Banc politic

Diriginta îi roagă pe copii să-i spună cu ce se ocupă părinţii lor.
- Spune tu, Constantinescule!
- Tata este pompier. El stinge incendiile şi salvează vieţile oamenilor.
- Foarte frumos, e rândul tău, Oprescule.
- Tata este medic, el ne consultă şi ne prescrie medicamente atunci când suntem bolnavi.
- Minunat! Dar tatăl tău, Avramescule?
- Tata este dansator într-un club gay, dansează la bară, clienţii îi bagă bani la chiloţi şi, dacă plătesc bine, tata şi-o pune cu ei în boscheţii de la intrare.
Oripilată de destăinuirile elevului, diriginta îi trimite pe copii în recreaţie, oprindu-l doar pe micuţul Avramescu.
- N-am ştiut că tatăl tău face asta, copile!
- Iertaţi-mă, doamna dirigintă, zice Avramescu cu ochii în lacrimi, v-am minţit, tata e consilierul Elenei Udrea, da' mi-a fost ruşine să spun.

De sezon: poveşti cu inundaţii

Din seria "povestite de prieteni", iaca ce amintire din copilărie mi-a trimis Ioana mai deunăzi.

"Să-ţi povestesc boacănă de inundaţii când eram copii, la Ghergani. A fost o tură de inundaţii de au fugit oamenii din casă din cauza apelor. Bunicul a adunat şi vecini la noi, că era casa mai înaltă, ne-a urcat în pod... şi tot tacâmul. După ce s-au retras apele, iaca ce ne jucam noi cu câţiva copii din vecini şi ne-a venit o idee năstruşsnică. Ne-am dus fiecare la ai noştri şi pe la vecini urlând că a anunţat dom’ primar că s-a rupt digul. Era o apă undeva înspre complexul ăla de berbecuţi, dacă îl ştii, pe drumul spre Târgovişte. Îţi imaginezi că iar au dat năvală vecinii la noi, bunicul nu ştia pe care să ne suie mai întâi în pod. Când s-au lămurit care era realitatea.... cred că fundul meu îşi mai aminteşte încă "mângâierea" cleştelui de rufe de lemn, de la Albalux-ul la modă pe vremea aia :-)

2-10, 2-10, probă de vizitatori

Tocmai când dădeam să verific dacă am depăşit 10.000 de vizite pe blogul meu, de la "montarea" contuarului, ce văd? Tipul acesta de socoteală nu suportă 5 cifre! Se resetează, o ia din nou de la 0. Trebuie să caut altul, mai "pricopsit".

Deci nu s-au înregistrat doar cincizeci şi ceva de vizite (vizite, nu vizitatori unici), ci zece mii cincizeci şi ceva!! Să fie clar, da? :) (nu că aş umbla după trafic, dar aşa, de amocul orgoliului personal :)))

Sexul în diagonală

Citeam azi ştirile în viteză, ca să şterg ce nu mă interesează, să văd ce taxe s-au mai majorat şi ce cartiere s-au mai inundat. Şi dau de un mail care avea ca subiect "Sexul după naştere: ce anume se schimbă?"

Zic, Doamne ia-mă! Cum adică să se schimbe sexul după naştere? Adică, cum ar veni, eşti femeie, naşti, şi apoi devii bărbat? De genul "Fii bărbată, Zoe!"?

Apoi, cu iuţeala mă gândesc: taci, că se referă la ecografiile care "prezic" un anumit sex al copilului, dar după naştere, predicţia ecografistului se infirmă. Şi e probabil un studiu bine făcut, despre cât de mult să ne încredem în tehnica ecografiei şi ce medici pe la ce clinici sunt mai bun interpreţi ai acestora.

Şi toate astea, cu viteza "halucinantă" cu care mi se încarcă mie netul rural.

Fireşte, odată dezvăluită, ştirea s-a dovedit doar explicaţia (ştiinţifică?) pentru apariţia unei alte scuze pentru inapetenţa sexuală, în loc de mai vechiul "mă doare capul azi, iubitule!".

