Michael Thompson, la o lună

O lună s-a scurs de când Michael Thompson ne-a vizitat şi ne-a vorbit, ne-a luminat şi nu ne-a judecat rolul de părinţi. Dar deşi o lună plină cu de toate s-a scurs de-atunci, mie încă îmi răsună în urechi unele din vorbele lui. Am luat parte doar la o secţiune (din cele patru) ale conferinţei, dar foarte folositoare. Şi anume, la cea în care ne-a vorbit despre "Creşterea unor copii responsabili" (How to raise responsible children) şi, respectiv, "Presiunea pe copil" (The pressured child).

1. De-o pildă, aud şi-acum îndemnul de a nu pune presiune pe copilul şcolar. Aş putea spune că acesta a fost cel mai mare câştig al meu, după conferinţă. Am realizat că ar putea fi adevărat ceea ce mi-a mai spus şi alteori soţul (dar eu ziceam atunci că doar mă contrazice, nu vrea să îmi acorde susţinerea în creşterea şi educarea copiilor noştri etc). Şi anume - că poate nu tuturor le place să înveţe aşa cum mi-a plăcut mie (şi îmi place încă). Adică, să tocesc, să exersez, să tind spre performanţă în orice fac. Zice soţul că ai noştri copii cu siguranţă sunt plămădiţi din aluat genetic de la mine, dar şi genetic de la el, dar şi personalitate proprie, împrumuturi de la vremurile în care trăim, de la prieteni... etc.

Iar Thompson a spus-o chiar aşa: "Not everybody likes school!"
În plus, mulţi adulţi cred că şcoala e o pregătire pentru viaţă. Dar nu este. Copilul dvs. deja îşi trăieşte viaţa "as we speak"!

Acum e momentul să vă povestesc ceea ce i-am povestit exaltată şi Siminei (că se nimerise lângă mine, aşa că a trebuit să mă asculte), imediat după ce mi s-a produs această reveleaţie:
în şcoala generală fiind, eu şi soţul meu colegi de clasă, pe el şi încă unul tot înalt îi trimitea profesoara de geografie la cabinetul de hărţi să o aducă pe cea potrivită pentru lecţia de zi. Şi nu de puţine ori se întorcea aproape de sfârşitul orei, lac de transpiraţie după un bun joc de fotbal în curtea şcolii, şi mai şi făcea pe niznaiul că n-a găsit harta, că nu era acolo, poate au luat-o cei de la altă clasă. Iar eu, o adevărată Hermione Granger avant la lettre, dădeam ochii peste cap furioasă: câtă incompetenţă! cum să nu găseşti o hartă? inadmisibil!
Şi cu toate astea, nu a ajuns un derbedeu, cum aţi putea crede, ci conduce cu succes echipe mari de programatori şi "testatori" de software pentru telecomunicaţii.

Oricum, cu fetele noastre nu se pune problema: Roxana tocmai ce ne-a adus zilele trecute testele de evaluare acasă la semnat: toate cu FB cu felicitări. Iar Ilinca ... mă rog, nu ştiu eu cum s-o fac să ţină minte zilele săptămânii în ordine, însă face cele mai frumoase potriviri de culori şi asortează hainele într-un mod unic. Dar ce de cicăleală îi e dat Roxanei să audă de la mine! Acum, după momentul Michael Thompson în viaţa mea, cred că am reuşit să mă mai temperez. Şi oricum, niciodată nu i-am cerut să fie prima din clasă, cea mai cea la toate materiile. Ar fi o presiune prea mare, pe care am înţeles-o de mult.

Michael Thompson spunea, glumind, că 50% din copii sunt în a doua jumătate a clasei, iar părinţilor pur şi simplu nu le vine să creadă! Explica apoi că trebuie să găseşti un alt fel de a privi lucrurile. Nu toţi copiii vor ajunge premianţi, ceilalţi trebuie să găsească o cale de a trece prin şcoală. Şi să-şi descopere celelalte calităţi existente şi care vor face din ei oameni. În opinia lui, cea mai mare presiune a copilului este anxietatea părinţilor! Nu trebuie să uităm asta! Şcoala nu este o competiţie. Există şi "connection" - prietenii, "recognition" - abilităţi, creativitate. Unii pot avea probleme de învăţare, dar pot fi buni atleţi. Trebuie să fie ceva ce le place. Sunt multe feluri prin care poţi să treci cu succes prin şcoală.
Ca părinţi, avem datoria să înţelegem ce le place şi cât de mult, când apare presiunea şi nu le mai place ceea ce fac.

2. Ba nu, cel mai mare câştig al meu ascultndu-l pe Michael Thompson a fost când acesta a întrebat bărbaţi din audienţă la ce moment au început să devină independenţi, auto-suficienţi, responsabili, iar răspunsurile arătau că toţi, absolut toţi bărbaţii (tătici, de altfel) recunoşteau că au devenit responsabili, adulţi cam după vârsta de 20-25-30 de ani, unii nici acum, alţii aproape... deci variaţiuni pe aceeaşi temă: târziu. Din nou Hermione ţipa în mintea mea: What??? Păi eu la 4 ani mă jucam în spatele blocului şi aveam grijă şi de sora cu un an jumate mai mică, la 7 ani mergeam la şcoală cu cheia de gât şi îmi încălzeam mâncarea la aragaz, la 9 ani mă certam cu babele la cozile la carne şi mălai... şi aşa mai departe. Cum adică, nu înţeleg eu ce vrea să întrebe? La ce se referă?

Vă spun sincer, chiar am avut un moment în care mi-am pus la îndoială înţelegerea limbii engleze sau a conceptelor la care făcea referire Michael Thompson.
În momentul în care a întrebat însă şi o femeie din sală, o mămică, acelaşi lucru, lucrurile s-au limpezit: femeile se responsabilizează mult mai devreme decât bărbaţii. De când eşti responsabilă? since ever!, a răspuns mămica. Daa! Şi eu la fel!
Quod erat demonstrandum - vroia să spună expresia de pe faţa lui Thompson.

