Povestea cu somnul meu de prânz... și cărțile copilăriei

A fost odată ca niciodată. A fost odată o fetiţă, căreia bunica îi spunea Acriţa. Pentru că fetiţa aceasta îşi petrecea vacanţele de vară la ţară, la bunici, în cea mai frumoasă dintre lumi: lumea copilăriei.

Împreună cu ea venea la ţară şi sora mai mică, iar uneori mai veneau şi două verişoare, un pic mai mari ca ele, verişoare care locuiau în satul vecin cu al bunicilor.

Toată vara, bunicii aveau multe treburi prin curte şi la câmp. Fetele îi ajutau şi ele cum puteau: ba strângeau şi ele fân cu furca şi grebla, ba aduceau goală pătura peticită, în care fânul era strâns şi cărat de bunica cea măruntă chiar sus, pe cap, ba stăteau la umbra unui copac atunci când bunicul cosea. Hârş, hârş, făcea coasa în iarba înaltă. Iar fetele pălăvrăgeau despre toate şi îşi împleteau păpuşi din fire lungi de ţipirig sau flori de păpădie.

La ora prânzului, bunica le pregătea o mâncare din ce se găsea prin curte şi grădină: o mâncărică de fasole verde, o ciorbiţă din găina care ieri cotcodăcise prin curte... Și aproape nelipsita mămăliguță pripită! După masă, bunicul anunţa: vremea de odihnă! Aşa că fiecare îşi găsea câte o cameră, câte un pat - sau nu neapărat, căci bunica prefera umbra unui pom din grădină sau fânul din pod, ca să se odihnească.

Acriţa nu mai avea nevoie de somn, ştia ea mai bine! Ce dacă avea 7 ani, sau 8. Nu trebuia să îi spună nimeni când să doarmă şi când nu. Făcea gălăgie că ea e mare şi nu vrea să doarmă! Bunica îşi făcea griji şi pentru fetiţă, dar şi pentru că îi fuseseră date în grijă de mama lor, adică mezina bunicii, şi nu vroia să se îmbolnăvească cumva copiii când erau la ea. Aşa că insista să se culce. Cea mică adormea cum punea capul pe pernă. Iar Acriţa se supăra că trebuie să stea şi singură acum, după ce că e obligată să doarmă și nu vroia!

Într-o zi a crezut că a găsit soluţia care să o scutească de dădăceala bunicii şi să îi ofere 2 ore liniştite: și-a luat o carte să citească. Dar nici aşa nu era bine, bunica vroia ca fetiţa să se odihnească, or cărţile obosesc ochii şi mintea.

A doua zi, fetiţa şi-a ascuns cartea sub pernă încă înainte de masă, așa că atunci când bunicul le-a trimis la culcare, a mers bucuroasă. Nici măcar surorii nu i-a spus secretul ei, pitica ar fi putut să o pârască și să îi strice aranjamentul. A funcționat! După ce toată lumea adormea, Acrița își scotea cartea de sub pernă și citea.

Şi uite aşa a citit ea pe ascuns toate cărţile din biblioteca bunicului - care era un avid cititor de istorie - dar şi a altor fete din sat, de la care împrumuta cărţi de tot felul.

Somnul de prânz a căpătat astfel o nouă valoare: a început să fie sinonim cu lectura, cu cunoaşterea "cladestină".

Acum Acriţa e mare, are copii la rândul ei, copii cărora le citește poveștile copilăriei ei, "Bețișorul năzdrăvan" și "Aventurile lui Habarnam", dar și povești scrise între timp, în cei 30 de ani trecuți de atunci, povești despre și cu copii, povești cu oameni mari... Se bucură atunci când copiii ei vor să doarmă la prânz, dar nu îi obligă, știe că somnul e bun, atunci când ți-e somn. Altfel, poate fi o corvoadă de care încerci doar să scapi cum poți.

Și ea, fetița ajunsă acum mămică, citește destul de mult, deşi cumva tot pe ascuns. Căci după ce toţi ai casei s-au culcat, iar ea termină în sfârşit cu toate treburile de peste zi, devorează câte o carte în liniștea nopţii.