Antipatiile la copii

- Mami, mai avem puţin şi plecăm în Dealtă (denumirea Deltei, pe limba roxănească) şi atunci o să scap de Crisu! - zice Roxana, legat de vărul ei mai mic.

Am tot stat şi m-am gândit, la adăpostul spoielii de literatura tip Editura Trei: ce-i cu ea? De ce i s-a pus pata pe vărul ei, altfel tovarăş de joacă destul de nelipsit din jocurile ei la ţară?

Am găsit vreo 2 explicaţii:

1. Cris (care va face 4 ani peste mai puţin de o lună) nu e deloc un monument de "complianţă", nu se supune niciunei reguli, niciunei observaţii, are cele mai năstruşnice idei de petrecere a timpului - ca să numesc eufemistic săritul de pe garduri, aruncatul pietrelor în geamuri, defectarea (voluntară?) unor obiecte casnice, sau muşcatul jucăriilor până se strică sau nu mai pot fi folosite în scopul în care au fost create. Fireşte că este mereu apostrofat şi, în funcţie de nivelul de enervare produsă de fapta lui adulţilor din preajmă, este certat pe un ton mai jos sau mai ridicat, culminând, mai rar, dar există, cu câte o palmă la fund.

De cealaltă parte, Roxanei cred că i s-a urcat la cap că ea e cea mai mare fetiţă din "curtea cu copii", cea mai prinţesă, cea mai ... cea. Aşadar, se solidarizează cu cel care îi face observaţii lui Crisu şi se dezice de el.

2. Tot Roxi este totuşi om, şi chiar unul destul de nevorbăreţ. Când i se face o nedreptate, ridică palma şi loveşte. Bine, recunosc în numele Roxanei, uneori palma se strânge în pumn. Logic, dacă Cris este cel care îi ştirbeşte din autoritate în regulile jocului, el este cel lovit. Şi este, fireşte, la rândul ei apostrofată de adulţi: personal, nu admit violenţa, nu recunosc şi n-am să recunosc niciodată, sub niciun motiv, că violenţa poate fi rezolvarea vreunei probleme.

Aşadar, cum să nu se bucure ea la gândul că nu va merge şi vărul ei în Deltă cu ea?

Sau, ieczistă altă explicaţie?

Români, fiţi vigilenţi!

O ştire de pe Hot News astăzi, referitoare la cotele de avarie ale apelor ţărişoarei noastre şi probabilitatea de inundaţii, era însoţită de o hartă. Care este - numită: "Starea de maximă vigilenţă hidrologică" (dacă valoarea de maximă imponderabilitate a vitezei Internetului pe cursul mediu al Dâmboviţei, mai la deal îmi permite, ataşez şi imaginea capturată a hărţii respective, dar nu vă promit).

Cum ar veni, români, fiţi vigilenţi! maxim de vigilenţi! Nu se ştie niciodată!

Adevărul este însă, ca să vorbim despre vreme, că nu ştiu alţii cum sunt, dar noi suntem plouaţi în fi-e-ca-re zi! Zi de vară care începe cu soare, se transformă aşa, pe la 'nimiezi (vorba bunică-mii, Dumnezeu s-o ierte, că uite, o pomenensc în curtea ei), în vânticel plăcut, numai bun de băut o berică pe terasă în timp ce copilaşii dorm în pătuţurile lor, pentru a deveni ÎNCĂ o ploaie mai pe seară.

Cu variaţii: fie cu tunete şi fulgere, de opresc ăştia curentul (sau se opreşte el singur, de frica concurenţei fulgerelor, niciodată n-am ştiut), fie dintr-o dată, nici nu ştii când începe, fie cu soare, de aleargă copiii printre stropi amuzaţi de fenomen...

În paranteză fie spus - nepotul Sebi are un fler! Una-două, mai decretează: "uite, un nor de ploaie!" sau: "Maaaamăăă!!! Fugiţi că vine ploaia!!!", sau: "Auziţi, cu tunete şi fulgere! E sfârşitul pământului, ne ia pe sus!!!" Că am şi zis: ăsta e bun de ştirist la ProTV, că prea bagă frica în tine!