Iar în mintea mea au apărut brusc 1000 de certuri cu soţul în cei 8 ani jumate de căsnicie şi alţi vreo 3 de prietenie înainte. Eu mereu îl făceam "iresponsabil" - şi când colo, supriză! chiar este! Cu acte în regulă!
Mi-am amintit chiar începuturile, un episod la Budapesta, încă nu locuiam acolo împreună, eram doar într-o vizită prin 2002 cred, într-o seară, veneam de prin centru şi trebuia să traversăm un bulevard mare spre HEV (trenul lor care merge la periferii, poate ştiţi), C. a pornit să traverseze - neregulamentar, fireşte, dar şi fără să se uite măcar în urmă dacă vin şi eu, că nu prea ştiam obiceiurile şoferilor unguri, adică dacă opresc sau preferă oricând să dea peste nişte românaşi. Nimic. a pornit-o şi s-a mai oprit pe celălalt trotuar. Unde în fine am ajuns şi eu şi i-am strigat că are nişte "apucături de burlac".

3. Ba nu, cred că cel mai mult am câştigat atunci când Michael Thompson a explicat cum stă treaba cu disciplina. El spunea că 50% din disciplină constă în a şti ce vrei, să nu te bâlbâi, să nu negociezi cu soţul de faţă cu copilul ce trebuie făcut, sau să îi ceri copilului un timp de aşteptare ca să te consulţi cu soţul/soţia, dar apoi să nu mai revii. Apoi trebuie să fii consecvent. Apoi trebuie să existe nişte consecinţe.

N-am putut să fiu de acord 100% cu ce am auzit. De pildă, în "The final stage of parenting is accepting your child as an adult" eu văd: da, aşa e, dar... uită-te la familiile (tradiţionale, ale părinţilor noştri) de la noi, unde copilul e copil câtă vreme îi trăiesc părinţii. Numai eu ştiu câteva exemple de tipul acesta, unul din ele chiar la mine în familie (sor-mea de 37 de ani nu e adult, e copilul mamei, căci locuieşte încă cu ea, împreună cu cei doi copii ai ei, care apar cumva pe aceeaşi treaptă, sunt toţi 3 copiii mamei.. e complicat şi nu vreau să intru în detalii, doar semnalam lucrurile).

Apoi, nu sunt de acord că în practică lucrurile stau chiar aşa de "răftuite" ca în teorie, familiile nu pot fi 100% doar de un fel sau altul, sunt o combinaţie de autoritate şi permisivitate, de democraţie şi negociere... etc.

Dar sunt de acord (sau vreau să fiu, căci n-am ajuns încă mamă de copii adolescenţi, mă pregătesc, mai ales sufleteşte) că cei mai responsabili copii în adolescenţă sunt cei care au primit cel mai mult "supportive control", susţinere în ceea ce fac, ascultare. Sunt de acord că în disciplină, consecinţele nu trebuie să fie reacţia ta emoţională - "mă enervezi dacă mai faci asta", "mă superi", "uite, plâng" - nici eu nu puteam să sufăr "şantajul emoţional", cum îi spuneam eu mamei atunci când se întâmpla să ne spună (şi pe bună dreptate, zic eu acum, ajunsă la rândul meu mamă) că o enervează ceva din ce făceam, că n-are timp de noi şi ne repezea... etc.

Tot la capitolul disciplină, un sfat pe care îl dă Thompson bun pentru consecinţe este să-l pui pe copil să-şi aleagă "pedeapsa". Ai să fii uimit să constaţi că el îşi percepe fapta ca mult mai gravă decât este şi propune o pedeapsă grea. Am încercat şi eu să fac asta, dar nu m-au prea luat în serios şi de fapt, eu sunt şi destul de "control freak" ca să nu decid eu asta :)
Uneori le cerem copiilor ceva (să-şi facă curat în cameră, de exemplu) pentru că pentru noi lucrul acela valorează mai mult decât pentru ei. Şi nu va valora pentru ei mai mult doar pentru că îi forţăm să facă asta.

4. Poate că cel mai mare câştig al audierii lui Michael Thompson stă în felul în care am înţeles că pot să îmi responsabilizez copiii: retragi controlul puţin câte puţin. În cazul nostru concret, mai întâi (adică tot anul trecut, când Roxi era în clasa I) stai lângă el când îşi face temele. Apoi doar i le controlezi după ce le face (în faza asta suntem acum). Apoi îl laşi să meargă la şcoală cu ele aşa cum le-a făcut, fără să le mai controlezi şi să le corectezi. Este momentul în care copilul va înregistra un regres. Dar e al lui şi de acolo îşi va lua avânt mai sus ... singur!

Trebuie să poţi să înţelegi că, atâta vreme cât ştie să butoneze tastele unui calculator ca să se joace, înseamnă că poate să apese şi butoanele maşinii de spălat rufe, are capacitatea să înţeleagă.

În concluzie, a creşte copii este cea mai dificilă şi mai nesigură meserie din lume!, spune Michael Thompson. I cannot agree more! :)

Micuţul David pleacă la operaţie!

Mulţumiri tuturor celor care aţi făcut acest lucru posibil!

Iată mesajul doamnei doctor:

Avem veşti bune, de fapt foarte bune!

Sâmbătă discuţia cu părinţii a decurs foarte bine, domnul Dr Alexandru Cornea - un profesionist desăvârşit - ne-a ajutat enorm convingând familia Anghel de ceea ce trebuie să facă. Aşadar, astăzi (ieri, luni 14 octombrie - n.m.) avem paşaport, declaraţii notariale şi o familie nerăbdătoare să opereze piticul.

Eroul zilei de azi se numeşte Cosmin Petrescu. Cosmin, nu ştim prin cine a ajuns la tine acest mesaj însă îţi mulţumim din nou atât ţie, cât şi prietenilor tăi pentru tot efortul şi rezultatele de astăzi.

În cursul zilei de maine (marţi, 15 octombrie - n.m.) vom definitiva rezervările la Tarom pentru zborul de joi dimineaţă către Bruxelles.

Biletele pentru David (el ocupă 8 locuri!) şi cei 3 însoţitori (o mămică şi doi medici) vor costa sub 1.000 Euro - Cosmin ne-a obţinut atât preţuri, cât şi condiţii extraordinare de zbor.

Plecăm la Bruxelles şi nu la Massa, pentru că dl Dr Cornea ne-a facilitat acceptarea clinicii de acolo şi pentru că părinţii preferă această destinaţie - au în zonă o cunoştinţă sau rudă care îi poate ajuta.

