Deja mi-e dor de munte, de răcoarea copacilor între care am întins cele 9 corturi ale Taberei de Supravieţuire organizate de Academia 1,61. Mi-e dor de efortul urcatului pe munte, de ploaia răcoroasă, de râul care curgea la poalele deluşorului cu corturi... Iar Roxana mai are puţin şi izbucneşte în plâns de dorul lui Zaza, căţeaua ciobonesc mioritic a cabanierului de la Garofiţa Pietrei Craiului.
Au fost 4 zile de urcat pe munte pe traseu, orientare, pus cortul, atelier de bagaj minimal de urgenţă, atelier de prim ajutor, de făcut focul, de făcut adăpost de urgenţă... de căţărat pe stâncă, de traversat râul pe coardă... totul, pe fondul de dezvoltare personală realizat printr-un cadru imaginar, cu o poveste şi mulţi protagonişti, participanţii la tabără.
Joi, 30 iulie - Prima zi - întâlnirea cu ceilalți la punctul de întâlnire, am mai mers cu mașinile cam o oră, le-am lăsat apoi şi am mai mers cam o oră pe jos până la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului. Am pus corturile şi ne-am relaxat: foc de tabără şi distracţie!
 |
| Pe grohotiș |
Când am clacat de tot şi am anunţat, după vreo 45 de minute de urcare, că eu vreau să mă întorc la corturi, Andrei (adică acel Andrei Samoil, conducătorul taberei, coordonatorul Academiei 1,61 şi da, pentru cei care l-au recunoscut, chiar arhitectul din Visuri la cheie) m-a luat în faţa şirului şi m-a pus, nici mai mult nici mai puţin, decât să dau eu tonul grupului, să merg în ritmul meu. Credeam că or să mă înjure toţi, mi-era ruşine că, în afară de familia mea, erau oameni necunoscuţi, care nu mă ştiau şi pe care nu îi ştiam. Ce aveau să spună despre mine? Că îi ţin pe loc, că mă mişc cu încetinitorul, că ei nu au venit să îi duc eu sus cu viteza melcului. Aiurea! Am aflat apoi că mi-au mulţmit chiar, că şi ei obosiseră, dar nu recunoşteau, că de fapt, cei din spatele meu nu observau că merg încet, şi mai mult, de fapt nici nu mergeam încet, ca dovadă, că am făcut traseul de 2 ore în... 2 ore! Plus câteva minute, dar în mare cam aşa.
 |
| În fața Cerdacului Stanciului |
Eu, aici, încă o dată? Nici nu mă gândesc! Să mă văd eu frumuşel cu bine jos, la corturi, că mâine stau şi usuc hainele pe poieniţă (era umezeală şi umbră, hainele tuturor erau îmbibate şi de transpiraţie, şi de ploaie şi nu se uscau deloc), văd dacă are cabanierul ceva de citit, sau vreun rebus, sau mă plimb pe jos... Dar de urcat aici nici nu mă gândesc să mă mai urc încă o dată!
Drumul de întoarcere a fost ceva mai lung decât ne-am imaginat, prin Poaina Tămăşel, care înseamnă o veche stână, acum părăsită. Iar Poiana, după cum glumeam apoi, ar merita numele de Poaina cu Urzici. Ne-am rătăcit de grup, pentru că Ilinca s-a apucat să-şi scoată una din perechile de pantaloni de pe ea, şi n-am mai văzut în ce direcţie a mers grupul, din cauza urzicile mai înalte decât un stat de om. Dar din nou unul dintre instructori era alături de noi, cu staţia de emisie-recepţie, aşa că i-am găsit repede pe ceilalți.
Ştiţi senzaţia aia de oboseală maximă şi bucuria reuşitei? Cam aşa mă simţeam eu când am ajuns înapoi la corturi, după 7 ore de când plecasem de dimineaţă! Stoarsă de vlagă, dar bucuroasă că totuşi am dus la bun sfârşit traseul. Fără rucsac în spate, precizez, şi ştiu că mi-ar fi fost mult mai greu şi cu rucsac.
Visam doar la o bere rece şi odihnă, dar una din regulile taberei era fără băuturi! Astfel că nimeni nu a băut nimic altceva decât apă sau ceai. A, dar, şi supă la plic - nu mai mâncasem de mai bine de 10 ani, iar fetele au mâncat pentru prima oară. Și le-a plăcut - ghinionul lor, că eu aşa ceva nu le fac acasă, cum credeau ele!
Sâmbătă, 1 august - Ziua Wide Games. Este un concept pe care nu știu dacă l-au introdus cei de la Academia 1,61, dar eu la ei l-am întâlnit şi constă în jocuri cu căutare de indicii, descoperire, posibilitatea să câştigi ceva (în cazul nostru - colţi), şi să pierzi ceva (aceiaşi colţi, care Roxanei i-au fost "furaţi" printr-o manevră abilă de deformare a regulamentului, sau echipele adverse au profitat de o eroare de comunicare, ca să o deposedeze de toţi colţii şi să o facă realmente să plângă!)
