Ce spun eu şi ce auzi tu? - conferinţa pentru viaţa de cuplu (prima parte - comportamentele toxice ale partenerilor)

 

Ieri dimineaţă, mi-am luat locul cuminte în imensa sală de conferinţe, plină ochi (aproximativ 400 de participanţi!) de cupluri şi persoane dornice de auto-cunoaştere şi dezvoltare. B24Kids s-a bucurat să se numere printre partenerii media ai evenimentului.

Şi am purces la consemnarea de notiţe din conferinţa pentru viaţa de cuplu susţinută de Gáspár György. Şi, aşa cum v-am obişnuit, vă împărtăşesc şi vouă cele notate.

Conferinţa a fost împărţită în două părţi, pe care le voi prezenta în două articole distincte, succesiv, pentru uşurinţa urmăririi.

Prima parte - Anatomia relaţiei de cuplu

Cuvântele conflict, ceartă sperie. De ce se ceartă cuplurile? Conflictele sunt inerente relaţiilor. Conflictul sperie deoarece are de-a face cu pierderea legăturii. Din punct de vedere psihologic, conflictul e şi o tentativă eşuată de schimbare. Dar şi un context de creştere, pentru că fiinţa umană îşi activează dezvoltarea în situaţii provocatoare.

Există cupluri fericite ("Maeştri") şi cupluri nefericite ("Dezastre"). Şi unii şi ceilalţi se ceartă. Important e nivelul de inteligenţă relaţională pe care-l au; să ştii să te cerţi astfel încât mesajul să ajungă la partener. Strategiile eficiente de management al conflictului (modalităţi de "ceartă inteligentă"): să reuşeşti să transmiţi mesajul!

Există probleme rezolvabile - pentru care e nevoie de abilităţi speciale, dar problema se rezolvă, şi probleme nerezolvabile - pe care le cărăm cu noi. Trebuie să înţelegem că un partener vine la pachet cu probleme nerezolvabile, adică acele caracteristici foarte diferite de ale mele.

Partenerii "maeştri" nu sunt identici, dar ei au învăţat că perfecţiunea nu există şi nici nu e nevoie de ea pentru fericire.

Conflictele sunt de diverse tipuri, dar un motiv frecvent pentru demararea unui conflict sunt problemele de parenting; altele ar fi concediul, părinţii fiecăruia din partenerii cuplului, iar problemele de infertilitate au o problematică specifică. Problemele nerezolvabile - se numesc aşa pentru că apar mereu, după ani de trai împreună, acea problemă revine. Probleme sunt rezolvabile prin comunicare.

Dezastrele se implică în 4 situaţii, numite şi comportamente toxice, sau "Cei patru cavaleri ai Apocalipsei" în teoria soţilor Gottman:

1. critica
2. intrarea în defensivă
3. dispreţul
4. blocajele de comunicare

1. Când critici, celălalt simte frica (reacţia de luptă, fugă sau îngheţ). Frica duce la defensivă.

2. Nu mai există conectare emoţională şi psihologică, nu mai poţi folosi cortexul prefrontal, care e responsabil de anticiparea consecinţelor.

3. Dispreţul este cel mai toxic, pentru că e o formă complexă de critică plus superioritate. Atunci la celălalt partener apare dezgustul şi prin urmare, se declanşează mecanismele de apărare (ca la mâncarea stricată, de exemplu). Ironia, sarcasmul, glumele în contexte sociale fac parte din acelaşi dispreţ. Trebuie să renunţăm la aceste glume nesărate dacă vrem să cultivăm siguranţa în relaţia de cuplu. Există şi alte comportamente de dispreţ foarte subtile - de exemplu, identificarea greşelilor gramaticale la celălalt.

4. Când se pierde interesul faţă de persoana din faţa mea şi apare un scut de protecţie, apar blocaje de comunicare. Dar celălalt suferă foarte tare, pentru că nu primeşte feed-back, asta doare cel mai tare în relaţia de cuplu.

În general, din punct de vedere statistic, cel mai des în critică se implică femeile, şi în defensivă, bărbaţii, dar nu întotdeauna. Tot studiile arată că în cuplurile fericite nu vom întâlni niciodată dispreţul, chiar dacă, ocazional, ar mai putea apărea semne din celelalte trei comportamente toxice.

Efectul reciprocităţii negative este foarte puternic, negativ atrage negativ. Şi în cuplurile fericite uneori partenerii se mai întâmplă să aibă sentimente negative. Dar ei aleg să fie negativi pe rând, iar fiecare, pe rând, este persoana adultă care se comportă matur.
Trecerea de la Dezastre la Maeştri este posibilă, dar primul lucru important este să renunţăm la negativitate.

Din păcate, problemele relaţionale pe care nu el rezolvăm le lăsă moştenire copiilor noştri (de aceea e bine să le rezolvăm).

Percepţiile - comportamentul rău e doar specific unei situaţii de moment, dar trebuie să ne amintim că persoana din faţa mea nu e rea, în esenţă. Dacă putem să vedem asta la celălalt, e bine! Asta e valabil atât în relaţia de cuplu, cât şi cu copiii noştri.

Comportamentul toxic nu este o trăsătură de caracter, ci e specific unei situaţii. Felul în care îl percepem pe partenerul nostru influenţează relaţia.

Putem afecta chiar fizic sănătatea partenerului, pentru că s-a demonstrat că există un risc legat de cancer şi probleme cardio-vasculare legat de o percepţie negativă.

Conform studiilor de specialitate, 69% din problemele care apar într-un cuplu sunt probleme veşnice. Ceea ce face diferenţa între Maeştri şi Dezastre este că în timp ce cei din prima categorie le acceptă, cei din a doua categorie le transformă în catastrofe şi se blochează în ele.

În timpul blocajelor - te simţi repins de partener, ai senzaţia că nu avansaţi, după dialog apare frustrarea, nu mai există unor şi afecţiune în dialog, dialogul duce la deconectare emoţională. Cuplurile fericite acceptă că există conflicte şi că doar discutând pot găsi soluţii, sau dacă nu există soluţii, măcar se amuză împreună când apar aceste "probleme nerezolvabile" (de tipul, mama-soacră).

Dar cum se produce acceptarea? E ca atunci când accepţi modificările fiziologice care se produc cu corpul tău, odată cu avansarea în vârstă.

Cu ce putem înlocui cele 4 comportamente toxice:

1 - critica - o putem înlocui cu plângeri asumate, fără atac la persoană
De obicei, critica ascunde o nevoie pe care nu am abilităţile necesare ca să o exprim şi atunci atac, critic.

2 - defensiva - o putem înlocui cu asumarea responsabilităţii personale
Dar de fiecare dată o critică ascunde un sâmbure de adevăr. Dacă recunoaştem şi ne asumăm şi partea noastră de greşeală, putem căuta o soluţie.
O relaţie funcţionează sau nu pentru că AMÂNDOI s-au străduit sau au dat-o-n bară.

3 - dispreţul - îl putem înlocui cu lauda, aprecierea, umanitatea
Propunere de antrenament - fiecare să vâneze comportamente pozitive la partener, să ne propunem să găsim zilnic 3 astfel de comportamente bune şi măcar una s-o verbalizăm!