Dar cert este că eu, una, m-am cam săturat de ploi!
Mă duc să strâng jucăriile de prin curte, că iar tună! Cred că în curând vine şi trebuie să fiu vigilentă, că altfel îmi plouă în leptoapă!

LE: ataşez şi foto, la vreo 2-3 săptămâni de la text - picture removed by author

Baby blues şi raţa galbenă

Aproximativ 31 august 2005, sau poate câteva zile mai târziu. Umblam năucă prin casă, într-o cămaşă de noapte din aceea cu 2 "skepsisuri" în faţă pentru alăptat, plină de pete de lapte uscate, peste care se uscaseră alte pete. O mai schimbam din când în când cu un tricou verde, pe care scrie mare: Hasta la vista, Baby! şi e desenat un bebeluş cu un pistolet în mână.

Acum, privind în urmă, nu-mi dau seama dacă starea de spirit se datora faptului că tehnicile de alăptat pe care credeam că mi le-am însuşit la maternitate, s-au estompat cu totul odată ajunsă acasă. Sau poate faptului că mă uitam la Roxi şi (Freud să trăiască!) îmi venea în minte imaginea sorei mele mai mici, atunci când a adus-o mama acasă de la maternitate (eu având atunci 1 an şi 5 luni şi nu mi-am mai amintit niciodată până atunci imaginile acelea!). Sau nu ştiu...

În general, refuzam orice contact uman, orice comunicare cu altă fiinţă umană vorbitoare de grai articulat. Pentru că orice vorbă mi-era însoţită de un inexplicabil şi neconsolabil bocet. Doar pe messenger mă mai prindea câte cineva dispusă să lansez 2-3 vorbe, la adăpostul ochilor plânşi ascunşi. Pe calea asta am lăsat să-mi scape câte ceva din starea mea către un prieten. El însuşi tată de 2 copii minunaţi.

Câteva ore mai târziu, un mesager mi-a intrat în casă:
- O caut pe doamna A.I.
Mama:
- Da, e aici, îi duc eu dacă aveţi ceva pentru ea.
- Nu! Am ordin să-i duc mesajul personal.
Şi intră în sufragerie, unde mă aflam pe canapea, pierdută într-o tentativă de alăptat interminabil. Aducea cu el un snop de baloane umflate în braţe, o felicitare şi o raţă galbenă. Pe care o pune jos şi-i apasă o lăbuţă. Iar raţa cea galbenă începe să se legene şi să cânte un cântecel. Iar eu, mişcată de programul de inveselire de urgenţă al prietenilor, încep din nou să plâng.

Cam aşa a fost la mine depresia post-partum: în toată splendoarea!
Psihicul vostru cum a fost luat pe nepregătite de naştere?

It's all about love, babe!

Amor, runda 1

- Dragă, hai să facem economii.
- Bine... dar cum?
- Învaţă să găteşti şi dăm afară bucătăreasa.
- Foarte bine... Atunci învaţă să faci dragoste şi dăm afara şi şoferul.

Amor, runda 2

Un tip o întreabă pe nevasta sa:
- Dragă, când voi muri, tu vei plânge mult?
- Desigur, dragule. Ştii că eu plâng pentru orice căcat.

Amor, runda 3

Bărbatul o întreabă pe nevasta sa:
- Vrei să încercăm o poziţie diferită în seara asta?
Femeia îi răspunde:
- Bună idee! Tu rămâi aici în picioare şi speli vasele, iar eu mă aşez pe canapea!

Amor, runda 4

- Draga mea, ce preferi? Un bărbat frumos sau unul inteligent?
- Nici unul, nici altul. Ştii că îmi placi doar tu.

Orfelinatul s-a mutat acasă

Apropos de studiul dat publicităţii undeva prin luna aprilie (paranteză: da, ştiu, sunt în urmă mult cu scrisul pe blog!), studiu care arăta că 49% dintre copii petrec mai puţin de o oră în timpul săpătmânii cu părinţii lor:

"(...) Număraţi zilele în care aţi vorbit cu copilul un subiect serios, care să nu includă cuvintele "Îmi cumperi?" şi "numai dacă ai să fii cuminte". De câte ori, în ultimele şase luni i-aţi lăsat o mostră a înţelepciunii voastre, o morală, un înţeles, dincolo de "ţine-te de balustradă când cobori scările" şi "la stop să te uiţi şi dacă ai verde, că mai sunt destui nebuni care te calcă cu maşina!" (...)