Dar mai mult decât orice, Acrița se bucură când poate prinde ea însăși o oră/două de somn de prânz, după oboseala alergăturii de zi de zi. (Isn't is ironic, vorba cântecului?, cum o urmăreşte nesomnul copilăriei :)) )

Am scris această poveste pentru a vă invita să participați la Conferința "Soluţii blânde pentru somnul copiilor" din cadrul Conferințelor Totul Despre Parenting, susţinută de Sarah Ockwell-Smith, expert în probleme de somn, sâmbătă, 6 iunie 2015. 

foto de la lansare Alexandra Dincă/Fotografii de familie

A doua parte a conferinţei din aceeaşi zi este dedicată "nutriţiei", pentru că se desfăşoară sub titlul "Diversificarea naturală, ghidată de copil" şi este susţinută de Gill Rapley şi Tracey Murkett, pionierii diversificării naturale. De altfel, "Diversificarea naturală" și "Copii crescuți cu blândețe", două din cele mai cunoscute cărți ale autoarelor Gill Rapley și Tracey Murkett, au fost lansate la finalul săptămânii trecute. Cărţile sunt disponibile la www.shop.totuldespremame.ro.

Mai multe informaţii despre conferinţă şi înscrieri găsiţi aici

Durere de spate avem, torticolis avem...

Şi m-am chinuit eu cam toată săptămâna trecută ba să mă ridic din pat, ba să mă aşez la masă, ba să intru în maşină, ba să mă întorc la fete pe bancheta din spate. Dimineaţa îmi era cel mai greu: nu mă puteam da jos din pat de înţepenire! Apoi, pe parcursul zilei, spatele se mai încălzea şi mă lăsa durerea, doar cea din ceafă continua, aşa că mă întorceam cu totul, precum lupul din poveste, că-nainte mult mai este!

sursa foto

De fapt, nu aşa mult. Că a venit ziua de sâmbătă, şi am putut să mă ocup şi de mine. Aşa că am purces degrabă la camera de gardă de la urgenţe, unde am fost trimisă la radiografie de coloană cervicală. Se pare că din fericire, nu e nimic la nivel osos, la coloană. Însă e prins un nerv cumva între vertebrele cervicale, plus contractura musculară.

Diagnostic: Torticolis. Tratament 2-3 zile guler cervical - pe care nu l-am purtat pe stradă, pentru că arătam mult mai rău decât eram, şi n-aveam chef să mă întrebe lumea "dar ce-aţi păţit, doamna Ilie?". Şi tratament medicamentos 7 zile cu antiinflamator, antialgic şi miorelaxant. Fără alcool, fără maşină 7 zile, din cauza efectelor de ameţeală. Efect ameţitor pe care deşi le-a simţit (nu foarte puternic ca la Mydocalm, recunosc), totuşi eu cu ghiozdane de 10 tone nu mă fâţâi cu RATB-ul prin oraș! Aşa că am condus!

Vestea bună e că gata, chiar dacă nu au trecut chiar 7 zile, nu mai am (aproape) nimic, aşa că nu mai iau nimic.

sursa foto

Torticolis, ca să știți și voi - că nici eu nu știam - e o contractură mai mult sau mai puțin dureroasă a mușchilor gâtului, care limitează total sau parțial mișcările de rotație a capului. Torticolisul obişnuit (sau banal, cum am găsit aici că i se mai spune) poate apărea după o mișcare bruscă și forțată a gâtului, din cauza unei poziţii proaste în timpul somnului (vă spuneam eu! salteaua proastă de la cazarea de la Braşov din weekendul trecut! - tot nu v-am povestit, aşa-i?).

Paranoia din capul meu găsea oarece asemănări între durerea din spate și acea durere care îmi anunța trombo-embolia de acum 2 ani și ceva, de aici și panica mea. Dar am avut parte de un medic de gardă de treabă, care mi-a explicat diferența și cred că mi-a dat tratamentul potrivit. Trăiască sănătatea! :)

La Bookfest 2015

După lupte seculare care au durat... nici nu mai ştiu câţi ani, am ajuns şi eu în sfârşit la Bookfest!

Ultima oară când am fost la un Târg de carte cred că era tot Bookfest, pentru că îmi amintesc să s-a nimerit şi ziua de 1 iunie printre zilele de târg şi eram cu fetele prin târg şi le-am luat multe cărţi pentru copii şi au primit baloane... şi veneam direct de la grădiniţă, sau poate grădiniţă şi şcoală, iar Roxana e acum în clasa a treia... Deci, în fine, aţi înţeles ideea: n-am mai fost de mult! :)))

Ieri am plecat aşa, oarecum impulsiv într-acolo. Am aflat că seara urma să se lanseze la Editura Herald cartea Alethei Solter tradusă de mine și mi s-a creat un complex de împrejurări care mi-a permis să fug în târg. Cu toată durerea mea de spate care nu mă lasă deloc în pace de câteva zile, de la weekendul cu castele, turnuri şi cetăţi - despre care nici nu am apucat să vă povestesc, dar nu stric acum surpriza, că e mult de povestit!