David e în continuare stabil şi la cum arată lucrurile în momentul de faţă, sperăm să îl putem transporta fără incubator şi cu suport de oxigen administrat prin prongsuri nazale.

Extrasul de cont de vineri arăta că s-au strâns circa 6.500 Euro. E nemaipomenit şi, având în vedere costul nesperat de mic al transportului, e mai mult decât suficient.

Vă mulţumim din nou pentru solidaritate şi vă sfătuim să opriţi deocamdată eventuale alte donaţii.

Liliana Pârlea

Veşti bune şi obstacole pentru micuţul David

Vă ţin la curent cu situaţia lui Gabriel-David de la Filantropia. Redau mesajul de la medicul Liliana Pârlea:

"Salutare din nou!

Astăzi (vineri 11 octombrie) a fost o zi lungă... 

Avem veşti bune, dar şi ceva obstacole de depăşit.

Am primit atât pe email, cât şi telefonic, OK-ul clinicii din Massa (Italia)!

Citez din mesajul domnului doctor Bruno Murzi (directorul acestei clinici):

"Carissima  Dottoressa , grazie per presentarmi il caso di questo piccolo bambino . Penso sia possibile una correzione in un singolo intervento , anche se considerando la patologia dell'arco aortico bisogna considerare la possibilità di un 20% di reintervento futuro .Certamente avrei bisogno di vedere le immagini , ma dal vostro ottimo report mi sembra di poter dire che sia possibile una correzione completa .  Noi possiamo prendere il bambino con il modello E112 e , se voi volete trasferircelo , vi faremo avere una lettera di accettazione urgente in modo che il bambino possa venire già la prossima settimana ."

Pe scurt, dânşii sunt de acord să primească şi să opereze copilul, iar şansele de a corecta complet problemele chiar dintr-o singură intervenţie par a fi mari. Am trimis cererea noastră oficială către domnul doctor şi aşteptăm scrisoarea dânsului de acceptare.

Tot astăzi ne-a vizitat la Filantropia şi domnul doctor Alexandru Cornea de la care aşteptam ieri o vizită în vederea acceptului de la Bruxelles. În urma examinării copilului, dl Dr Cornea ne-a oţtinut ok-ul şi pentru această variantă.

Starea lui David e în continuare stabilă. De dimineaţă a fost detubat, momentan respiră singur, ajutat de oxigen furnizat prin canule nazale.

Tot în seara aceasta am primit veşti bune şi câteva variante posibile (şi mai ieftine!) de transport, pe care urmează a le analiza şi discuta în continuare cu domnul Cosmin Petrescu (pilot voluntar în cadrul Asociaţiei Piloţilor Umanitari din România) căruia îi mulţumim din nou şi pe acestă cale.

Partea cea mai neplacută şi surprinzătoare pentru mulţi dintre noi este că deocamdată nu avem sprijinul total al familiei copilului în acest demers. Se pare că dânşii au fost informaţi prin diverse canale ca paşii de urmat ar fi mult mai dificili şi imposibil de susţinut având în vedere situaţia dânşilor financiară. Pe scurt, se tem de necesitatea a multiple intervenţii (eventual transplant) şi eventuală invaliditate - teorie nesusţină clinic deocamdată (a se vedea şi mesajul primit din Italia).

Sâmbătă dimineaţă urmează a ne întâlni cu părinţii lui David şi cu dl Dr Cornea. Dânsul le va explica exact procedura şi sperăm să înţeleagă şi să deblocăm situaţia luni dimineaţă cu eliberare de paşaport şi declaraţii necesare călătoriei.

Vă mulţumesc şi vă ţin la curent cu ce progrese mai facem.

Liliana Parlea
0723 337830

liliana.parlea@gmail.com

Aseară ţi-am luat ... ciorapi

De ieri sunt fericita posesoare a încă 2 perechi de ciorapi medicinali de compresie! Ura, aşteptam comanda asta de vreo lună! Scumpi ca naiba, dar nah, ce să faci dacă sunt şi foarte necesari?!

Dar ce sunt ciorapii de compresie şi de ce îmi sunt ei necesari mie?
Datorită (sau "din cauza", în cazul meu) gravitaţiei, când stăm în picioare, sângele se duce în jos. Când mergem, muşchii pompează sângele şi îl trimit înapoi în sus, în circuitul sangvin normal, spre inimă. Vorba aia, mersul pe jos face piciorul frumos! :)

Ei bine, atunci când ai avut o problemă la picioare (cum am avut eu tromboza venoasă profundă, iar acum am acest sindrom post-trombotic, cu hipercoagulabilitate), sângele nu se duce în sus, înapoi în circuitul normal la fel de repede ca la un om "normal", ci trebuie un pic ajutat. Iar aceşti ciorapi de compresie asta fac: acţionează ca o pompă asupra venelor, trimiţând sângele în sus.

Şi aceşti ciorapi speciali sunt pe mai multe grade de compresie: de la compresie zero, adică preventiv (paranteză: ştiaţi că în ţările mai civilizate decât a noastră, aceştia sunt purtaţi obligatoriu de către stewardese, piloţi, coafeze, chelneri şi alte meserii cu risc de tromboze? atât bărbaţi, cât şi femei? şi mai ştiaţi că aceste ţări suportă financiar, prin sistemul medical de stat, plata acestora?), apoi gradul I de compresie (necesari mai ales în caz de varice, deci probleme ale venelor "exterioare"), gradul II de compresie (necesari după tromboze sau intervenţii chirurgicale cu risc de apariţie a trombozelor) şi chiar gradul III de compresie. (Nu ştiu dacă există cu compresie şi mai mare)

Acum, pentru că eu am rămas cu o estetică uşor inegală a picioarelor - ca să numesc eu frumos faptul că am un picior mai subţire şi unul mai gros, deşi e doar puţin vizibil acest lucru - medicul mi-a prescris compresie II pe piciorul sănătos (cum port de 6 luni deja) şi compresie III pe piciorul afectat, pentru a-l aduce la dimensiunile normale. Aşa că a trebuit să-mi cumpăr 2 perechi, cu bandă adezivă, ca să-i combin, câte unul de fiecare :)

Şi sunt scumpi pentru că sunt calitate nemţească, dom'le! Şi au în compoziţie ceva de care n-am nici la maşină: "clima confort" îi zice. Adică ţin răcoare vara (şi aşa e, vă spun, sunt groşi ca ciorapii cu 80 DEN, dar i-am purtat proape toată vara fără să mor de cald) şi căldură iarna.