4 - blocajele de comunicare - le putem înlocui cu strategii de auto-liniştire, asumarea vulnerabilităţii şi oferirea de feed-back.
Putem evita blocajele de comunicare atunci când ne permitem să fim vulnerabili şi să căutăm strategiile de relaxare, mindfullness, yoga etc. Dar atenţie! Nu în timpul conflictului, ci înainte de ceartă trebuie exersate tehnicile acestea, cu scopul de a nu exploda, de a ne gestiona mai bine în timpul certei. Cel mai important este să oferi feed-back. E nevoie de multă inteligenţă emoţională şi antrenament relaţional!

Gaspar Gyorgy. Foto de Anca Ilie

(va urma)

Ruşine, arbitrelor!

M-am tot gândit dacă merită să scriu despre asta... Care e miza? În fond, am câştigat meciul.... Şi nu era mare scofală nici dacă pierdeam...

Dar până la urmă, de ce le mai explicăm copiilor ce e sportivitatea? De ce le mai ducem la antrenamente? De ce le mai explicăm că în viaţă trebuie să lupţi ca să obţii ce ţi se cuvine şi că schimbarea vine de la fiecare dintre noi? Ca să acceptăm apoi, începând de la 10-11 ani, orice ni se dă să înghiţim? Pentru că, nu-i aşa, de ce să comentăm, de ce să reclamăm, că oricum nu se schimbă nimic...

Sunt sigură că nici cu postarea asta a mea n-o să se schimbe nimic. Dar eu ştiu că am făcut cât am putut: măcar să fac cunoscute faptele şi mai ales, numele celor care azi au dat dovadă de cea mai crasă nesportivitate: arbitrele Găină Lorena şi Fodor Ştefania! Dacă daţi de ele prin arbitrajele copiilor la baschet, fugiţi! Sau mai bine, filmaţi meciul, ca să aveţi o probă la dosar şi o mostră vie de "Aşa nu!"

Ca una care am fost şi eu arbitru la un moment dat (la nataţie, e drept, nu la baschet), am văzut ce înseamnă arbitrajul la concursuri aşa-zise "fără miză", concursuri de copii: se greşeşte mult, din principalul motiv, neprofesionalismul arbirajului! Cu toate că, de fapt, acolo chiar, fiind la început de drum al copiilor în viaţa sportivă, ar fi nevoie de mare profesionalism!

Aşa că ăsta e un alt motiv pentru care consider că două... fătuce, că nu vreau să le înjur, pot să-şi permită să ne zdruncine moral copiii. Şi tobă de arbitraj de-ar fi, şi tot nu au dreptul să se joace cu sufletele copiilor, dar aşa...

Şi aş porni de la acea adnotare cu antetul Federaţiei Române de Baschet şi al Ministerului Tineretului şi Sportului care spune aşa:

"Fiecare are un rol: antrenorul antrenează, arbitrul arbitrează, jucătorul joacă."

Doar că azi a fost aşa:

Antrenorul antrenează... până când e dat afară de pe teren, pentru că explică cu tot calmul şi buna cuviinţă unui aribru că nu avea cum să vadă din poziţia în care se afla, faza pe care o fluiera. După care, antrenorul primeşte fault tehnic (da, şi-a pierdut cumpătul în cele din urmă, după câteva probe de arbitraj d-ăsta halucinant, asta nu contest), e dat afară... şi nu e lăsat să stea nici măcar în tribună, alături de ceilalţi părinţi. Da, am citit acum regulamentul, scrie acolo că antrenorul nu trebuie să conteste deciziile arbitrilor. Dar să nu fie lăsat nici măcar alături de suporteri - asta nu am găsit în regulament, dacă tot e vorba să fim mai catolici decât papa! Asta a fost doar un orgoliu al arbitrei care uite-aşa, de-a naibii, a vrut să arate care e mai tare dintre ei! Antrenor cu ani de zile de meciuri la U16, la U18, cu turnee finale, acum, la un meci de Mini-baschet, a urmărit restul jocului de pe hol, din uşa sălii de sport!

Arbitrul arbitrează... dacă ştie să arbitreze, dacă nu, doar ia banii la final, pe un arbitraj care a scos din minţi pe toată lumea. Exemple: Una dintre arbitre fluieră "out" şi acordă lovitură liberă pentru o echipă, cheamă la margine ca să bată, dar fetiţa aceea spune, senină şi cinstită, că ea a dat mingea afară, colega din echipa adversă nici măcar nu a atins mingea! Se fluieră multe faulturi imaginate, pe care nu avea cum să le vadă din acea poziţie, sau care erau de fapt doar "capac la minge"; tuşele când se văd - şi se fluieră out, când nu se văd - şi nu se mai fluieră, fără nicio noimă; apropos, şi pasa aceea din mână, taxată tot cu fluierat şi luarea posesiei, nu am găsit-o în regulament la greşeli, deci încă o eroare de arbitraj, a câta?! Paşii se numărau câteodată, alteori nu; dublu dribling la fel. Constanţa e un capitol la care domnişoarele arbitre au lipsit!

Jucătorul joacă. Da, au jucat fetele noastre de milioane! Chiar dacă începuseră timid, au recuperat pe parcurs. Jucătorii... să ne-nţelegem, nu sunt nişte seniori, sau măcar juniori, hârşiţi prin meciuri de mare clasă, nu oameni mari şi pe picioarele lor, ci doar nişte fetiţe de 10-11 ani, unele din ele la primele competiţii sportive, care au ajuns să joace singure, să îşi ceară time out, să facă schimbări etc. Singure! Fără antrenor pe bancă, iar spre finalul meciului, şi fără suporteri, care au fost şi ei daţi afară! Iar marele meci, marea finală de campionat mondial de baschet, era... doar o etapă din camionatul municipal de mini-baschet!

Una peste alta, fetele noastre s-au descurcat extraordinar, jos pălăria! S-au mobilizat, s-au organizat, s-au încurajat unele pe altele! Cu lacrimi în ochi sau plângând în hohote, ele au jucat! O lecţie pentru toată lumea! Ba au mai şi câştigat meciul! Iar tot copiii au spus apoi că presiunea au simţit-o de la arbitre, nu de la părinţi, nici ai lor, nici ai copiilor din echipa adversă.

Deci, care e lecţia pe care aţi vrut să o înveţe fetiţele? Că eu n-am înţeles-o...

Din punct de vedere moral, domnişoarelor arbitre, aţi făcut un mare rău unor copii, din ambele echipe: aţi arătat că dacă se încordează muşchiul vostru un pic, faceţi ce vreţi, călcaţi pe ele, ce mama naibii!

A fost un joc al orgoliilor unor fătuce de arbitre! Deciziile lor au fost total disproporţionate cu faptele! Vezi un copil de 11 ani plângând de nervi şi neputinţă şi tu continui să te porţi aşa? Păi ăsta e abuz emoţional, de-a dreptul! Apropos, au plâns copii de la ambele echipe azi, nu pot să spun că a fost favorizată vreo echipă.

"Fiecare are un rol: antrenorul antrenează, arbitrul arbitrează, jucătorul joacă."

Eu aş adăuga, dat fiind nivelul baschetului despre care vorbim (mini-baschet): ... Şi părinţii îşi susţin copiii!

Ce-are matematica cu literatura?

V-am povestit mai demult aici cum am găsit eu cartea "Micul prinţ" pe jos, pe stradă, şi am ştiut că cineva a lăsat-o acolo special pentru mine. De felul meu nu sunt (foarte) superstiţioasă, dar am câteva "issue"-uri, mai ales atunci când vine vorba de cărţi.