Târgul de carte, deşi nevăzut de mult, arată... cumva la fel şi totuşi altfel. Am avut oarecum surpriza să constat că editurile mari şi-au menţinut standurile în aceleaşi locuri. Mie personal mi se pare mai mic decât în alţi ani, nu am citit cifre oficiale, câţi expozanţi, câte lansări de carte, dar ca întindere cel puţin mi s-a părut că e mai mic anul acesta.

Însă sunt și ceva edituri noi, ceva "happeninguri", standuri frumoase, cărți în ediții deosebite, împletire de carte cu dichisuri - ceaiuri, cafele la nisip, bere Staropramen (Cehia e țara invitată anul acesta), materiale naturale, așezări ingenioase... ca în fotografiile nu prea reușite pe care le-am făcut (doar cu telefonul, din păcate).

standul Staropramen

La Editura Herald, în colecția de Parentaj, a avut loc aseară o triplă lansare:

- "O viaţă fără droguri" de Aletha Solter (căreia, cum spuneam, îi semnez traducerea)
- "Educaţie fără constrângeri" de Michael Thompson

- "Creştem împreună" de Naomi Aldort

La lansare a participat şi m-am bucurat să o reîntâlnesc pe draga de Otilia Mantelers, în calitate de coordonator al colecţiei de Parentaj. M-am bucurat să le cunosc pe Ioana Socolescu, redactor al editurii Herald, şi Tatiana Vatamaniuc psiholog şi autoare a cărţii "Trandafirul micului prinţ", şi având acum în pregătire lucrarea "Părintele conştient" la Editura Herald.

Am început aseară, odată ce am ajuns acasă, să şi citesc lucrarea lui Naomi Aldort, "Creştem împreună". Începutul pare promiţător. Urmează Thompson şi restul braţului de cărţi achiziţionate de la Herald, dar şi de la alte edituri de prin târg.

Doar bugetul destul de limitat, şi mai ales, durerea de spate (cărţile sunt grele, nu? dar la propriu, de data asta!) m-au făcut să limitez la 10 titlurile achiziţionate! :)

În zilele (săptămânile) următoare voi scrie aici despre cărţi, pe măsură ce le citesc.

de la stânga la dreapta: Tatiana Vatamaniuc, Otilia Mantelers şi Ioana Socolescu

Nesomnul copiilor noştri naşte monştrii din noi

Sunt şi nu sunt mândră de ceea ce am să vă povestesc, dar o fac totuşi:
1. pentru că citind-o şi ascultând-o pe Sarah Ockwell-Smith mi se pare că sunt (am fost?!) o ilustrare vie a conceptelor ei şi
2. învăţaţi din greşelile altora, nu trebuie să le faceţi şi voi pe toate! :)

Când era Roxana mică bebeluş (atenţie, acţiunea se petrece cu aproape un deceniu în urmă!) mă ţineam de buchea cărţii mai ceva ca beţivul de gard! Lasă că nici nu prea existau mare scofală de cărţi de parenting pe vremea aia, aşa că nu vreţi să vedeţi ce ediţie hărtănită de Căpraru aveam! Dar nici ceva minte în cap nu prea aveam, cred eu acum, de la înălţimea anilor ce-au trecut de-atunci, de vreme ce luam de bune lucrurile de prin cele cărţi! Chiar a glumit un prieten venit în vizită la noi, când a văzut jerpeliturile de ediţii de prin 1900toamna, că normal, dacă vrem să avem copii ca noi, trebuie să îi creştem după cărţi de pe când eram noi mici! Abia această glumă m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să schimb un pic lucrurile sau măcar perspectiva asupra lor.

De-o pildă, Roxana mea, căci despre ea doresc a vă povesti, dormea "corect", adicătălea, ca la carte: la ora 20.00 era în pat, spălată, masată, mâncată. Dacă se întâmpla să nu fie gata tot procedeul acesta până la ora 20.00, o lua somnul pe unde se găsea, chiar şi pe sub mese la joacă! Dormea ea legate cam 6 ore, o alăptam pe la 4 noaptea, apoi mai dormea din nou vreo 4 ore. Ziua dormea la plimbare în cărucior chiar şi 4 ore legate, plus încă un somn sau două mai mici. Cele mai multe cărţi eu le-am citit în această perioadă, căci Roxi dormea în cărucior şi lângă banca din parc pe care citeam eu, nu trebuia s-o zdruncin cu căruţul pe piatră cubică, aşa cum am mai văzut că se practica.