Îngeraşul de la Filantropia aşteaptă încă ajutorul nostru

Revin cu informaţii actualizate legate cazul copilaşului de la Filantropia despre care vă mai scriam aici, informaţii furnizate de prietena mea, medicul Liliana Pârlea:

1. starea copilului este stabilă, permiţându-ne să încercăm trecerea progresivă de la ventilaţie mecanică (ventilator) la respiraţie parţial asistată (pentru a-l pregăti pentru eventual transport cu avion de linie).

2. clinica din Israel a răspuns: din păcate pentru noi, întreaga echipă este plecată în Tanzania unde operează în regim de voluntariat

3. clinica din Germania ne-a anunţat că medicul nostru de legătură (dr. Săndică) este plecat la un congres pentru cel puţin o săptămână

4. aşteptăm răspuns de la o clinică din Massa (Italia)

5. tot în Italia am luat legătura şi cu un medic gastroenterolog de la centrul de transplant Pisa (pe care o cunoaştem în persoană), ce urmează a distribui raportul medical colegilor săi de specialitate pentru eventuale alte sugestii de clinici

6. urmează să cerem ajutor logistic (tot în direcţia găsirii unei clinici dispuse să opereze) şi altor asociaţii filantropice cu experienţă în zona de cardiologie pediatrică

7. aşteptăm şi vizita unui chirurg cardiolog pediatru cu conexiuni la o clinică din Bruxelles ce urmează a-l evalua personal pe David Gabriel

8. până joi la prânz (10 octombrie, n.m.) se adunaseră în cont circa 23.000 RON (aprox. 5.200 EUR) - vă mulţumesc din suflet pentru generozitatea şi rapiditatea cu care aţi acţionat!

9. din păcate, familia copilului trece printr-o perioadă foarte grea şi oscilantă, neştiind cum sau dacă să continue eforturile - informaţiile pe care le-au primit din RO au fost copleşitoare pentru ei, iar lipsa oricărui tip de răspuns din afară nu ajută deloc.

Vă stau la dispoziţie în continuare (la telefon sau email) pentru detalii adiţionale şi-mi cer scuze anticipat dacă răspunsurile pe email nu vor fi extrem de rapide.

De asemenea, în cazul in care aveti alte idei/piste ce ne-ar ajuta la gasirea mai rapida a unei clinici potrivite, va rog sa mi le comunicati.

Multumesc din nou, 

Liliana Parlea
telefon: 0723.337.840

liliana.parlea@gmail.com

Weekend cu prichindei şi prichinduţe

Ştiută fiind pasiunea Roxanei pentru personajul Habarnam şi ceilalţi prichindei din seria lui Nicolai Nosov - are toate cele trei volume, pe primul rămas moştenire de la mine, din 1985, le-a citit pe primele două şi l-a început deja pe al treilea, a savurat piesa de teatru omonimă de la Odeon -, ne-am bucurat să aflăm că Studio Creativ organizează un atelier de ilustraţie de carte pe această temă. Şi cum vroiam de mult s-o cunoaştem pe Doina Anghel, coordonator de proiect, adică autoarea frumoaselor ateliere şi cursuri de creativitate pentru copii, am purces la fapte. Aşa că ne-am înfiinţat sâmbătă de la ora 15.00 şi duminică de la ora 11.00 la Cărtureşti Verona, locul de desfăşurare al atelierelor. Alte ateliere şi cursuri organizate de Studio Creativ sub îndrumarea Doinei şi a altor profesori au loc la sediul propriu din Bd. Ferdinand, aşa cum aflaţi de pe site-ul B24Kids.

Ce mi-a plăcut la atelier:
- mulţi dintre copii se cunoşteau deja, sunt clienţi fideli ai cursurilor şi atelierelor, şi s-a creat o frumoasă prietenie între ei
- chiar şi cei mai noi, care nu se cunoşteau, au fost foarte repede integraţi de ceilalţi, atmosfera generală a fost una de relaxare, de stat la poveşti şi lucrat în tihnă (total diferit de stresul unei ore "normale" la şcoală)
- atelierul nu este doar de "pus pe hârtie" ceva, de mâzgălit ceva, cu sau fără temă, ci este unul o combinaţie de lectură, discuţii despre carte, şi tehnici de desen şi pictură. Deci, aici se şi citeşte, şi Doina, şi copiii (care ştiu să citească) au citit fragmente din cărţi
- copiii sunt puşi să ia decizii, trebuie să aleagă ei singuri ce pasaj sau ce scenă sau ce lucru anume din carte vor să ilustreze. Şi imaginaţia lor nu are limite! :)
- la final, nu se ridică şi pleacă atunci când "a expirat timpul", ci formează un cerc pe jos, pe covor (mediul de la Cărtureşti permite apropierea în felul acesta) şi pe rând îşi prezintă lucrările: adică, vorbesc despre ce au lucrat, de ce au ales acea scenă, de ce au ales acele culori... etc. Şi am apreciat foarte mult că Doina a găsit câte un cuvânt de laudă sau chiar mai multe despre fiecare, a subliniat părţile bune ale fiecărei lucrări

Weekendul următor va fi Atelier de ilustraţie pentru Aventurile lui Pinocchio. Iar weekendul ce va urma copiii vor ilustra Aventurile lui Cepelică (Roxana trage tare s-o citească până atunci, Ilinca mă pune să le citesc seara din ea) Tot la Cărtureşti Verona, tot în 2 părţi, sâmbătă de la ora 15.00 şi duminică de la ora 11.00.
(Parcă aş merge cu Ilinca weekendul ce vine şi cu amândouă la ultimul atelier din seria aceasta...)

Vă las cu câteva poze de la atelier. Credit foto: Studio Creativ.

