Nimic

Ia uiteee... Uite ce am eu şi tu nu aaaiii. Heeeiii, e al meeeu! Dar eu l-am găsiiiittt... Lasă-măăăă...

Lângă mine. Tot timpul. Mă agasează, îmi scrijelesc timpanele cu arţagul lor. Nu mă simt în stare să le zic nimic. Să mă bag? Să le despart? Ce-aş putea să le zic? Tehnici de parenting? Lasă, mamă, ştiu că o urăşti pe sora ta mai mică, e normal, nu te-am întrebat pe tine dacă o vrei atunci când am născut-o, dar noi o iubim, aşa cum te iubim şi pe tine. Sau lasă, mamă, ştiu că te simţi mică şi neputincioasă, aşa e când eşti cel mai mic din casă, dar nu e vina ta... Nici nu îmi amintesc măcar tehnici de parenting, când sunt aşa...

Am nevoie mai întâi eu de ajutor ca să le pot ajuta pe ele. Am nevoie de ajutor...

Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji fără să le pot opri. Mi-a dispărut voința de a mai vrea să le opresc...

Să facem ceva împreună. Să le ofer timp de calitate. Eu le ofer tot timpul meu, dar fără calitate. Nu mă pot aduna şi concentra, nu înţeleg de ce trebuie să mă joc cu ele, nu înţeleg cum de mă jucam atât de mult cu ele mai demult şi de ce nu îmi mai place acum... Nu înţeleg regulile jocurilor şi nu am chef să mă supun lor...

Facem câteva teme. O las pe cea mare să lucreze singură şi mă aşez la birou lângă cea mică. Citeşte greu, abia silabiseşte. Nu ştie lunile anului pe anotimpuri, nu ştie în ce anotimp suntem, nu ştie când începe şcoala - e un exerciţiu cu aceste întrebări. Aia mare nu se spală pe mâini când vine de la baie și nu îi place să se pieptene. Plânge când o pieptăn eu, o doare. Plâng şi eu, nu înţeleg de ce nu înţelege cât de mult o iubesc, că ţin la igiena şi sănătatea ei! Nu ştiu cum să îi arăt că o iubesc. Îmi şi spune de altfel că nu ştie de ce o critic întruna şi nu îmi place nimic din ce face...

Mă simt dintr-o dată fără rost: ce am făcut eu în ultimii ani cu copiii mei? De ce aia mare nu înțelege şi nu vrea să respecte igiena, deși îi repet de câteva zeci de ori pe zi? Cum de aia mică nu ştie încă anotimpurile? Cum să găsesc în mine energia să le explic încă o dată, a suta oară?

Ce energie să mai găsesc de fapt în mine, când mă simt stoarsă de vlagă, mâhnită până în străfundul sufletului?! Tristă de-o tristeţe care mă apasă pe cap şi mă face să izbucnesc în plâns întruna! Simt un bolovan în piept în loc de suflet...

Mă văd pe mine, închisă în mine de unde strig fără sunet: Ajutor!!! Şi nu vine ajutorul de nicăieri... Nici nu ştiu la cine sau la ce aş putea apela pentru ajutor: adultul din viaţa mea, soţul meu, declară că nici el nu știe ce să-mi mai facă, că are bunăvoinţa, dar eu văd că nu înţelege, mi-a demonstrat din nou, a câta oară, că vedem lucrurile atât de diferit... Cel puțin așa simt eu acum, că nu mă înțelege. Că nimeni nu mă înțelege. Nu nu, nu am cu cine să vorbesc... Nu aştept ajutor de nicăieri...

Stau pe pat chircită şi plâng. Cu nuştiuce forţă reuşesc, după vreo jumătate de oră, să mă ridic. Mă apuc să deretic prin casă. Pun lucruri în ordine ca să-mi pun gânduri în ordine. Dar nu reușesc decât să le încurc și mai tare. Parcă toate lucrurile din casă sunt în alte părți decât trebuie să fie, le adun, și ele mi se risipesc printre degete... Nu reușesc să pun nimic în ordine, parcă vine mereu un uragan după mine... Mi se pare că sunt singura din casă care ține la ordine, în vreme ce ceilalți 4 locuitori ai casei: 2 copii împrăștie lucruri și nu le mai pun la loc, 1 soțul cam la fel, 1 socrul nu vede mizeria, după părerea lui e curat și oricum nu îi pasă.

Așa că mă aşez cu o piersică în mână... şi mă pufneşte iar plânsul. Piersica e amară, are gustul lacrimilor mele şi gustul tristeţii pe care o simt. Ajutor!!

Cum faci să te ridici? Cum faci să mergi mai departe? Mai departe, unde? De ce? Ce rost are totul?

Orice cuvânt le spun copiilor, soţului... are iz de reproș și critică, de morală, cum mi se spune, că fac morală întruna, tuturor. Nu mai știu să vorbesc altfel?!
Îi critic pe toţi pentru că mă critic pe mine.
Nu mai am încredere în mine. Mi se pare că fac prea multe greşeli.
Nu ştiu să fac nimic. Tot ce am ştiut vreodată e istorie.
Nu am nimic.
Nu vreau nimic.
Nimic!!