sursa foto

Odată cu trecerea timpului, şi-a schimbat obiceiul de a dormi, astfel că am ajuns la un moment dat la un singur somn pe zi, şi ăla scurt. Momentul a cam coincis cu naşterea surorii ei mai mici, cu care era curioasă să vadă ce fac, şi nu îşi dădea voie nici măcar să doarmă, ca să fie mereu prezentă lângă noi - şi mai ales, să mă împiedice să stau prea mult doar cu cea mică (dar asta e o altă discuţie, pe care poate o voi detalia la capitolul despre "Gelozia fraţilor mai mari").

Eu - năroadă! - o obligam să doarmă de prânz, o puneam cu forţa în pat, o ţineam acolo, stăteam lângă ea, literalmente întinsă pe jos lângă pătuţul ei, şi îi cântam, îi citeam, chiar şi câte 2 ore, doar-doar o lua-o somnul. Între timp se trezea cea mică, stătea ea liniștită în pătuț puțin, dar până la urmă o apuca foamea sau plictiseala, și începea să mă cheme plângând. Aia mare vroia să fugă la aia mică. Iar eu îmi pierdeam în sfârşit răbdarea... Și se rupea filmul! A fost o perioadă destul de agitată aceea, de care îmi amintesc doar asta: un chin permanent de a o forța pe Roxi să doarmă de prânz, ca să facă numărul de ore de care citisem eu la carte!

După câteva săptămâni bune de chin, cearcănele mele ajunseseră tot o mască mov pe faţa mea, am zis: ok, fie! Nu mai dormi ziua, dacă nu vrei! Pentru că trebuie să recunosc, îşi păstrase bunul obicei de a dormi foarte bine noaptea. Seara aveam un ritual: făcea împreună cu tati un puzzle potrivit pentru vârsta ei de aproape 3 ani - de multe ori, acelaşi puzzle în fiecare seară: aveam unul de carton tare cu Albă ca Zăpada şi piticii şi o distra să vadă dacă mereu sunt 7 - , în vreme ce eu o spălam, alăptat şi puneam la culcare pe Ilinca. Apoi mă ocupam doar de Roxi şi se simţea bine să o culc eu citindu-i. Se mai trezea a doua zi, deci după 8-9 ore de somn.

Am acceptat, aşadar, într-un final că nu mai vrea să doarmă ziua. Chiar dacă nu îmi explicam ce urma să facă atunci când va merge la grădi şi toată lumea în jurul ei va dormi după prânz! Dar în fine, am ales să nu mă preocupe acest aspect chiar atunci. Şi în momentul ăla s-a produs efectiv un fel de eliberare pentru amândouă: eu m-am relaxat, am început să o iau pe lângă mine la ora somnului, să o pun să mă ajute cu Ilinca, ba chiar să ieşim din casă toate trei la plimbare - în loc de somn! Iar curiozitatea ei a ţinut o vreme, apoi, când a trecut şi Ilinca la un singur somn pe zi (pentru că şi ea a fost ca bebeluş la fel de somnoroasă ca soră-sa, cu diferenţa că ea şi acum, copil de 7 ani, e la fel de somnoroasă!) dormeau împreună la prânz.

sursa foto

Ce am învăţat eu de aici şi ce vă sfătuiesc şi pe voi? Lăsaţi copiii să doarmă cât şi când au ei chef. Nu îi stresaţi şi nu vă stresaţi inutil şi cu somnul! V-ar prinde tuturor mult mai bine dacă în loc să respectaţi rigid nişte şabloane de somn, nişte tabele întocmite acum un secol şi ceva despre cât trebuie să doarmă şi la ce ore un copil mai mic de 2 ani - sau de fapt, la orice vârstă, copil sau adult! - ați fi mai atent la dorințele lui de somn.

Cam aşa zice şi Sarah Ockwell-Smith despre erorile pe care le facem legat de somn, la adulţi şi copii. De fapt, specialista britanică în probleme de somn spune lucruri de un atât de mult bun simţ că ascultând-o, stau şi mă gândesc, glumind desigur, de ce nu le-am formulat eu mai înainte, că doar le gândisem deja! :)

Eu zic să nu mă credeţi pe cuvânt, mergeţi şi ascultaţi-o la conferinţa pe care o va ţine în Bucureşti pe 6 iunie, în cadrul Conferinţelor Totul despre Mame. Mai precis, ea va susţine prima parte a conferinţei, numită "Soluţii blânde pentru somnul copiilor"
Mai multe detalii despre conferinţă găsiţi aici.