În acelaşi fel, într-o zi eram în Cora, la secţiunea de cărţi. Pentru că da, cărţile se cumpără din librării. Dar să vă vând un pont: supermarket-urile au uneori promoţii la cărţi care vă pot permite să cumpăraţi mai multe decât de la librărie. 

Şi pe masa de citit de acolo era o carte, lăsată de cineva. Era cartea despre care vă povestesc acum: "Profesorul şi menajera", de Yoko Ogawa (pentru că, da, am cumpărat-o şi citit-o repede). Apărută la Editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei.

Nu ştiu prea multe despre literatura japoneză, nici de Ogawa nu mai citisem altceva. Dar mi-a mers la suflet. Iar traducerea din limba japoneză semnată de Anca Focşeneanu este impecabilă. Ba chiar, personal, ca una care ştie ce înseamnă munca unei traduceri, înclin să cred că o parte din cursivitatea textului şi savoarea scriiturii se datorează priceperii traducătoarei!

Firul epic al poveştii este unul la fel de simplu şi necomplicat: o femeie care-şi creşte singură copilul în vârstă de 10 ani, ajunge să lucreze ca menajeră la un Profesor de matematică genial. Însă omul a suferit un accident, în urma căruia şi-a pierdut memoria de scurtă durată. Mai precis, amintirile lui vechi sunt încă acolo, neatinse de nimic, neştirbite de trecerea timpului. El trăieşte încă cu iluzia campionatului de baseball în care joacă preferatul lui, Enatsu. Dar timpul prezent durează pentru el... doar 80 de minute. La fiecare 80 de minute "hard"-ul lui dă restart, CTRL-ALT-DEL, şterge tot şi o ia de la capăt cu întrebările "Cine eşti tu?" ,"Şi câţi ani ai?", "Şi ce greutate ai avut la naştere?"

Marea lui iubire rămâne matematica. Iar dacă vreodată v-aţi îndoit că ar putea să placă cuiva această materie, felul în care scriitoarea prezintă poezia matematicii te face să iei pur şi simplu caietul de matematică al propriului copil şi să te delectezi un pic cu cifre! Pe mine una, m-a făcut să privesc cu alţi ochi cifrele, calculele, teoremele...

Numere prime, numere perfecte, numere prietene, numere triunghiulare, divizori, radicali... sumele lui Gauss... probleme şi demonstraţii... toate aceste metafore ale matematicii!

Cartea este un elogiu adus matematicii, ca ceva natural şi frumos. Un roman minunat, fără doar şi poate! Un roman... ca o ecuaţie, cu o singură necunoscută: când o veţi citi şi voi?

Suntem bine, mulţumim!

Pe scurt (foarte pe scurt, cu liniuţe), ce fac de câteva zile (de vineri, 14 octombrie, până ieri, miercuri 19 octombrie 2016), de-am rămas în urmă şi cu lucrul, şi cu tot:

- vineri spre sâmbătă noaptea - maşină buşită rău de cineva în parcare, varză toată partea din faţă, şi izbită în poarta casei (nu cred că v-am povestit, dar unul din coşmarurile mele era cam aşa, că cineva îmi loveşte maşina în faţa casei; acum realitatea bate coşmarul); sâmbătă drumuri, poliţie, declaraţii, poze... DAR vinovatul cooperează, polişti cumsecade... ok! se putea şi mai rău (nu vă spun ce cazuri mi-au auzit urechile cât am stat pe la poliţie)!

- sâmbătă spre duminică noaptea - stare de rău puternic, chemat salvare, mers la spital (nu povestim atitudinea de la spital, cum mă certau că vin la spital noaptea, cu... chipurile, atac de panică!), dar cred că au fost mai multe adunate: epuizare, stres, supărare, indigestie. După perfuzie am plecat pe jos acasă, dormit apoi acasă 2 ore. DAR dormit mult noaptea următoare, complet recuperat... ok! se putea şi mai rău! (şi poate chiar a fost un atac de panică, who knows)

- luni chemat platformă pentru maşină, dus la service, luat copiii de la şcoală cu "şofer de împrumut". DAR platforma ok, plătită de vinovat, dus maşina la serviceul Toyota, am ajuns cu copiii cu autobuzele şi metroul la pictură, şi la baschet... ok! se putea şi mai rău!

- marţi copil mare vomităcios şi febril la şcoală, acasă căzut curentul, stricat centrala, DAR copil puternic, şi-a revenit după ce a dormit de prânz 2 ore, plus reparat centrala, nu e stricată, s-a ars doar o siguranţă de la fluctuaţiile de curent... ok! se putea şi mai rău!

- miercuri alergătură pentru declaraţii la asigurări, pieton plus metrou, DAR vreme bună, îmi place să merg pe jos, am citit mult în metrou, la baschet am ajuns mai repede cu metroul decât oricând cu maşina... deci ok! se putea şi mai rău!

... şi cred că lucrurile continuă. Şi se cheamă VIAŢĂ... nu? :)

(note to myself: încercă să fii mai flexibilă! că văd că încep să te afecteze tot felul de lucruri ... ne-normale. Take it easy!)

Noi să fim sănătoşi!

Cu telefonu-n proţap. (Secţiunea de tehnologie a blogului :) )

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la telefoanele Nokia cu butoane, alea grele, de ştiai clar când ai uitat telefonul acasă că era poşeta cu 3 kile mai uşoară, îmi saltă şi acuma sufletul de bucurie că am apucat vremurile alea, şi de tristeţe totodată, că nu mai găseşti aşa marfă, nenică! Am avut vreo 3, nu mai multe, pentru că nu se stricau, nene, nici după ce băteai cuie cu ele nu se stricau, nici după ce le scăpai pe munte sau prin bălţi!

Poză de pe Pinterest

Păi să vă povestesc epopee cu telefonul meu actual - al doilea smartphone pe care îl am de când s-au intrudus smartfoanele, deci... Iar primul a fost în mai 2013.

Pe ăsta l-am primit, cum ar veni, de la Moş Nicolae 2015, care a zis că hai, fie, să facem un upgrade că prea era de tot precedentul (în paranteză fie spus, după ce i-am luat o baterie nouă, "precedentul" o serveşte cu mare devotament pe fii-mea aia mare, clasa a V-a, că aia mică nu vrea telefon deloc încă, deşi au aproape toţi colegii ei - clasa a III-a, să specificăm).

Toate bune şi frumoase, deşi plecasem de-acasă chitită să-mi iau negru, la magazin mi-a plăcut cel auriu, subţire, frumos, i-am luat ulterior şi o husă asortată să-l protejez (şi la prima lovire s-a ciobit husa, dar asta e şi ideea, nu?). Până de curând, cam o lună să zic, când nu a mai fost chip să se înţeleagă nimeni cu mine! Dar ştii cum? Abia răspundeam la telefon, dacă apucam să schimb 2-3 vorbe şi gata, începea nebunia:

- Nu te mai aud.
- Alooo, schimbă-ţi poziţia că pierzi semnalul.
- Te aud cu întreruperi.
- S-a întrerupt.
- Ştii, te-am sunat ieri, ai avut telefonul închis?

Nu am avut telefonul închis, nu mi-am schimbat poziţia, toată lumea în jurul meu avea semnal şi putea vorbi, doar eu nu!

