi de partener, e needy şi moody.

Dar aşa cum exagerează pericolul, el exagerează şi valoarea, calităţile, ajungând să-l ridice în slăvi pe partener. Contra-efectul este că scade propria lui stimă de sine, iar el intră în regresie, ducând la comportamente haotice.

Stilul de protecţie al evitantului este exact ceea ce îl atacă pe anxios. Dacă evitantul ar şti cum să reacţioneze, ar evita furtuna. Dar nu îi vine să se comporte astfel încât să nu provoace anxiosul.

Una din realităţile vieţii noastre este aceea că relaţiile au un termen de valabilitate.

Pe de altă parte, schimbarea se produce atunci când relaţiile trec prin situaţii de criză.

Pentru a ajunge de la Dezastre la Maeştri primul pas este: să ne recunoaştem tipul de ataşament. Altfel, riscăm să rămânem blocaţi în inconştient.

Teoria IMAGO spune că nu ne alegem partenerul indiferent, ci intenţia superioară a relaţiei de iubire este de creştere şi vindecare. Eu aştept de la partener să-mi ofere exact ceea ce el/ea nu poate să-mi ofere. Dar dacă ţin cont de nevoile partenerului vom progresa amândoi.

Harville Hendrix şi Hellen Hunt au dezvoltat teoria IMAGO şi tot ei sunt autorii frumoasei idei că fiinţa umană se naşte dintr-o relaţie, e rănită într-o relaţie şi se vindecă într-o relaţie.

Cei trei paşi ai teoriei IMAGO sunt:

- Recunoaştere
- Analiză
- Revoluţie

Recunoaşterea - recunosc că relaţia nu funcţionează din cauza mea. Trebuie să-mi asum responsabilitatea faţă de el, că eu am o poveste de viaţă cu care vin în cârcă. E greu, dar e mai bine decât să rămâi în dulcele somn al inconştienţei.
După ce ai conştientizat lucrurile, putem schimba comportamentul propriu. Schimbarea să vină de la noi.

Analiza - îmi dau seama că e nevoie ca eu să fac schimbarea. Dar cum am ajuns aici? Ce am în urmă? Cu ce vin din spate?

Revoluţia - este partea cea mai frumoasă, dar şi cea mai grea şi înseamnă să începi să faci schimbări la propria persoană şi în relaţie. Revoluţia înseamnă şi să-i ajutăm pe parteneri să comunice.

Sunt cel mai important din viaţa mea!

Peste tot suntem în tot felul de relaţii: ca parteneri de cuplu, relaţia de cuplu; ca părinţi, relaţia cu copilul; în calitate de copii, relaţia cu părinţii; relaţii la serviciu, acasă cu vecinii etc. etc.

Gaspar Gyorgy, foto de Anca Ilie

Concluzia conferinţei: relaţiile nu sunt opţionale!