Puteţi citi şi vedea un interviu cu Sarah Ockwell-Smith în Gândul aici
De asemenea, au mai scris despre acest subiect Sanda Watt, iar pe site-ul Totul despre mame găsiţi şi alte articole pe această temă.

The King is dead. Long live the King!

Cu mare tristeţe am aflat azi-dimineaţă că a murit regele bluesului, BB King. Pentru mine, însă, el rămâne The King!

Potrivit publicaţiei americane Los Angeles Times, care îl citează pe avocatul starului, celebrul muzician american, al cărui nume va fi asociat pentru totdeauna cu celebra sa chitară, Lucille, a murit la vârsta de 89 de ani, în oraşul Las Vegas.

sursa foto

Am avut marea plăcere să îl ascult acum 6 ani, într-un concert superb la Budapesta - despre care am şi scris puţin aici

RIP, BB King!

Să ne alintăm puţin, zic

surpriza mea de dimineaţă de la Google

One happy family

do I really look 40? :)))

Adolescenţii, fumatul şi... trainingul pentru părinţi

Când am văzut aseară anunţul Dianei Vasiliu, terapeut antifumat şi mentor prevenţie adolescenţi, mi-a venit brusc o mare dorinţă să vă povestesc despre fumat. Probabil că toţi am trecut prin experienţe asemănătoare. Dar vreau să vă povestesc aici propria mea experienţă legată de fumat.

sursa foto

În clasa a opta, la petrecerea de sfârşit de şcoală generală ("bairam", îi zicea "pe vremea mea", nu ştiu acum cum mai zic absolvenţii), am văzut că două dintre colege au dispărut în curte şi au revenit după scurt timp, mirosind a ţigară. Cunoşteam mirosul, părinţii unei prietene vecină şi de-o seamă cu noi, la care mergeam să ne jucăm, erau fumători şi mereu ajungeam acasă cu hainele "puţind", cum se exprima mama. Am crezut că mi se pare, sau cel mult, că fusese un gest de demonstrare a maturizării. În fond, terminam şcoala, nu?

Dar iată că a venit şi vremea liceului. În cazul meu, această perioadă a coincis schimbările de după Revoluţia din 1989, am prins "pe viu" toate aceste schimbări, care au coincis cu adolescenţa mea, rezultând într-o perioadă foarte rebelă. Îmi amintesc cum plecam de la liceu după ore, sau chiar în timpul unora dintre ore, la barul de peste drum, cum una dintre colegele deja fumătoare, o "prietenă bună", m-a convins să trag fumul în piept - până atunci doar pufăiam din ţigară, adică o aprindeam şi o ţineam în mână doar aşa, ca să fiu şi eu "ca grupul". Îmi amintesc că mi s-a făcut rău, ameţeam, nu mai vedeam nimic şi îmi era greaţă. M-au scos afară din bar, pe o băncuţă, şi îmi amintesc şi acum hazul lor, comentariile privind culoarea albă ca varul din obrazul meu... dar şi ambiţia mea în săptămânile următoare să le demonstrez că pot totuşi să fumez şi fără să mi se facă rău! De la înălţimea celor peste 20 de ani de atunci nu pot decât să spun: Nu uitați cât de mare poate fi presiunea grupului!

sursa foto

De-atunci în fiecare seară era ca şi cum mă lăsam de fumat, şi fiecare primă ţigară din ziua următoare îmi amintea de răul primei ţigări ever. Am dus-o aşa ani de zile. Cu pauze când eram însărcinată şi când alăptam, pentru că mereu am spus că nu le pot face acest rău conştient copiilor mei, cu reluări după aceea, la cea mai mică supărare, aveam impresia că o țigară mă poate calma.