Frustrare maximă, ştiţi, eu sunt de modă veche, cred că orice-ai face pe net cu telefonul, oricât te-ai juca pe aplicaţii, jocuri, facebook, whatup, etc, tot la vorbit trebuie să-l poţi folosi, sau ŞI la vorbit.

O iau băbeşte: sun la numărul de call center Samsung (da, e un Samsung, pentru că n-am specificat. Sunt una din alea care rămân fidele brandului :) ) Şi un domn foarte amabil îmi dă câteva soluţii, să le parcurg pe rând:

foto by Pixabay

1. să schimb cartela SIM - ştiţi, simurile astea sunt destul de sensibile, se mai demagnetizează.
Mers la Vodafone, luat număr de ordine, stat la o mică coadă, schimbat sim-ul, deşi dna de acolo susţinea totuşi că - ştiţi, simurile astea sunt robuste, nu se demagnetizează în 6-7 luni de când aveţi telefonul ăsta. Dar schimbă totuşi simul. Teste câteva zile. Şi nu se rezolvă problema, tot nu mă pot înţelege la telefon.

2. să dau reset total la telefon. Salvez ce brumă de lucruri mă mai pricep să salvez în contul de Google, pierd o grămadă de setări, aplicaţii, parole etc etc. Dar nah, să scăpăm de lucrurile care pot pierde semnalul. Teste câteva zile. Problema persistă, tot nu mă pot înţelege la telefon. Deja frustrarea mea atingea cote mari, nu mai sunam lumea de frică să nu se întrerupă sau de lene să tot explic că am o problemă cu telefonul.

3. să merg în service cu telefonul, mai ales că e încă în garanţie. Merg, iau număr de ordine, stau la coadă, şi la ghişeu dau de un nenicus technicus care-mi zice că are şi el la fel, şi că de ce stau cu 4G-ul deschis în permamenţă, că aparatul se chinuie să prindă 4G şi d-aia pierde semnalul GSM. Îmi opreşte el 4G-ul şi plec biruitoare. Ia te uită, domle, ce simplu era! Doar ajung acasă, îl bag iar în teste (adică vorbesc la el) şi ce crezi? Iar începe să dea rateuri de conectivitate. Opresc datele de tot, că doar eram acasă, eram pe wifi. Nimic nu se rezolvă. Deja făceam spume, acum şi la adresa nenicului care m-a întors din service fără să-l verifice, practic.

Între timp, găsesc pe un forum că acest model, având carcasa metalică, mai are din când în când probleme de conectivitate cu antena GSM.

Abia peste o săptămână am apucat să mai ajung din nou acolo, că am tot avut altele pe listă. Iau din nou bon de ordine şi aştept, şi când îmi vine rândul, insist să-l ia în service să-l verifice. Norocul lor că au un sistem de "service la oră" sau nu ştiu cum să-l numesc, de e gata într-o oră, iar dacă nu au pe stoc ce le trebue, oricum te anunţă în maxim o oră. Pe ce vă putem suna? Pe nimic, n-am altul, aştept aici! Şi stau... mai bine de-o oră. Am citit Şapte Seri din scoarţă-n scoarţă (că tot nu-l mai citisem de mult, şi n-am avut altceva la mine). Şi când revine telefonul, aflu că i-au schimbat placa de bază!

Deci, nu eram nebună, deci chiar avea o problemă gravă!
Acum e din nou în teste, puteţi să mă sunaţi intens! :) Deşi soţul (technisus şi el, pe telecom încă) mi-a explicat că dacă au schimbat placa de bază, adio probleme, eu totuşi suflu şi-n iaurt!

Şi staţi aşa, că epilogul (ca-n filme) acum vine:

Aşadar mai bine de o lună m-am chinuit să vorbesc, am folosit în timpul ăsta mesageriile alternative, whatup, facebook etc, deci netul la greu. A doua zi după ce ajung cu el acasă de la service (spumată că am pierdut cu totul mai bine de 2 ore de muncă, că de ce nu mi-oi fi luat eu laptopul cu mine la recepţia service-ului, că puteam lucra acolo, pe canapea etc), mă sună... un reprezentant Vodafone, că să-mi facă upgrade la abonamentul de date! I-am povestit pe scurt că am avut o problemă cu semnalul GSM din cauza telefonului, nu a Vodafonului, şi că am folosit datele cât de mult am putut, şi dacă n-am epuizat datele incluse în abonament, de data asta o să-i zic pas şi rămânem aşa. Ştiu că mi-ar fi dat mai mult la aceiaşi bani, mereu îmi fac surprizele astea, dar chiar nu am nevoie!

Totul e bine când se termină cu bine, nu? Parcă aşa zicea şi Shakespeare... chiar dacă nu se referea el la telefoane mobile smartphone :))

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

După încă o criză (de nervi) cu fiica mea pre-adolescentă (11 ani), mă ridic, îmi oblojesc rănile, adun muniţia rămasă risipită pe jos, şi purced din nou la documentat. Să caut, să citesc, un articol, încă unul, o carte, încă una...

sursa foto: Pixabay.com

Să-mi sondez memoria, cum am fost eu? Amintirile mele din adolescenţă sunt destul de proaspete, pentru că 1. au fost lucruri destul de puternice, şi 2. nu e chiar aşa de mult de-atunci. "Pe vremea mea", maică, adolescenţa aia începea şi ea pe la ... nici nu mai ştiu, 16 ani? Oricum, nu 10-12!

Şi zic, hai să vă împărtăşesc şi vouă unul din aceste articole, că tot îmi place: 1. să citesc (în engleză, de preferat), 2. să traduc (din engleză în română), 3. să-mi imaginez că şi cititorii mei au copii adolescenţi, şi 4. să scriu texte cu punctuleţe d-astea organizatorice :)

Articolul se numeşte: Am ajuns în iad şi-napoi cu fiica mea adolescentă şi a fost scris de Julie Burton pe Scary Mommy (aici găsiţi articolul original)

Fetiţele sunt atât de dulci şi iubitoare, atât de adorabile. Şi imediat, fast forward 10 ani mai târziu şi dintr-o dată... nu mai sunt.

Adolescenta tipică e ceva de genul ăsta: poate fi dulce şi bună; te iubeşte şi crede că eşti cea mai bună (mai ales dacă-i dai răspunsul pe care vrea să-l audă). Şi apoi, cât ai pocni din degete, (de obicei când răspunsul e "nu"), te urăşte. Jură că nu va mai vorbi niciodată cu tine; îşi doreşte să fi avut alţi părinţi, părinţi care să “înţeleagă”; îţi spune că faci totul greşit, că nu te pricepi să fii părinte, că n-o înţelegi, şi că dacă o asculţi pe ea, totul va fi bine. Ştie ce face, şi dacă doar te dai la o parte şi laşi în pace, o să fie bine.

Şi o fracţiune de secundă, crezi că poate are dreptate.