Prima lucrare a Roxanei, tehnica pastel şi tuş

Un îngeraş are nevoie de ajutor

Luaţi de vârtejul treburilor zilnice, uităm cât de fericiţi suntem că suntem sănătoşi şi avem copii normali şi sănătoşi. Dar poate fi şi altfel. Şi când primesc un mesaj ca acesta, îmi vine să-mi iau copiii la piept şi să strig: "Mulţumesc, Doamne!"

Redau mai jos (cu acordul expeditorului) mesajul pe care l-am primit în weekend de la prietena mea şi pediatra (de urgenţă, de multe ori) a copiilor mei, Liliana Pârlea, care ne solicită ajutorul legat de un caz medical al unui bebeluş de 2 săptămâni. Ajutor care poate veni de la noi, de la voi, fie financiar, fie prin a face cunoscut cazul. Veţi fi ţinuţi la curent dacă alegeţi asta.

Bună dragilor,

Pentru cei dintre voi care nu mă cunosc, numele meu este Liliana Pârlea şi sunt medic rezident pediatru la Spitalul Filantropia, secţia Terapie Intensivă Neonatală. Îndrăznesc să vă aduc la cunoştinţă cazul disperat al unui copil de 15 zile (astăzi - sâmbătă, 5 oct. - n.m.), a cărui viaţă atârnă de un fir de păr, aflat în secţia noastră spre îngrijire şi găsirea unei soluţii terapeutice.

Băieţelul a fost născut în provincie în urmă cu 2 săptămâni, greutate la naştere 4400 gr, Apgar 8. În prima zi după naştere a fost transferat în clinica noastră, unde în urma examenului clinic, a investigaţiilor de laborator şi nu în ultimul rând a ecografiei cardiace, i s-au pus următoarele diagnostice:

1. Dublă cale de ieşire VD (ventricolul drept).

2. Transpoziţie de mari vase.

3. Hipoplazie severă de arc aortic.

4. Coarctaţie severă de aortă

5. Canal arterial permeabil larg.

6. Defect sept arterial dublu orificial.

Pe scurt, este o malformaţie  severă, incompatibilă cu viata. Se poate interveni pentru corecţia acesteia, însă nu în România. În cazul unui succes al intervenţiei/lor, copilul are toate şansele să se dezvolte normal. La noi, singura clinică de Chirurgie cardiacă infantilă se află la Târgu-Mureş, iar ei nu au resursele/experienţa necesară abordarii unui astfel de caz. În momentul acesta, întreg personalul secţiei de Neonatologie caută clinici care să accepte cazul acesta.

Avem 2 piste: o clinică de chirurgie cardiacă din Germania şi una din Israel, amandouă cu extrem de multă experienţă legată de malformaţii cardiace infantile.

Principala problemă din acest moment care nu ne permite transportarea imediată a copilului este de natură financiară. Este nevoie de avion-ambulanţă care să poată transporta în condiţii de siguranţă copilul. Costul estimat al transportului este de cca 12.000 euro. Dacă va fi acceptat de clinica din Germania, vom încerca şi vom obţine certificatul E112 prin care statul roman suporta costul intervenţiei. Din păcate familia provine din mediul rural, 1 singur salariat, încă un copil de 12 ani sănătos – şi se află în imposibilitatea de a susţine financiar această cauză.

În concluzie, trebuie să ne mobilizam în 2 direcţii: să facem cunoscut acest caz şi să strângem sumele necesare.

Lucram la partea logistică, urmând a avea în cursul zilei de luni un cont al unei fundaţii care să ne ajute cu colectarea  donaţiilor noastre.

Vă rog un reply la mine cu adrese de e-mail adiţionale ale persoanelor care-şi exprimă interesul în a primi update-uri în legătură cu acest caz. Vă stau la dispoziţie pentru orice alte detalii (medicale sau logistice). Mă puteţi contacta la telefon 0723.337.840 şi/sau emailliliana.parlea@gmail.com .

Vă mulţumesc şi sper ca mobilizarea noastră să fie rapidă, întrucât starea copilului se poate deteriora de la o oră la alta.

Liliana Pârlea

0723.337.840 / liliana.parlea@gmail.com

L.E.: Ieri s-a stabilit şi un cont bancar în care se strâng bani pentr ajutarea acestui copilaş să ajungă să facă operaţiile care îi pot salva viaţa. Mesajul doamnei doctor Liliana Pârlea:

Revin cu informatii legate de modul de colectare.

IBAN: RO11 BRMA 0999 1000 4824 9736Banca Romaneasca - Sucursala Dimitrie PompeiuFundatia pentru Dezvoltarea Economiei Sociale

In cazul unui virament, va rog specificati urmatoarele:

• pentru Anghel David Gabriel
• o adresa de email la care puteti fi contactati - in cazul in care banii nu vor ajunge a fi folositi am vrea sa returnam celor interesati sumele donate

Multumesc!

Liliana Parlea 

De ce nu mai scriu pe blog

Am furat titlul ăsta, pentru că am vrut să mă apuc să scriu pe blog acum, şi mi-am dat seama că mi-ar trebui câteva zile de stat cu laptopul în braţe, fără să fac nimic altceva, ca să aştern pe hârtia asta electronică tot ce aş avea de povestit.

Păi să vedem ce am/aţi ratat şi cam despre ce vreau să scriu, la un moment dat:
- despre Moldova şi cât de frumoasă a fost plimbarea noastră prin ea, despre mănăstiri, cetăţi şi cazări, despre chei şi lacuri, despre ce ţară frumoasă avem, chiar aşa, locuită...
- despre ultimul film al lui Wong Kar Wai, The Greatmaster, pe care l-am văzut la o oră târzie de început de toamnă la cinema, despre un alt film de animaţie la care am fost cu copiii de ziua Roxanei, despre ziua Roxanei, despre ziua Ilincăi...
- despre prima carte pe care am citit-o a lui Haruki Murakami şi impresia puternică pe care mi-a lăsat-o, depsre alte cărţi citite în această vară...
- despre noi, în vizită de lucru şi joacă la Elefănţelul curios şi vesel...
- despre Skirt Bike de toamnă, primul la care a pedalat şi Roxana alături de mine, şi cum am câştigat amândouă premii la tombolă...
- despre conferinţele lui Michael Thompson în România şi ce părere mi-am făcut după sesiunea la care am participat, despre ideile lui privind parentingul şi cum ne pot influenţa acestea...
- despre şcoală, fetele mele sunt amândouă şcolăriţe acum, una în clasa a II-a, cu învăţătoare nouă anul acesta, cealaltă la clasa pregătitoare, cu tot ce înseamnă acomodarea...
.... şi aşa mai departe...