Revenind la dimineaţa de sâmbătă: potrivit hotărârii luate în ajun, vroiam să rămân la tabăra de corturi. Dar când m-am trezit dimineaţă perfect odihnită, cu piciorul care mi se umflase cu o seară înainte, dezumflat, am început să mă gândesc: de ce să nu merg din nou pe traseu? Mai ales că acum cunosc traseul! Şi am uimit întreaga "audienţă" cu decizia mea, când m-au văzut din nou printre ei pe cărarea de munte! Acum chiar eram veselă, vorbeam cu toţi, îi îmbărbătam pe drum...
 |
| Pauză de poză, pe drumul prin pădure |
Odată ajunşi sus, în Cerdacul Stanciului, am dat de 2 noi încercări: Andrei și colegii lui pregătiseră corzile pentru escladă pe stâncă, în Cerdac, de unde priveliștea peste toată valea este minunată, am văzut poze - eu nu am urcat (deşi acum parcă îmi pare rău că nu am escaladat şi eu un pic); iar în Peştera Stanciului trebuia să intrăm singuri în nişte cotloane neumblate - de fapt, umblate de cei de la Academia 1,61 înainte, căci ascunseseră indicii acolo pentru noi - şi nici aici nu am intrat, am o chestie cu mers singur într-un loc atât de strâmt şi întunecat...
Întoarcerea a fost tristă pentru Roxana, care, vă spuneam, a rămas fără colţii câştigaţi. A fost un test emoţional pentru ea - au năpădit-o lacrimile instantaneu, chiar dacă logic înţelegea că nu e atât de importantă pierderea, şi un test de "anduranţă" pentru mine, colega ei de echipă, care nu mai găseam cuvinte să o consolez. Şi credeţi-mă, după ce am luat-o, logic, cu "lasă, mamă, nu-i nimic", am luat-o şi pe partea de "parenting empatic", i-am validat sentimentul de pierdere, am ţinut-o de mână să plângă... Dar probabil că avea nevoie de mai mult - şi nu era timp, trebuia să coborâm că venea ploaia. Or, dacă te prinde ploaia pe grohotiş, la 2 ore departe de orice semn de viaţă, nu prea e fan.
 |
| Peste râu |
Întorşi la tabără, după ce am mai trecut prin câteva aventuri (am traversat un râu suspendaţi pe un cablu, am construit un adăpost de urgenţă, ne-am căţărat într-un copac pe coardă, ne-am descurcat din nişte iţe impletite etc. - vedeţi pozele), am constatat cu toţii - aşa cum deja intuiam eu, sau de fapt mă gândeam că aşa ar fi fost frumos - că jocul mai departe presupunea lucrul în echipă!
Indiferent câţi colţi a câştigat fiecare, trebuiau puşi toţi la un loc pentru aflarea soluţiei finale. Şi odată ce am primit câteva indicii, am avut satisfacţia să dezleg eu, eu singură şi datorită studiilor de filologie, enigma. Căci puteai să pui toate piesele de hârtie la un loc şi să reconstitui un puzzle pe care stătea scrisă o sintagmă - muncă sisifică, erau câteva sute de bucăţele similare! Sau să o iei din aproape în aproape, pe calea indiciilor din zilele trecute... dar în sens invers. Ceea ce am făcut eu, şi am ajuns la dictonul care ne lega pe toţi, în această expediţie. (LE: "Puterea exemplului" era dictonul descoperit).
 |
| În căutarea indiciilor pe maldărele de "colți" |
 |
| Final de tabără |
 |
| Familia noastră, cu diploma găsită în peșteră |
Cu ce am mai rămas eu, în plus, din această aventură? Cu o mai mare încredere în mine! Deci, pot! Deci, am urcat pe munte! Iar asta m-a ajutat şi în restul vacanţei - despre care poate voi povesti într-un alt episod. Dar simt că mă ajută şi în viaţa de zi cu zi.
Poate că sună a truism, poate că voi, care aveţi încredere în forţele proprii "by default" găsiţi asta o prostie. Dar eu stau destul de prost la capitolul ăsta, mă consider în continuare doar un copil ceva mai mare, care nu ştie sau nu poate să facă anumite lucruri... Ei bine, să vezi că ai terminat traseul, un traseul greu, în acelaşi timp şi cu aceleaşi resurse ca cei pe care îi admiri pentru asta, să simţi endorfinele cum ţopăie în capul tău (sau unde şi-or avea sălaşul), să vezi valea aşternută la picioarele tale, iar tu deasupra tuturor... asta e ceva! E ceva foarte mare și important! Și după aceea nu te mai poți simți neputincios!
Credit foto: Fotografiile sunt făcute de cei de la Academia 1,61, eu nu am cărat aparatul foto pe munte, abia m-am cărat pe mine, iar telefonul era închis, căci tot nu era semnal de niciun fel.