Şi poate aş mai fuma şi astăzi, aşa, chinuit, cu rău la fiecare primă ţigară a zilei, un pachet în 2-3 zile, dacă nu mi se întâmpla acel eveniment nefericit care m-a dus în spital, problemă de sănătate care nu a fost direct determinată, dar mult agravată de fumat. De atunci au trecut 2 ani şi 3 luni - deci de când sunt "În sfârşit, nefumător", cum spune titlul cărţii lui Allan Carr.

sursa foto

La petreceri sau seri în oraş fumam mai mult, în fond, ce să faci cu mâinile, nu? Doar aşa se spune. Şi cum poţi să duci o discuţie ore în şir, dacă nu "combaţi" şi cu tutunul alături! Şi asta se spune.
De fapt, câte nu se spun! De atâtea ori am auzit în jurul meu despre acea fatidică sumă a viciilor care e aceeaşi la toţi, că de ceva tot trebuie să murim, că mai batem un cui la capacul coşciugului de fiecare dată când mai aprindem o ţigară, că decât să fumezi pasiv de la cei din jurul tău, mai bine fumezi activ... Un întreg folclor care să justifice oarecum, să pună o vorbă bună, un folclor construit de creativul popor român în jurul acestui obicei.

Acum câteva zile, o amică îmi povestea de o adolescentă de 16 ani care primeşte bani de la mama ei ca să-şi cumpere pachete de ţigări, nu pentru că mama ar aproba fumatul fiicei sale, ci de teamă ca nu cumva adolescenta să ajungă să-şi cumpere la bucată, deci ţigări mai greu de controlat, care ar putea conţine eventual şi altceva decât tutun.

Ce mi-a spus mama mea despre fumat, când eram eu adolescentă? Că "mamă, nu e bine să fumezi", dar aşa, cu vocea celui care nu crede, de fapt, că aş avea nevoie de aceste sfaturi, pentru că le ştiu şi eu, e evident! Pentru că în casă la noi nu s-a fumat niciodată. Aveam o vecină în vârstă care fuma, dar mereu asociam fumatul cu bătrâneţea, ca un fel de paleativ al ei. (cu toate că trebuie să recunosc că, deşi nu îmi plăcea cum mirosea la ea în bucătărie, unde fuma, totuşi îmi plăcea mirosul din tutungerii, acele magazine pe care cei născuţi după 1990 probabil că nici nu le ştiu, unde se vindeau ţigări, ziare, dar şi tot felul de alte mărunţişuri)

sursa foto

Acum însă, cum am mai spus deja, presiunea grupului, a acelor aşa-zise "norme sociale", este enormă. Şi ea începe tot mai devreme. Nici nu ştiu dacă începând să discuţi cu copilul de pe la 12-13 ani despre fumat nu e deja prea târziu! Pentru că nu mulţi sunt cei care ştiu că ŞI ŢIGĂRILE SUNT DROGURI. Cele mai rele, tocmai pentru că nu se spune despre ele nimic în acest sens. Deja văd copii de la şcoala fiicelor mele, copii de clasa a cincea, a şasea, deci copii! - care fumează în părculeţul de lângă şcoală!
Sinceră să fiu, nici eu nu ştiu exact ce ar trebui să le spunem copiilor, adolescenţilor, despre fumat. Am însă norocul de a fi tradus de curând o carte foarte bună, a unei autoare dragi mie, pe tema asta - nu vă spun mai multe ca să nu vă stric surpriza, dar vă voi anunţa când apare cartea!

Ştiu însă pe cineva care ne poate învăţa ACUM cum să le vorbim copiilor noştri adolescenţi despre fumat.
Şi aşa ajungem la anunţul despre care vă pomeneam la început:

Diana Vasiliu, singurul terapeut în terapie antifumat Allan Carr din ţara noastră, care ţine deja cu succes de mult timp terapii antifumat pentru adulţi ce doresc voluntar să lase în urmă acest viciu, care deja a susţinut câteva evenimente pentru adolescenţi în licee, unde le vorbeşte direct despre efectele fumatului, deci Diana Vasiliu organizează pe 19 mai un Training pentru părinţi exact pe tema "Cum să le vorbim adolescenţilor despre fumat?". 

Evenimentul va avea loc la Ceainăria Cărtureşti Verona, începând cu ora 18.00. 
Diana spune:
"Vino să descoperi strategiile care dau roade, astfel încât discuţiile cu copiii tăi să aibă efectul dorit".
Costul trainingului este 50 de lei - un preţ mic, pentru un beneficiu atât de mare: veţi primi informații despre ce înseamnă capcana fumatului, ce schimbări reale se petrec în timpul adolescenței, veţi primi câteva instrumente utile în lucrul cu adolescenții, iar toate acestea vor contribui inclusiv la îmbunătățirea relației cu copiii voştri.

Mai multe informaţii puteţi găsi pe pagina eventului de pe Facebook.