But truth is, când am puţin timp liber, printre dus la şcoală, luat de la şcoală copil 1, luat de la şcoală copil 2, dus la bazin pe fiecare pe rând, analizele mele periodice, făcut mâncare, făcut ordine... când am puţin timp liber zic, mă trezesc că pur şi simplu mă întind cu o carte în mână, sau doar îmi întind picioarele "post-tromobotizate" la orizontală.

Iar astăzi, acum, în scurt timp, mă duc să mai fac o ecografie doppler de membru inferior cu sindrom post-trombotic, wish me luck!

L.E.: am făcut azi ecografie doppler de control, la 8 luni de la evenimentul medical nefericit (despre care am mai scris aici şi aici). Voi merge săptămâna viitoare şi la medicul de chirurgie cardio-vasculară. Însă azi, după ecografia doppler, concluzia medicală este că sunt bine! Bine, nu de tot vindecată, ca şi cum n-aş fi avut nimic, însă trombii s-au redus mult în dimensiuni, structură şi prezenţă. Sunt pe drumul cel bun. Anticoagulantul, ciorapii de compresie şi medicina alternativă cu tincturi naturale, regimul alimentar şi de viaţă - toate cred că şi-au făcut efectul. Mergem mai departe!

La scăldat

- post salvat din drafts. sincer, nu mai ştiu unde vroiam să ajung, dar îl postez totuşi... poate îmi amintesc într-o bună zi :)) la cât de rar şi dezlânat scriu pe blog în ultima vreme, ce mai contează încă o introducere care nu duce nicăieri?! :))

Eram în clasa întâi când un antrenor de la Bazinul Naţional zis şi 23 august venea să ne ia de la şcoală, după ore, ca să ne ducă la un curs de iniţiere înot. După cursul respectiv ne aduceau şi înapoi la şcoală, de unde ne preluau "aparţinătorii". Pe vremea aceea, aceste cursuri erau oferite gratuit din mărinimia statului român. Vorbim de anul de graţie 1982. Toţi copiii din clasă mergeau - na, cine nu ar fi vrut să înveţe şi copilul lui să înoate, după ore, pe gratis. Mai puţin eu şi încă o fată - nu mai ştiu cum o chema, cred că nici nu a fost prea mult timp colegă cu noi, dar eu aşa îmi amintesc, că mai aveam încă o colegă de suferinţă în dorinţa mea arzătoare şi la fel de interzisă de a mă bălăci în apă. Motivul ei nu mi-l aduc aminte, aşa cum nu-mi aduc aminte nici numele ei. Motivul meu mi-l amintesc precis, m-a marcat, a continuat să fie cauza multor frustrări ale copilăriei mele: avusesem hepatită cu puţin timp înainte, cu internare îndelungată şi de una singură în spital.

De altfel, acesta fusese şi motivul pentru care eram cea mai mare din clasă. Deşi pe-atunci copiii mergeau la şcoală la 6 ani, eu avusese dispensă de la medic, ba chiar recomandare explicită să mai rămân un an în grădiniţă pentru a nu-mi obosi ficatul greu încercat de boală.

Mai era un motiv pentru care mama nu a vrut nici mai târziu să ne "dea la înot" nici pe mine, nici pe sora mea - o traumă din copilăria ei, când fratele ei mai mare, mândria ei şi a părinţilor lor, singurul băiat alături de cele trei fete, s-a stins înecat în Marea Neagră la prima lui ieşire de la liceu, de la Murfatlar, unde învăţa.

Şi zilele au trecut, anii la fel... M-am trezit prin clasa a şaptea că nu ştiu să înot. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi, împreună cu o prietenă care ştia să înoate dar s-a dat neştiutoare ca să poată să mă însoţească, ne-am înscris la un curs de iniţiere la acelaşi bazin 23 august. Îmi amintesc metoda prietenei mele de a mă face să nu-mi mai fie teamă de apă: mă punea să-mi ţin respiraţia şi să merg pe la fundul apei, cu mâinile efectiv pe fundul bazinului. Tehnici de înotat şi de respirat nu prea am învăţat - dovadă că nici azi nu ştiu mai mult de-atât, şi am pierdut şi plăcerea aceea de a merge pe la fundul apei...

Roger Waters, 10 years after

În urmă cu mai bine de 10 ani, mai precis pe 15 iunie 2002, am asistat la cel mai măreţ, magnific, complex - nu concert, ci spectacol integral, de-a dreptul. Roger Waters pe Kisstadion, la Budapesta. Păstrez încă biletele drept amintire.

Ţin minte că evenimentul m-a frapat prin muzică (mărturisesc sportiv că nu ştiam toate cântecele, am făcut parte dintr-un grup din generaţia mea, la care Pink Floyd a prins doar pe alocuri, în sensul că personal, albumele mai digerabile le ştiam şi le ştiu încă pe dinafară, le ascult încă "în buclă", dar altele gen "Ummagumma" abia dacă le-am ascultat o dată şi am decis că nu îmi plac).

M-au frapat de asemenea, pentru că nu mai văzusem nicicând până atunci într-un concert, efectele luminoase şi vizuale, auzeam replici de jur împrejurul nostru, ca la o piesă de teatru "săraund"... Atunci am pus rezultatul miraculos la care am asistat pe seama măiestriei lui Waters şi a echipei lui, dar am socotit că un rol major l-a avut şi acustica micuţului ("kiss", nu?) stadion pe care s-a ţinut spectacolul.

Lumea cânta liniştită, totul se desfăşura foarte civilizat, nu ştiu cum să explic senzaţia... Acest lucru l-am pus pe seama Budapestei, care nu e Bucureşti, nu? Lumea e mai civilizată acolo, credeam, e obişnuită cu concertele de anvergură şi nu se mai impresionează aşa uşor. În realitate cred că spectacolul avusese darul de a scoate la iveală ce e mai bun în oameni, chiar şi în cei prezenţi ca spectatori.