Te îndoieşti de tine, ca părinte şi ca persoană: “Ce-am făcut?!” Te întrebi dacă într-adevăr te califici pentru jobul ăsta. Ştii că trebuie să fii puternică, dar te simţi foarte, foarte slabă - aproape copleşită - dar nu poţi să o laşi să te vadă astfel. Nu poţi să arăţi niciun semn de vulnerabilitate sau şovăială pentru că ştii ce va face cu asta! Va lovi! Şi va lovi în tine încă o dată, explicând cu incredibilă dicţie că dacă nu ajunge să meargă la concertul la care merg toţi prietenii ei (fără un însoţitor adult), viaţa ei cu siguranţă se va destrăma. Va pierde cel mai important eveniment din viaţa ei şi nu va mai fi niciodată invitată la altă adunare socială în clasele mici sau mari de liceu. Prietenii ei o vor tachina că părinţii ei sunt supra-protectori, şi nu vor vrea să mai vină acasă la ea aşa că ar putea la fel de bine să nu mai meargă la şcoală, pentru că tot nu va avea prieteni! Şi-ţi aminteşte din nou că “ESTE NUMAI VINA TA!!! Şi ţi-am spus că te urăsc şi că îmi distrugi viaţa?!”

Fiica mea (a autoarei articolului citat, n.m.) are 19 ani acum şi e la colegiu, şi nu vă mint, n-am fost sigură că voi supravieţui anilor ei de adolescenţă.

Bătăliile permanente, ameninţările, ţipetele (da, ţipetele), luptele de putere, la fiecare din ele îmi promiteam, din nou şi din nou, că nu mă voi implica, aproape că m-au pus la pământ. Mi-a testat fiecare centimetru al fiinţei mele la cel mai profund nivel posibil. A ştiut unde-mi sunt butoanele, şi nu s-a temut să le apese. Nicio piatră nu a rămas ne-întoarsă pe dos înlăuntrul meu când mă chinuiam să supravieţuiesc anilor adolescenţei ei, lăsându-mă cu întrebarea permanentă: “Al cui copil este ăsta? Nu poate să fie al meu”.

Dar stai aşa, înainte să te repezi la dulapul cu băuturi spirtoase din casă, chiar acum, îţi ofer darul previziunii: Va trece şi asta.

Fiica mea şi eu avem în prezent o relaţie puternică, sănătoasă, plină de iubire şi respect - o relaţie la care cu siguranţă eu am sperat şi pentru care m-am rugat, dar de multe ori m-am îndoit că ar fi posibil. Această relaţie e una dintre cele mai puternice relaţii din viaţa mea şi n-aş putea fi mai recunoscătoare pentru ea.

E un dans continuu pe care-l fac mamele şi fiicele lor, mai ales în timpul anilor adocescenţei (mamele şi fiii dansează şi ei, dar pe o muzică uşor diferită). Ce mi-am dat seama în legătură cu acei ani tumultuoşi cu fiica mea e că mare parte din împinsul şi trasul care s-a întâmplat în acei ani a fost esenţial pentru crearea relaţiei pe care o avem astăzi

Nu-i uşor să creşti fete, iar dificultăţile ating cote maxime în timpul adolescenţei. Dar (şi acesta este un important “dar”), fiica voastră va creşte şi o vei lăsa să plece şi cel mai probabil, se va întoarce la tine. Poate altfel decât te-ai fi aşteptat, dar să sperăm că într-un fel care se simte conectat, puternic şi plin de iubire şi respect reciproc.

Şi totul va fi meritat efortul.

Sfârşitul articolului.
Acuma, dacă stau să mă gândesc, e mai mult un "sneak preview", un "spoiler alert". Pentru că recunosc, sunt altele între noi deja, dar încă nu e cearta aia înfocată rău, cu reproşuri şi "I hate you".

Da, s-a supărat că am certat-o, da, după aceea am avut momentul de îndoială "dar dacă nu-s o mamă bună pentru ele?" Le-am şi spus că nu pot să fiu mama aia care le permite orice, sunt o mamă rea, şi le-am poftit să-şi caute altă mamă. Aia mare, cu care aveam discuţia, n-a comentat, cred că se şi imagina mergând la piaţa de mame să cumpere alta. Aia mică în schimb, care se bagă ca musca-n lapte în luptele astea de hegemonie, a venit plângând că ea mă iubeşte şi nu vrea altă mamă! Îmi venea să-i zic să mai aştepte 2-3 ani şi ia să vezi ce-o să vrea alta!

Dar, ca să închei în nota optimistă a articolului tradus, va trece şi asta. Sperăm să mai rămână ceva  în noi până atunci!

Surioarele în mall

Blogule, bloguţule, ce mai faci, drăguţule?
Că de când nu ne-am văzut...

Ce te-am mai neglijat eu pe tine în ultima vreme!
Adică, ce zic eu ultima vreme, că de muuultişor n-am mai scris.
Şi-mi lipseşte scrisul ăsta...
Mă uitam ziele trecute cât scriam aici la începuturi: uneori şi 2 postări pe zi, dar oricum, nu mai rar de una la 2 zile! Acum, abia 1-2 la un an!

Chiar dacă e ora 1 noaptea, pe 1 spre 2 septembrie, acum am chef, acum o să scriu.

Azi (sau ieri, pe 1 septembrie, de fapt) am fost cu fetele la deschiderea ParkLake.
Nu ştiu ce ne-o fi trebuit, parcă ni se urâse cu binele.
Aglomeraţie, puhoi de lume, de toate felurile, mizerie că nu e încă gata, am plimbat beţişorul de la vata de zahăr Pandora prin juma de mall până am dat de un coş de gunoi. Cred că l-au deschis... că trebuia, dar multe magazine încă nedeschise, toalete încă nedeschise, parcare încă nedeschisă ... etc.
Dar trecem peste asta, nu asta vroiam să zic.

La un moment dat, pe drumul înapoi spre parcare unde lăsasem maşina, văd pe o alee laterală un magazin cu produse naturiste, şi dau să mă uit un pic. Fetele mergeau în faţa mea jucându-se cu un balon roşu găsit pe-acolo. Ca la deschidere, dăduseră cu confetti şi baloane.

Şi după ce fac pasul spre dreapta, mă întorc să văd dacă au văzut că nu mai sunt în spatele lor, şi vin după mine.

Într-adevăr, văzuseră că nu mai sunt în spatele lor. Atât. Nu m-au văzut la 2 paşi, practic, în dreapta lor. Adică, acum în stânga lor, că se întorseseră cu spatele spre direcţia iniţială de mers şi au observat că nu mai sunt în spatele lor.
Nu asta îmi fusese intenţia, dar dacă tot ajunsesem acolo, mi-am zis: ia să văd ce fac ele acum?

- Unde-i mama?
- Era aici, după noi.
- Şi noi ce facem?

Şi un gest cât o mie de cuvinte: după ce se certaseră chiar şi pe balonul ăla roşu, se certaseră care să mă ţină de care mână, acasă care să urce pe care uşă în maşină etc., acum... s-au luat în braţe una pe alta, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu se pierd ele două una de alta!
Fără panică, doar un gest de tandreţe atât de frumos, că m-am înmuiat toată şi nu am mai rezistat, şi le-am strigat. S-au luminat când m-au văzut!

Şi câteva poze de prin mall.
 

Nostalgie...

Uneori îmi vine să mă aşez pe jos, cu cutia mea cu nasturi multicolori... ca să le arăt eu fetelor cum se joacă, ce e joaca, şi ce contează mai mult pe lume.