Jurnal de alergător sedentar: Mens sana in corpore sano

Am fost şi la control ieri. Cum spuneam, a confirmat şi medicul, analizele medicale şi ecografia doppler venos arată că, la 2 ani şi vreo 3 luni de la evenimentul nefericit, sunt bine. Nu e ca şi cum nu aş fi avut niciodată nicio problemă, dar sunt bine. Ba chiar - mare eveniment mare! - am încheiat etapa "anticogulant": gata, nu mai iau Sintrom! Iuhuu! Simt o mare eliberare! Pot să mănânc ce vreau, că nu influenţează potenţând sau dimpotrivă, inhibând efectul anticoagulantului! Pot să răcesc (nu că mi-aş dori asta!), pentru că pot lua antiinflamatoare, pot să mă tai la mână la bucătărie, că o să se închidă rana, nu trebuie să mai intru în panică la fiecare pieliţă smulsă la manichiură!

Partea mai puţin plăcută a controlului de ieri este că, din cauza acestor probleme, se pare că au fost afectate valvele venelor (sper că am înţeles corect şi nu spun vreo prostie aici) şi ar fi nevoie de câte o intervenţie chirurgicală pe fiecare picior. Se poate face cu programare 2-3 zile înainte de intervenţie, sunt mai multe locuri în Bucureşti (private!) unde medicul meu, chirurg de chirurgie cardio-vasculară colaborează şi o poate face, costul este 1000 de euro fiecare, se face fie cu laser, fie printr-o altă metodă la fel de puţin invazivă, radio.. (nuştiucum), nu rămân semne pe picioare şi recuperarea este facilă, iar internarea e doar o zi. Rezultatul înţeleg că nu e doar estetic, ci în timp, dacă nu aş face operaţiile, pot avea din nou probleme, la fel ca acestea plus altele.

Acuma, medicul e chirurg, e normal cred să îmi recomande partea lui de expertiză.
Dar a rămas că mă mai gândesc, mai studiez... mai cer o părere, mai citesc despre asta...
Aşa că dacă ştiţi de această cură chirurgicală a venelor, vă rog să îmi spuneţi.

În privinţa sportului - nu este doar bine că m-am apucat de sport, dar este chiar indicat, mai ales acum, că nu mai iau anticoagulantul! Este necesar să merg pe jos cel puţin 4 kilometri pe zi, iar recomandate îmi sunt mersul pe jos, înotul, alergarea uşoară, pedalatul pe bicicletă. Medicul mi-a recomandat însă, explicându-mi cum mă afectează din punct de vedere medical, să nu depăşesc limita "dintr-o dată", să o iau foarte treptat, foarte lent. Tot timpul, cu ciorapii medicinali compresivi pe mine, măcar cei scurţi, până la genunchi!

Aşa că... mergem înainte! Sănătate tuturor!

Amintire de Paşti

Livada

De Paşte am ajuns la ţară, în curtea copilăriei mele. Lucrurile s-au schimbat între timp, bătătura nu mai geme de orătănii şi acareturi pentru creşterea lor şi pentru hrana de iarnă pentru ele.

Un lucru începe să reapară: împărţeala de Paşte. A făcut mama câteva farfurii pe care le-a împărţit pe la câteva vecine, la schimb cu împărţeala lor, că aşa "se face".

Însă asta mi-a readus în memorie o întâmplare de demult, de un Paşte cu bunicii mei, acum vreo... 30 de ani.

Mamaia pregătise aceste farfurii cu împărţeală şi mă trimitea cu ele pe la vecine: la tuşa Gherghina, la tuşa Mariţa, la Ionica... Şi la Roiba. Roiba era o femeie înaltă, zicea mamaia: "Te vede Roiba peste şapte garduri", şi aşa îi rămăsese porecla, Roiba.
Locuia pe uliţă, dar puteam ajunge la ea pe portiţa din fundul grădinii şi o strigam la gard. Aşa că am luat farfuria de la mamaia, cu lumânarea aprinsă şi apoi stinsă ca să nu mă ard eu, şi am pornit-o pe poteca din grădină. Poteca aluneca printre rândurile cu răsaduri proaspete de ceapă, usturoi, salată şi morcovi, pe o parte, şi via şi livada de pomi fructiferi, pe cealaltă parte. Eu, printre ele, mergeam săltat spre portiţa grădinii, dar şi cu fereală să nu pierd ceva de pe farfurie.