Am rămas, de-atunci încoace, cu impresia că am asistat la o "once in a lifetime opportunity", o "performance" inegalabilă. Şi chiar că nu a fost egalată de niciun alt concert de-atunci încoace - şi slavă domnului că am văzut câteva, în mare parte concerte rock, dar şi câteva jazz şi pop.

Aseară am cântat, am plâns şi am aplaudat laolaltă cu cei aproximativ 50.000 de spectatori prezenţi la evenimentul unic. Am văzut din nou efecte vizuale spectaculoase, am auzit şi văzut avioane, mitraliere şi porci zburători, am simţit maxim! Şi în ciuda locului (adică să-ne-nţelegem, Piaţa Constituţiei nu e Kisstadion), s-a auzit bine, acustica a fost potrivită.

Şi nu, nu am scos telefonul să fac poze sau să filmez decât pentru o singură poză, cu mega-teacherul, pe care mă rugaseră fetele mele să-l pozez ca să-l vadă şi ele (le povestisem în linii mari ideea cu copiii şi profesorul).
Ba chiar am observat că erau muuult mai puţini decât la alte evenimente de gen cei care făceau acest lucru - semn că rugămintea lui Roger Waters de a nu diminua din efectele vizuale cu bliţurile a fost auzită. Din nou, acest spectacol a reuşit să scoată binele din oameni la suprafaţă şi, dacă nu exagerez, am văzut parcă altă lume, alţi români :)

Sincer, pe alocuri spectacolul mi s-a părut şi destul de... greu. Plin de semnificaţii (dintre care, unele poate trecute, la ele nu mai rezonează tinerii din ziua de azi), cu o retorică a imaginilor uneori întrepătrunsă cu textul, alteori mergând paralel cu acesta (sau poate doar paralel cu mine hahaha!). Un spectacol dens, plin, complex. Ca un iaurt grecesc cu 10% grăsime, faţă de cele degresate pe care le vedem de obicei - şi bine că le vedem, că înainte de căderea "wall"-ului, ce vedeam?!

Una peste alta, deşi mi-a plăcut foarte mult spectacolul de aseară şi poate că pe alocuri a fost mai bine făcut decât cel de acum un deceniu, pentru mine tot acela rămâne "de referinţă", drept cel mai mare, mai frumos, mai impresionant concert la care am participat până acum. Dar dacă ar fi să aleg doar pe cele din ţară atunci da, cel de aseară se califică :)

Casa verde

Atenţionare: postul acesta reprezintă tema pentru acasă pentru ultima şedinţă a cursului de scriere creativă. Faptul că apare aici este în primul rând o modalitate la îndemână de a transporta textul de acasă la sala de curs, text scris în format electronic acasă de această dată. A se percepe ca atare!

***

Casa verde

Mă cheamă Amalia, aşa cum au decis mama mea, Amina, împreună cu cele două surori ale ei, Adela şi Adina. Toată partea feminină din familia noastră primişte la naştere nume care încep cu A, ce ziceţi de asta?! M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate din Timişoara. Am crescut printre mobile vechi şi cărţi în latină şi greacă veche, dar şi printre mumii umane. Toţi ai casei se aflau acolo de cel puţin de un veac. Şi nici după moartea lor nu sunt foarte sigură că au plecat, căci mai aud şi-acum şoapte albastre pe scară sau râsete sumbre în pod.

Povestea aceasta este despre mine şi despre iubitul meu, Marius. Doctorul Marius Drăgănescu, un eminent psihoterapeut din Capitală. Marius mi-a povestit o parte, iar restul l-am trăit împreună. Dragul meu Marius, pe mine şi doar pe mine mă iubeşte! Mi-a declarat, nu doar o dată, că eu sunt lumina ochilor lui! Da, lumea vorbeşte m-a sedus prin hipnoză, dar eu ştiu că ne iubim pe veci, aşa cum numai două suflete preche se iubesc...

Doctorul Drăgănescu a ajuns în oraşul nostru cu ocazia unui seminar. Urma să prezinte rezultatele studiului său referitor la influenţa pe care o pot avea stafiile în socio-umanul suburban. Cu alte cuvinte, îşi propusese să demonstreze ştiinţific că faptul că oamenii cred în existenţa stafiilor care le bântuie casele, ajunge să le influenţeze viaţa mic-burgheză de la marginea oraşului.

Marius a păşit pe lespezile gării din oraşul nostru pentru prima oară cu ocazia acestui seminar, venind cu trenul din Capitală. În dimineaţa sosirii, s-a trezit buimac. Îşi simţea capul greu, ca după o noapte petrecută în aburii alcoolului. Dar nu băuse decât o bere la plecare, ca să-l ajute să doarmă mai bine. Se gândea încontinuu la visul din acea noapte zgâlţâită de roţile trenului. Ce fusese cu visul acela? Trebuia să ştie să-l interpreteze, căci oniricul fusese o altă temă predilectă de studiu pentru el de-a lungul anilor, în cariera sa prestigioasă. În vis, construia o casă.... O cărămidă, încă una... Le aşeza singur una peste alta, aşa cum aşezi hainele în dulap, fără niciun ajutor. Cumva, o forţă cerească îi dădea forţa să înalţe edificiul pas cu pas. O casă nu foarte mare... Aşa, ajunge atât. Parcă putea, cumva, să controleze felul în care contruia casa, putea să decidă cum să arate. Avea să fie o casă confortabilă. Dormitoare... Bucătărie de vară în curte... Terasă... Şi la sfârşit, totul vopsit în verde, cu ghivece tandre de muşcate cârlionţate la ferestrele de la parter. Casa verde. Casa lui! Ce vis frumos, gândi. Păcat că s-a terminat... Interpretarea visului o lăsă pe altă dată, nevrând să strice vraja în care parcă plutea.

Conferinţa a decurs fără incidente. Studenţii şi colegii veniţi să-l audieze i-au pus multe întrebări la final, dar s-a descurcat foarte bine. Şi iată, contrar programării iniţiale, mai avea câteva ore până la plecarea trenului înapoi spre casă. Suficient timp ca să parcurgă oraşul în pas sprinţar.