Nu filme pentru adolescenţi traduse îndoielnic şi rostite de nişte voci plictisite, nu jocuri agitate şi agitânde pe un ecran de tabletă sau telefon mobil, nu lego scump, zeci şi zeci de piese de lego, prin toată sufrageria, nu legoland, nu acvaparc, nu piscine, nu parcuri, nu role, trotinete, biciclete... Ci doar nişte nasturi coloraţi. Şi cărţi. Cărţi fără poze, sau cu prea puţine ilustraţii, cărţi cu care îmi umpleam timpul în lungile vacanţe ale copilăriei. Şi curtea bunicilor, la ţară...

Născut trombozat: moștenirea europeană

Căutând eu acum ceva vreme răspunsul la niște "de ce"-uri - de genul, de ce mi se întâmplă mie? de ce acum? de ce, de ce, de ce?" - am dat şi de un articol ştiinţific, al cărui titlu mi-a plăcut mult cum sună în engleză: Born to clot: the European burden.
"Clot" însemnând "tromb", "cheag de sânge" şi verbul "to clot" - "a face cheaguri de sânge pe vene".

Pentru cine a deschis aparatele mai târziu, este ceea ce mi s-a întâmplat mie cu aproape 3 ani în urmă, iar acum sufăr de ceea ce medicul curant a numit "sindrom post-trombotic".

Am scris aici despre cum am ajuns eu la spitalul de urgenţă Floreasca, unde am petrecut vreo10 zile pe Heparină intravenos, cum am luat eu anticoagulant 2 ani jumate, şi cât de liberă m-am simţit în aprilie anul ăsta, când medicul mi-a scos anticoagulantul!

Deci articolul ştiinţific cu pricina este aici

Iar ideea de bază este că Tromboza venoasă este o problemă comună, care afectează ... exclusiv persoanele de origine europeană! Este o predispoziţie europeană aceasta a celor 2 mutaţii genetice care pot da tromboza: Leiden V şi Protrombina G20210A. Studiul din acest articol a analizat subiecţi din 22 de ţări non-europene şi a găsit mutaţia doar la un singur caz, în India.

Ca să vezi, cum vine ea, originea europeană la pachet cu riscuri medicale!

În paranteză fie spus, între timp eu mi-am analizat acele 2 mutaţii genetice și nu, nu sunt prezente în sângele meu, deci nu de la ele am făcut eu trombo-embolie pulmonară. Cel mai probabil la mine au fost factori dobândiți (anticoncepționale după vârsta de 30 de ani, fumat, sedentarism, schi începător, altitudine etc)

Crăciun fără tata

- Mami, şi tu când erai mică te urcai în spatele tatălui tău? - mă întreabă pitica mea, din spatele lui taică-su. Literalmente se cocoaţă în spatele lui, atunci când el stă pe canapea.
- Nu, mami, nu mă căţăram...

Cum să îi explic că nu aveam cum să mă caţăr? Când aveam 8 ani, vârsta pe care o are fiica mea cea mică acum, eram deja orfană de tată de un an.
Nici mai devreme nu m-am căţărat în spatele lui, de câteva luni îl vedeam doar în treacăt, prin uşa întredeschisă a dormitorului în care îşi trăia ultimele clipe, amorţite de injecţiile cu morfină pe care învăţase mama să i le facă.
Nu-mi amintesc nici un Crăciun cu el, eram prea mică.
Nu-mi amintesc că mă ducea de mână la şcoală, căci s-a stins în vara de dinainte de a începe eu şcoala.
Nu-mi amintesc aproape deloc de tata...

Şi totuşi. mi-e aşa de dor de el! Un dor care îmi sfâşie sufletul. A lăsat în urma lui un gol pe care îl resimt zi de zi în interacţiunea mea cu oamenii, cu lucrurile, de-atunci încoace...

-Why does it hurt so much?
- Because it is so real!
dialog din Hobitul, care mă duce cu gândul la această mare pierdere din viaţa mea de copil şi de adult!

Stai aproape de fiica ta adolescentă. Şi stai aproape, că vine Dr. Laura Markham!

Părinţii se întreabă cum să facă să se înţelegă cu fiica lor, ajunsă parcă dintr-o dată adolescentă. E un şoc atunci când fetiţa ta dulce cu bucle blonde începe din nou să aibă tantrum-uri. Fetele de 12 ani au toane, dramatizează lucrurile, sunt egoiste, se concentrează doar asupra prietenilor, nu deschid gura o zi întreagă, îţi răspund obraznic etc. Desigur, pot să fie şi mature, afectuoase şi plăcute, dar în cel mai rău caz, sunt o încununare a celor mai provocatoare aspecte ale copilăriei şi dolescenţei.

Fragmentul de mai sus (în traducerea mea) face parte din unul dintre sfaturile oferite de Dr. Laura Markham pe site-ul său, Aha!Parenting.com. Sfaturi utile şi foarte utile pentru părinţii de copii de toate vârstele. Am mai tradus din articolele ei şi voi continua să mai traduc pentru voi, cititorii părinţi (şi nu numai).

Dar dacă vreţi să aflaţi mai multe direct de la sursă - nu uitaţi că în 2 săptămâni Dr. Laura Markham este aici, la Bucureşti! Ea va susţine 4 conferinţe în cele 2 zile ale weekendul-lui 14-15 noiembrie 2015. 

Sâmbătă 14 noiembrie
orele 10.00-13.00
Părinte liniştit, deci copii fericiţi
orele 14.30-17.30
Creşte un copil inteligent emoţional

Duminică 15 noiembrie
orele 10.00-13.00
Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi
orele 14.30-17.30
Mindfulness şi gestionarea emoţiilor

Dacă nu v-aţi rezervat loc în sală încă, mai aveţi doar câteva zile pentru a face acest lucru:
http://www.totuldespremame.ro/evenimente/conferinte?conferintele-totul-despre-parenting-dr-laura-markham

Haideţi să vedem acum ce sfaturi are D. Laura Markham pentru situaţia descrisă la începutul articolului, şi anume, comunicarea cu fiica adolescentă.
Şi da, am ales acest subiect, acest articol, pentru că încep să simt nevoia de astfel de sfaturi, ca mamă de fată aproape adolescentă!!
(Articol preluat de pe Aha!Parenting.com, traducere de Anca Ilie)

Vestea proastă este că trupul fiicei tale adolescente este invadat de hormoni, creierul îşi rescrie paradigma de funcţionare, nevoia ei de a se descoperi pe sine şi locul ei în lume preia controlul şi superioritatea înaintea tuturor lucrurilor pe care le apreciază fata (cum ar fi familia sau şcoala), şi probabil că nu îşi dă seama cât de mult te iubeşte încă şi are încă nevoie de tine, pentru că se chinuie să se simtă "mare" şi independentă.

Vestea bună este că dacă poţi să accepţi această nouă situaţie şi să îţi ajustezi stilul parental în consecinţă, anii adolescenței reprezintă momentul perfect pentru a vă întări relaţia înainte de anii tinereţii.

Iată câteva sfaturi şi trucuri oferite de Dr. Laura Markham pentru a face relaţia cu fiica adolescentă mai puţin dramatică şi mai plăcută:

1) Fii dispus(ă) la schimbare

Nu mai poţi să oferi acelaşi stil parental ca atunci când era mică. Pur şi simplu, nu este potrivit sau eficient. Dacă îţi testează limitele, este un semn că ai nevoie să îţi ajustezi stilul parental pentru a vă conecta şi a asculta mai mult. (Asta se va întâmpla doar în acele momente când vrei să te asculte, desigur!)