Copiii sunt "liberi să-şi ia câte păreri vor de pe Cartoon sau Minimax sau chiar de la staţiile de ştiri, unde părerile sunt libere şi ideile - puţine." (...)

La începutul anilor '90, Occidentul se îngrozea de ce făceau românii cu orfanii lor. Astăzi, o altă generaţie de români îşi ţine orfanii acasă, în ceea ce numim familie. O organizaţie bine pusă la punct, care aduce în fiecare zi pâine pe masă şi maşina scumpă în faţa blocului. Dar care nu mai reuşeşte să trimită mai departe sensul a tot ceea ce facem (în cazul în care l-a descoperit). Mă aşteptam la mai mult de la noi, generaţia cu cheia de gât. Dar n-am reuşit să inventăm decât generaţia cu bona de mână..."

Lucian Mândruţă, în Dilema veche, nr 324, 29 aprilie - 5 mai 2010.

Bruxelles-ul de la Băneasa

sau la Bruxelles cu nea Mărin

Bucureştiul este o capitală europeană. Dar mai europeană decât ea este Bruxelles. Este Europeană, prin excelenţă, cea mai europeană! Dăm şi noi să-l vizităm. Mare bucurie mare, mai ales când se iveşte ocazia ca numai jumătatea masculină să-şi achite din economiile familiei biletul, iar jumătatea feminină să meargă cu cazare şi transport din bani europeni.

Aci când ajungi la aeroport, care e cam cât autogara din Găeşti, unde aşteptam rata de Târgovişte când eram eu copil, nici nu-ţi trebuie bilet. Cel puţin, nu unul fizic, tipărit. Doar le spui numele şi ţi-l găsesc ei pe cel electronic pe care l-ai primit şi tu online acasă.

Apoi te iau în primire nişte nenici şi tăntici care te pun să îţi scoţi cureaua de la pantaloni şi ceasul de la mână, să te scobeşti de laptop prin rucsac şi să le pui pe toate pe o tavă. Ba, dacă ai ghinionul să ţiuie poarta când treci, de la aparatul dentar sau şuruburile de tinichea de la cercei, te mai iau şi la pipăit. Dincolo dai de o masă de oameni şi doar trei sau patru uşiţe pe care vor ieşi cu toţii, fiecare la vremea anunţată pentru avionul lui.

Ne cheamă şi pe noi. Pentru Blue Air de Bruxelles, luaţi-o p-ici, la autobuzul 3 dacă aveţi locuri în faţă, la autobuzul 6 dacă aveţi în spate, ordonat şi organizat. Numai că au pus avionul invers, aşa că odată urcaţi toţi sus, pe cele două căi de acces, cei din faţă trebuiau să ajungă în spate, iar cei din spate trebuiau să ajungă în faţă, ordonat şi organizat, cu înghiontelile şi „’reaţi ai dracu cu Blue Air-ul vostru” cu tot!

Ce mai, ne aşezarăm. Ne legarăm centurile, ascultarăm instrucţiunile, îl auzii şi pe pilotul Rădulescu Ion în romgleză. Şi gata. Ne pornirăm. Păi da, ne pornirăm. Dar nu prea plecarăm. Că dădu o pasăre cu ciocul de motorul meu, taman al meu din stânga, uitai să-l păzesc, că stăteam fix lângă el. Şi ne întoarsă la bază, la aeroportul cât autogara de la Găeşti, cu aer condiţionat doar în sala mică dinspre WC-urile cu uşi grele şi fără apă. Întâi ne zisă că să vedem ce-om face. Apoi zisă că mai bine coborâţi, că trebuie revizie tehnică serioasă la ditamai pasărea! O fi fost un cocostârc ceva, că altceva ce?