O porni pe aleile din centru, printre hoteluri şi catedrale, şi se îndreptă cu pas hotărât spre periferii. Trecu de frontiera blocurilor şi ajunse pe străduţe mai late, apoi pe altele mai înguste, apoi pe unele doar simple alei, ce îi scoteau la iveală, ca din pământ, casă după casă, una mai frumoasă ca alta. O casă vopsită în roşu, cu etajul construit doar pe jumătate, o alta albă, cu multe flori colorate în toată curtea, o alta crem sidefiu, ca lumina blândă a dimineaţii strecurată printre obloanele unei case aflată pe malul mării... Deodată, rămase pironit locului, ca trăsnit. În faţa lui, în depărtare, se zărea o casă verde, cu cerdac şi muşcate creţe la parter. Era chiar casa din visul său. Porni în galop nebun spre ea.

Când ajunse în faţa casei, doctorul Drăgănescu întoarse capul: văluri străvezii şi albicioase acopereau acum oraşul în urma sa, în schimb, casa verde se desluşea clar de departe, cu acoperişul ei zvelt şi cenuşiu înălţându-se trufaş spre marele gol albastru al cerului. Zidul de piatră circular al casei, parcă fremătând într-o uşoară înfiorare, scotea fără încetare un vuiet, mereu acelaşi: Intră, intră!, un fel de căscat gutural.

Doctorul împinse porţiţa de la stradă şi intră în curte. Înăuntru era întuneric şi un miros intens, altul decât cel de pe stradă, ca şi cum ar fi existat acolo resturi de mâncare sau vreun cadavru putrezit şi atunci, din spatele casei lătră un câine. Poate că cineva îl privea chiar acum pe doctorul Drăgănescu prin deschizătura de la podul ce despărţea zidul casei de acoperiş, poate că două din luminiţele acelea zgomotoase din curte erau ochi de femeie, nu de licurici. Hei, dar unde îi era curajul? Străbătu în vârful picioarelor terasa de la intrarea în casă, privind în toate părţile. Câinele tot mai lătra undeva, departe.

Perdeaua fu trasă brusc la o parte şi din casă năvăliră mirosuri grele.

- Bună ziua, v-aţi rătăcit?, fu învăluit de o voce decrepită. O bătrână îl fixa cu ochi galbeni şi blânzi.

- Bună ziua..., răspunse fâstâcit. Da... probabil... adică, nu ştiu... Eu... vedeţi... nu ştiu...

A fost poftit în casă de cele două bătrâne care locuiau acolo, nonagenarele mele mătuşi, servit cu dulceaţă de trandafiri culeşi cu mâinile ei uscate de mătuşa Adela, şi cu apă rece, scoasă din fântâna din curte chiar de mătuşa Adina. Casa se înfăţişa şi pe dinăuntru la fel ca-n visul lui: odăi răcoroase, mobilă veche, cărţi în latină şi greacă veche pe toate rafturile de pe pereţi. A mâncat dulceaţa şi a băut apa, apoi a înţeles că vizita s-a terminat. A mulţumit pentru ospitalitate şi a plecat răvăşit, ca după o partidă de sex cu cascada Niagara însăşi.

Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel pentru dragul meu doctor. Şi-a închis cabinetul de la Bucureşti, unde oferea consultaţii psihologice, şi-a vândut apartamentul din Capitală şi s-a mutat într-o cameră la un hotel din centrul Timişoarei. De-acolo venea în fiecare zi să le vadă pe mătuşile mele, aducându-le mici daruri: o sticluţă de lavandă, un pieptene bătut în pietre semi-preţioase, o vază de flori din cristal... Le-a câştigat repede încrederea, astfel că la întoarcerea mea din vacanţa de la Arad l-am găsit stabilit în casă. A fost dragoste la prima vedere, nici nu încape îndoială, nu mă iau eu după gura lumii...

Luna desenă pentru o clipă trei siluete, una zveltă, cu o cazma în mână, celelalte abia mişcându-se în faţa ei. Siliueta tânără eram eu, desigur. Nu mi-a fost deloc greu să le fac pe mătuşa Adela şi mătuşa Adina să alunece pe pojghiţa de gheaţă din faţa casei. Şi nimeni n-a bănuit vreodată că numai eu şi Marius am ştiut dinainte că mătuşile au ieşit pentru ultima oară să dea mâncare câinelui. Nu le-am atins pielea, nu vroiam să las urme în vreun fel. Uşor, doar o piedică uneia şi un brânci celeilalte a fost suficient ca să cadă pe gheaţă. Mătuşa Adela şi-a rupt gâtul căzând în tufa de trandafiri de dulceaţă, iar mătuşa Adina a picat direct în fântână. Mare tragedie, într-adevăr!

Înmormântarea a decurs firesc. În fond, cine să se fi aşteptat la alt final de la două bătrâne de vârsta lor? Poate doar faptul că au murit deodată ar fi putut să dea cuiva vreun motiv e reflecţie, însă cine să se mai gândească la două fosile umane, uitate oricum de decenii în casa cea verde?!

Da, casa verde... Casa noastră! Marius şi cu mine ne-am mutat în dormitoarele mari de la etaj. Am aruncat fireşte, mobilele vechi, cu miros acru de secole trecute, am aruncat şi perdelele care îşi fluturau poveştile arămii la geamuri, poveşti cu trăsuri şi cai vienezi... Totul e minunat acum în casa cea verde.

Doar Marius se plânge noapte de noapte că aude paşi. Odată l-am trezit pentru că se foia şi striga în somn ca un pui de găină dus la tăiere. Mi-a spus că le visase pe mătuşile mele alergând spre poartă, una cu mărăcini de trandafiri în păr, cealaltă ieşind pe brânci din fântână. A doua zi am găsit fire de păr alb ca neaua prinşi în trandafirii de lângă gard, iar pe ghizdul fântânii se odihnea cămaşa de noapte în care a fost înmormântată mătuşa Adina.

În altă seară Marius, a aşezat pe masă farfurii şi pentru mătuşi, pretinzând că ele se află în casă cu noi... Şi peste o oră am găsit mâncarea din farfuriile lor consumată. Casa noastră verde s-a transformat în casa cu stafii... Marius şi-a vazut astfel nu doar un vis împlinit, ci chiar două: căci acum locuim în casa verde visată de el, şi dispune de suficient material didactic pentru studiile cu stafii suburbane...