2) Concentrează-te pe relaţie, nu pe disciplină

Nu vei avea parte de respect dacă fiica ta nu se simte conectată cu tine. Luptă-te ca să rămâi alături de fiica ta. Nu îi da voie să te dea la o parte. Încă are nevoie de tine, doar că nu îşi dă seama. Profită de orice ocazie ca să te conectezi cu ea. Îmbrăţişeaz-o de bună dimineaţa în fiecare dimineaţă, şi sărut-o de la revedere atunci când pleacă la şcoală. (Fă asta cu simţul umorului şi se va amuza împreună cu tine). Bucură-te să o vezi şi îmbrăţişeaz-o mai târziu. Poate că nu mai are nevoie să o "înveleşti" noaptea, dar asta nu ar trebui să te oprească să te întinzi lângă ea în pat şi să staţi de vorbă despre cum a fost ziua respectivă şi să aveţi câteva minute de conectare în linişte. Mulţi părinţi sunt de părere că acel timp chiar înainte de culcare este timpul în care fiica lor este cel mai puin distrasă de alte lucruri şi cel mai probabil să-şi deschidă sufletul.

3) Este normal ca adolescenta ta să dorească mai multă independenţă

Dacă insişti să îi controlezi toate alegerile, nu faci altceva decât să o inviţi la rebeliune, sau chiar mai rău. Dacă poţi găsi modalităţi mai porivite de a-i acorda independenţă fiicei tale, nu va trebui să se răzvrătească împotriva ta pentru a începe să stea pe picioarele ei. Sigur că va face şi greşeli. Aşa învaţă oameni, din greşeli. Şi desigur, nu este pregătită să ia singură toate deciziile. Vei rămâne părintele ei. Să decizi cât de mult să te bagi în viaţa ei este cea mai grea parte din acest dans al parentingului.

4) Programează timp de calitate

Aveți momente regulate, cel puțin o dată pe săptămână, când mergeți împreună la restaurant, sau la manichiură, sau la plimbare, şi profitaţi la maxim de aceste ocazii ca să vă conectaţi. Nu trebuie să aveţi mereu conversaţii profunde. Pur şi simplu, aprecieaz-o şi bucură-te de prezenţa ei. Şi ascultă, ascultă, ascultă. Ţine minte, cu cât îi dai mai multe sfaturi, cu atât mai mult ea simte că nu ai încredere în capacitatea ei de a-și da seama singură ce trebuie să facă. În schimb, pune întrebări bune şi empatizează cu ea.

5) Cultivă empatia pentru fiica ta

Ascultând-o, ţine minte că o supărare poate că ţie nu îţi nu pare mare lucru, dar pentru ea poate fi sfârşitul lumii. Atunci când trupul ţi se schimbă atât de dramatic poate fi îngrijorători, în cel mai bun caz, şi dureros, în cel mai rău caz, cum ar fi durerile de creştere sau crampele menstruale. Asta înseamnă că atunci când ţi se pare că dramatizează excesiv, trebuie să îţi oferi empatia. S-a înţepat în degetul de la picior şi poate că de fapt nu e chiar aşa de grav, dar ceva sigur o doare şi vrea să o săruţi ca să se simtă mai bine, chiar dacă nu ştie exact ce o supără şi cum să îţi explice în cuvinte.

6) Să ştii că adolescentele de obicei au o mare anxietate legată de adolescenţă

Un studiu arată că adolescenţii băieţi aşteaptă cu nerăbdare adolescenţa şi puterea, independenţa şi prestigiul pe care le vor dezvolta. Adolescentle însă, se tem de adolescenţă, de menstruaţie, de noua lor vulnerabilitate la bărbaţi şi de presiunea de a fi sexy şi atrăgătoare. Majoritatea fetelor nu ştiu să pună în cuvinte aceste anxietăţi, dar le simt, chiar şi atunci când vor să poarte haine scurte ca să fie "cool". Fiica ta ar putea să vrea să fie sexy ca să-şi impresioneze colegii şi prietenii, dar în sinea ei ştie bine că nu este pregătită pentru atenţia pe care i-o va aduce acest lucru.

7) Asigură-te că fiica ta are parte de cel puţin 9 ore de somn pe noapte

Majoritatea pre-adolescenţilor adorm greu seara. Dar atunci când stau treji târziu, hormonii stresului, cum ar fi cortisolul, apar făcând şi mai greu să adoarmă. Problema este că acest cortisol rămâne în sistem şi îi face iritaţi şi nervoşi a doua zi. De asemenea, contribuie la depresie, anxietate, şi îngrăşare. Faimoasele toane ale adolescenţilor sunt parţial atribuite culcatului târziu seara (care a devenit o practivă uzuală în cultura americană, a autoarei; nu am studii despre situaţia de la noi).
Doar pentru că fiul sau fiica ta de 2-3 ani a câştigat capacitatea de asta treaz(ă) mai mult timp nu înseamnă că trebuie să îl/o laşi să stea treaz(ă) jumpătate de noapte. Tot astfel, doar pentru că adolescenta şi tânăra voastră fiică a câștigat abiliatea să stea trează, asta nu înseamnă că nu e rău pentru ea. Învaţă-ţi adolescenta exerciţii de relaxare dacă nu poate să adoarmă, şi le vor folosi toată viaţa. Dar insistă cu o oră de culcare rezonabilă.

8) Limitează folosirea calculatorului

Pe măsură ce îşi pierd interesul pentru jocurile de rol şi alte jocuri care le ocupau timpul până acum, adolescentele încep să petreacă mai mult timp la calculator şi nu e neobişnuit chiar să cadă într-o dependenţă de computer. Ca prim pas, vei dori să limitezi timpul petrecut cu pălăvrăgirea la calculator, şi mai ales, doar după ce termină temele.

Ispita pe care o exercită social media poate fi foarte puternică, în special dacă alţi puşti sunt deja acolo. Facebook are o regulă potrivit căreia utilizatorii trebuie să aibă peste 13 ani, aşa că dacă ai cont pe Facebook şi nu ai încă această vârstă, înseamnă că ai minţit, ceea ce reprezintă din start un motiv pentru ca părinţii să nu îţi interzică acest lucru. (Acesta este unul din puţinele momente în care cultura pe va susţine indiferent de stilul de parenting, aşa că profită de asta). Este o idee bună să te familiarizezi cu cultura tehnologică a copilului tău şi a prietenilor acestuia.

Ar mai trebui să ştii şi că producătorii de jocuri pe computer nu fac rabat de la nicio cheltuială şi folosesc testare forte sofisticată pentru a se asigura că jocurile lor dau dependenţă fizic, ceea ce înseamnă că trupul copilului tău este scăldat în adrenalină şi alţi neurotransmiţători atunci când copilul doar se gândeşte să se joace! Jocurile de calculator de fapt ne transformă chimia creierului în timp ce le jucăm, şi nu ştim cât de mult durează efectele după aceea. Nu ne expunem copiii la alte dependenţe şi apoi îi lăsăm acolo să se descurce singuri. Tot astfel, copiii au nevoie de ajutor ca să se descurce şi cu această dependenţă.