Ne coborârăm şi ne puserăm în aftobuze. Care cu Dilema neterminată, care cu copilaşii care apucaseră să adorarmă transpiraţi în braţe... I-am lăsat pe toţi cu copii în braţe să intre în faţa mea, că bătea un vânt, şi ei erau mititeii toţi (numai fete, apropos) cu picioruşele goale şi transpiraţi. Şi iar mă gândeam că ce bine că nu avem fetele cu noi! Numai în situaţii din astea, de stat cu orele pe aeroporturi (cum a fost şi vara trecută la Budapesta), prefer să-mi fie dor de ele decât să ne enervăm cu toţii într-o aşteptare ce pare fără sfârşit. Şi iar trecurăm pe la control, de parcă am fi putut să culegem de undeva între timp vreo armă letală, ceva.

Aici, în aeroport, încă un avion avea întârziere, plus cele care plecau pe bandă rulanta, aşa că era plin plin ochi de pasageri, nu aveai loc să arunci un ac. Mă rugam să nu mi se facă rău că vomitam pe ei, n-apucam să ajung la WC! Unii mai studenţaşi aşa puseseră fundurile pe jos. M-am dat şi eu tinerică şi mi-am lipit fundul de o agendă, cu Dilema mea în mână.

Cică avem de aşteptat trei ore. Amintiţi-mi şi mie, de ce am lăsat Internetul acasă? Ca să postez chestia asta doar după câteva zile de la consumarea faptelor povestite, probabil...

La 3 ore jumate de la ora la care ar fi trebuit să plecăm ne-au chemat să ne dea aşa:
- o hârtie pe care erau scrise drepturile călătorilor Blue Air
- o sticlă de apă plată de 0,5 litri
- o punguţă de covrigei săraţi (mai târziu în avion am văzut şi preţurile în catalog: total „investiţie”: 3 euro per cap de vită, pardon, de călător furajat)
Acum nici măcar nu mai pot să stau liniştită să-mi ascult gândurile, că de peste tot se aud zgomote de pungi de covrigei desfăcute şi foşnite.

După încă aproape 2 ore în aeroport, discuţii şi parlamentări cu câte un angajat Blue Air care parcă dispăruseră cu totul de pe lângă noi, aflarăm că au acum 2 avioane defecte, le-au reparat şi fac teste, care iese mai bine, e câştigător. Păi da, că-şi câştigă dreptul să ne ducă la destinaţie. Inutil să mai completez că între timp ne făceam socoteli ce trenuri şi ce metrouri de legătură mai prindem din aeroportul din Bruxelles – dar despre asta în alt episod, căci totul e bine când se termină cu bine.

Şi în sfârşit, plecarăm. De-a binelea! Cu aceeaşi aeronavă, am recunoscut revista cu gumă de mestecat lipită între paginile 10 şi 12 din buzunarul scaunului din faţă, revistă pe care apucasem să mă uit înainte de tentativa de decolare anterioară, soldată cu o pasăre mai puţin pe cerul ţării. Se făcuse 8 seara între timp, nu ne mai făceam griji de păsăret, căci bănuiam că s-au culcat de-acum.

Doar echipajul era altul, probabil că li se terminase programul piloţilor şi se retrăseseră la depou. Sau l-o fi chemat pe pilot la raport vreo asociaţie de protecţie pentru tot felul de „rara avis”.

(va urma) - foto: Tehnicieni de pe aeroportul Băneasa, zgâindu-se la avaria provocată de o rara avis.

Tu la ce culoare ai ajuns?

Dilematică cromatică.
O aud mai devreme pe Ilinca:
- Uite, e culoarea ta! - şi-i ducea un creion galben suroră-sii.
Roxi îi răspunde:
- Nu mai sunt la galben, am fost şi la verde, dar acum am ajuns la roz.
Ha? Am rămas perplexă! Ilinca nu numeşte încă culorile, sau le face varză. Dar ştie că Roxanei îi plăcea într-o vreme galbenul. Ce n-a ştiut ea, şi nici eu, este că trebuie să "ajungi" la o anumită culoare, nu eşti acolo, pur şi simplu!
Deci, tu la ce culoare ai ajuns? Aş fi curioasă să-ţi cunosc parcursul cromatic!