Când, deodată, o aud pe mamaia în urma mea:
- Acriţa! - aşa mă alinta ea: Anca-Ancuţa-Acriţa.
Mă opresc şi mă întorc nedumerită. Ce-o fi uitat?
- Stai, fa!
- Ce e, ce ai uitat?
- Auzi, cum o strigi pe femeia asta la care te duci?
- Păi, cum? Roiba!
- Nuuu, fa!, a făcut mamaia. Parcă o văd, parcă îi văd gestul ei când te contrazicea, parcă vroia să dea ceva la o parte, dădea cumva din mână şi din cap în lateral. Un gest fizic, ce putea să înlăture chiar o neplăcere ne-simţită, morală, psihică.
- Păi, cum altfel?
- Tanti Nuţu, aşa să o strigi. Aşa o cheamă.
- Păi şi de ce îi spune Roiba?
- Aşa îi spunem, toată lumea are o poreclă: Bastoana, Botoasa, Birlicioaia, Lupa... Ea e Roiba, dar o cheamă Elena, adică Nuţu, o strigi tanti Nuţu, ai înţeles, fa?
- Da, mamaie.

Aşa am luat eu cunoştinţă cu poreclele satului. Adică, le ştiam, dar le credeam nume. Mă miram eu că sunt aşa ciudate. De atunci am început să îi bat la cap să îmi spună poreclele tuturor de prin sat.

Jurnal de alergător sedentar

Da, am început să alerg, dar nu prea am continuat. Doar sporadic, între un cozonac şi o friptură de miel...
Problema e că mi se umflă piciorul "beteag" şi mă doare destul de tare după ce alerg, chiar şi aşa puţin cât alerg.

La sugestia antrenorului de înot al fetelor, am încercat să mă mut din parc, de pe asfalt, pe pista specială de atletism. Într-adevăr, din punct de vedere al alergării, e mult mai fain pe pistă, parcă o simţi elastică sub picior, aproape că te duce ea. Însă piciorul tot mi s-a umflat, ba chiar foarte tare, de a trebuit să mă aşez şi să îl ţin întins, ca să vină sângele înapoi spre partea de sus a corpului.

Ieri am zis că hai să alternez alergatul cu aqua gym, acel tip de mişcare care îmi place mai mult. Dar am ajuns la Worldclass ca o floricică, după o săptămână de Şcoala Altfel și una de vacanță, doar ca să constat că piscina era goală-goală, în revizie. Am făcut vreo 2 kilometri pe bandă, dacă tot eram acolo, la viteză 6km/oră, şi aşa nu m-a mai durut piciorul, dar tot mi s-a umflat tare!

Duminică am făcut vreo 4-5 km cu bicicleta, a fost mai bine.

Astăzi merg la control la medicul chirurg de cardio-vasculare. Nu mă aştept la reţete magice, ecografia doppler pe care am făcut-o înainte de Paşte şi analizele de sânge de ieri îmi arată că, din punct de vedere medical, sunt bine. Totuşi, de ce nu pot să fac mare lucru mişcare că mă doare piciorul şi mi se umflă?! Asta să îmi explice el! Şi ce altceva aş putea să fac.

Noaptea cărţilor deschise

Editura Litera şi Ziarul Ring ne invită să sărbătorim Ziua Internaţională a Cărţii joi, 23 aprilie 2015, făcând un lanţ uman în jurul Casei Poporului, ţinând în mâini cărţi oferite de Litera. Provocarea aceasta culturală îşi propune să adune 10.000 de oameni cu cărţi în mâini.

De Ziua Internațională a Cărții, haideți să demonstrăm că și românii acordă cărții și lecturii atenția cuvenită și se aliniază țărilor din întreaga lume, în care este deja o tradiție să sărbătorească această zi prin campanii culturale foarte ample.

De exemplu, în Spania se organizează un maraton de citit care durează două zile, iar regele Spaniei decernează premiul Miguel de Cervantes.

În Marea Britanie şi Irlanda au fost inventate “jetoanele pentru carte”, care valorează 1 liră fiecare şi care sunt distribuite pe parcursul anului în toate şcolile şi liceele pentru a fi folosite la achiziția de cărți de Ziua Internațională a Cărții.

În Dubai, compania aeriană Emirate oferă cărți pasagerilor, încurajându-i să le ofere la rândul lor în ţările unde călătoresc, orchestrând astfel o iniţiativă de schimb de cărţi pentru mai mult de 100 de destinaţii din toată lumea.

În Germania, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii se organizează evenimente în cadrul cărora diverse organizaţii, companii și persoane fizice donează sute de mii de volume.

Sunteți așteptați pe 23 aprilie, la Casa Poporului, de la 18.30, la Noaptea Cărților Deschise 2015!

Detalii mai puteți găsi pe pagina de Facebook a evenimentului.