9) Hrăneşte pasiunile fiicei tale

Orice îi place cu adevărat şi în care se lasă atrasă este un lucru protector, un loc în care să se simtă competentă, un loc în care să-şi testeze limiteze şi să înveţe elasticitatea, un loc în care uită de sine. Îi place să danseze? Să scrie? Să deseneze? Fă orice ca să o încurajezi. Este extrem de important să fie ea însăşi atrasă de acest lucru, nu ceva impus de părinţi.

10) Nu îi da voie fiicei tale să stea toată ziua pe canapea

Sportul regulat are beneficii uriaşe, de la a pune metabolismul în mişcare, până la echilibrarea hormonilor înnebuniţi şi ajutarea fiicei să adoarmă mai uşor seara. Faceţi un obicei din activităţile fizice în fiecare zi, indiferent dacă e vorba de bicicletă, fotbal, o drumeţie pe jos cu toată familia sau doar un pic de timp petrecut pe banda de alergat. Dar ai grij: Probabil că va trebui să i te alături. În loc să respingi asta, mai bine ai vedea-o ca pe o modalitate de a rămâne conectaţi.

11) Discutaţi despre relaţii şi sex

Fiica ta este flămândă după informaţii despre dragoste şi sex. Dacă discutaţi despre asta nu înseamnă că o să se repeadă să acţioneze în consecinţă. De fapt, chiar dimpotrivă. Cei care nu au parte de conectare foarte puternică cu părinţii lor sunt cei care caută dragostea în locurile greşite. Vrei ca fiica ta să se simtă minunat în ceea ce priveşte corpul ei.

12) Nu lua personal nimic din ceea ce spune sau face

Aşa cum se ştie, fetele aflate la pubertate şi adolescentele sunt sigure că părinţii lor "pur şi simplu nu le înţeleg!" Încearcă să nu te simţi jignit de asta. De fapt, încearcă să nu te simţi jignit de orice spune sau face fiica ta. În general, nu are legătură cu tine, ci cu hormonii şi emoţiile ei tumultuoase, cu uriaşele ei temeri şi nesiguranţe, cu nevoia ei urgentă de a-şi modela o identitate separată, ca persoană independentă. Aşa că pur şi simplu, inspiră şi expiră în "tantrumuri" şi muşcă-şi limba. În clipa în care te ataci şi îi răspunzi, ai şi îndepărtat-o.

13) Insistă pe politeţe, dar cu calm

Nu exagera atunci când copila ridică vocea la tine în mijlocul unor istericale referitoare la ceva. Va fi profund recunoscătoare, chiar dacă încă nu îşi dă seama. Nu sugerez nicio clipă să îi permiţi copilului să te trateze lipsit de respect. Sugerez în schimb să acţionezi cu dragoste și să te conectezi cu empatie, mai degrabă decât cu furie, atunci când setezi limitele. Dacă eşti prea furios ca să mai ajungi la iubire, așteaptă până te calmezi, și abia apoi stabileşte limite. Asta înseamnă să îţi menții vocea calmă și caldă, chiar și atunci când ea ridică vocea. Înseamnă că atunci când îţi răspunde obraznic, să îi aminteşti că "În această casă, nu vorbim aşa unii cu alţii", dar nu uita să adaugi "Trebuie să fii foarte supărată dacă îmi vorbeşti astfel. Ce s-a întâmplat, draga mea?" Ţine minte, dacă nu eşti un model de auto-control, nu poţi să aşteptaţi nici de la ea, şi ceea ce este mai rău, vei pierde respectul ei. Dacă poţi să rămâi calmă şi să cauţi mai întâi să înţelegi, îşi va consuma sentimentul de supărare mai aproape de tine şi va fi mai puţin probabil să te atace data viitoare.

14) Nu uita că la această vârstă au sentimentul puternic că au nevoie de ajutor ca să facă faţă situaţiilor

Dacă poţi să rămâi calm şi să asculţi ce anume a supărat-o, poţi să foloseşti această oportunitate ca să te apropii de ea. Poţi să îi răspunzi atunci când ridică vocea la tine insistând furios să te respecte, dar nu faci altceva decât să o îndepărtezi. Atunci când nu ştiu ce să facă cu sentimentele tumultuoase care îi răvăşesc, fetele la pubertate și adolescentele acționează adesea împotriva oamenilor cu care se simt mai în siguranţă: părinţii lor. Dacă ne deranjează lipsa lor de respect, sau reacţionăm furioşi, pierdem adevăratul mesaj. În schimb, dacă putem empatiza, dacă putem să căutăm supărarea din spatele lipsei de respect şi să le amintim cine sunt cu adevărat ("Tu de obicei nu te porţi cu răutate"), suntem deschişi să îi ajutăm să-şi gestioneze sentimentele şi emoţiile.

15) Fi mereu aproape fizic

Trupul fiicei voastre adolescente se dezvoltă şi devine trup de femeie, dar ea este încă o fetiţă, şi încă are nevoie de apropierea fizică cu voi. Dacă te simţi inconfortabil să o ţii în braţe, fii conştient de propria ta anxietate, caută un loc sigur în care să poţi vorbi despre asta şi să îţi gestionezi anxietatea. Dar nu îi retrage fiicei tale apropierea şi îmbrăţişarea de care au nevoie toţi oamenii. Nu îţi doreşti să caute dragostea în locuri greşite!

16) Fii corect

Niciun părinte nu este perfect. Am descoperit că aproximativ o dată pe săptămână spun exact ce nu trebuie fiicei mele de 12 ani (spune Dr. Laura Markham - n.m.) şi orice a supărat-o, a erupt în faţa mea. Dar pentru că sunt decisă să acţionez cu calm, iar nu să escaladez situaţia, am putut să folosesc acele greşeli şi neînţelegeri ca ocazii de a fi mai aproape. Până la vârsta de 14 ani, ea a ajuns mai calmă decât mine, şi o plăcere pentru părinţi.

Trebuie să ţinem minte mereu metafora măştii de oxigen: trebuie să ne punem mai întâi nouă înşine masca. Trebuie să ne reglăm propriile emoţii, pentru că ei nu au încă maturitatea de a face asta. Ei se bazează pe noi să ne purtăm ca nişte adulţi şi să fim un model de auto-control emoţional. Dacă, în schimb, plecăm furioşi, fiica noastră se simte rănită, neînţeleasă, singură. Ne atacă, sau construiesc resentimente şi lipsă de încredere. Apare o ruptură în relaţie şi dacă nu răspundem rapid, aceasta se lărgeşte. Dar dacă, în schimb, putem să ne dăm un pas înapoi, să respirăm, să ne cerem scuze, să fim atenţi şi să ne reconectăm, atunci construim punţi de legătură. Rupturile inevitabile ale vieţii de zi cu zi devin ocazii de a-i învăţa atât de multe lecţii: cum să-şi proceseze emoţiile, cum să repare o ruptură emoţională, cum să rezolve o problemă şi că pot să aibă încredere în noi. Mai important, ajungem ca la sfârşitul interacţiunii să avem o relaţie mai puternică.

Parenting-ul înseamnă multă muncă emoţională şi niciodată mai mult ca în perioada pubertăţii şi adolescenţei copiilor. Poate pare nedrept că tu însuţi trebuie să faci cea mai mare parte din muncă în relaţia cu fiica ta, dar aşa funcţionează parentingul. Fiicele noastre poate că seamănă a tinere femei, dar mai au încă mult de crescut emoţional. Este treaba noastră - şi privilegiul - să le susţinem în acest proces.