Fiică-mea cea mică se joacă frumos lângă mine, e atât de drăgălașă! Cea mare și-a strâns singură niște haine aruncate. Nu e vina ei că mă calcă pe nervi întrebările ei naive... E normal să fie copilărești și naive, doar e un copil! Are cele mai bune intenții și nu pricepe ce am cu ea, doar e copilul meu și trebuie să mă port frumos cu ea.

Problema e la mine și numai la mine! Sunt dusă cu capul!

Eu singură sunt de vină că nu mă ocup de mine, că nu mă mobilizez să ies la alergat, sau la mers, sau la biciclit, sau la sală... la orice pentru mine, și las orice alte treburi să mi se pună în cale. Da, e de spălat, de călcat, de făcut piața... și așa mai departe. Dar astea vor fi mereu, fie că le fac, fie că nu!

Și-n timpul ăsta îmi trec prin cap gânduri de timp pierdut, că îmi trece ziua în bocit și n-am făcut nimic nici azi... că îmi trece viața în bocit și nu am trăit nimic... Că nu știu să mă bucur de ce am (așa e!), că o să mă trezesc odată bătrână și tot nefericită :(

Off! Depresii am mai avut, toți avem, știu, am mai citit eu pe aici și pe la alte mămici. Dar în ultima vreme sunt tot mai dese ale mele... Și nu reușesc să le mai depășesc... Ce să fac?

Otilia şi Gaspar, conferință despre "Puterea relațiilor"

Aş putea începe articolul de faţă povestindu-vă despre ultima mea "criză" de plâns şi tristeţe nemăsurată, nepotolită şi (aparent) inexplicabilă; despre cum răscoleam eu apoi Internetul în căutarea de mai multe informaţii despre anxietate şi depresie; despre cum am dat de o înregistrare audio cu o doamnă din SUA care a ajuns la concluzia că aceste neplăceri sunt în special feminine şi materne; despre cum, tot citind descrieri de simptome psihice, m-am auto-diagnosticat cu anxietate generalizată; despre cum am început (doar am început, nu am avut curajul să merg mai departe) să caut un psiholog specializat pe ce mă doare pe mine: anxietate, tristețe, depresie... Şi cum am abandonat căutarea, încă o dată, abandonându-mă pe mine, mie. Am greşit, ştiu deja asta, încă de-acum, înainte să mi se declanşeze următoarea "criză" (sper să corectez lucrurile).

Dar mă tem că dacă v-aş povesti toate astea, articolul meu ar deveni prea personal :) - Glumesc, desigur, deja aţi prins ideea și povestea este cât se poate de personală!

Aşa că m-am bucurat mult atunci când am aflat că draga mea prietenă Otilia Mantelers, de la care am învăţat atât de multe despre a fi mamă de copii echilibraţi psihic, va susţine împreună cu psihologul pe care îl apreciez şi respect, Gaspar Gyorgy, o conferinţă ... pentru mine! :) Glumesc eu, însă tema conferinţei mi se pare că se potriveşte mănuşă: Să înțelegem "Puterea relațiilor" în secolul perfecționalismului!

Pentru că, analizându-mă eu așa, de una singură, dar și cu ajutorul prietenului meu cel mai bun, partenerul meu de viaţă şi tatăl copiilor mei, am înţeles că măcar parţial, anxietatea pe care o resimt - dacă fac sau nu bine ceva, în special legat de creşterea copiilor - provine din frica mea de a nu face cumva ceva greșit. Credeam că doar eu sunt așa, însă aflu că e "boală" generală: este un perfecţionism al secolului - şi asta vom afla şi la conferinţă, de la cei care o susţin. Iată și câteva informații despre eveniment:

Otilia Mantelers este expert în parenting, iar Gaspar Gyorgy - psiholog clinician. Ei vor susţine în tandem prima conferință din România despre "Puterea relațiilor. Călătoria de la vină către vulnerabilitate și vindecare"! 

Evenimentul, la care sunt așteptați 400 de părinți și specialiști din toată țara, are loc pe 10 octombrie 2015, în București.
În contextul în care perfecționismul este, în zilele noastre, foarte apreciat și orice formă de vulnerabilitate este pedepsită, criticată, judecată sau respinsă, este extrem de dificil pentru orice persoană să rămână echilibrată. Mai mult, orice semn de frică, ezitare, greșeală sau neputință este aspru sancționată de cei din jur. S-a ajuns astfel ca, la nivel mondial, 4 din 15 persoane adulte, să sufere de anxietate sau orice forma de depresie, în timp ce peste 760.000 de copii români, din aproximativ 3,8 milioane, au o tulburare de sănătate mintală.

Conferința "Puterea relațiilor" va demonstra că vindecarea de vină este posibilă prin traversarea procesului de vulnerabilitate. 

Filosofia noastră este aceea de a porni de la propria persoană atunci când ne este greu și a descoperi rănile care s-au activat în noi înșine. Această perspectivă este valabilă și dacă apar probleme în relația de cuplu sau relația parentală. Este timpul să îndrăznim să fim vulnerabili să ne acceptăm limitările, durerea, traumele, momentele de imaturitate și să alegem să ne cultivăm lumea interioară prin tehnicile vindecării sufletești, spune Gaspar Gyorgy, președintele Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Acest proces de vindecare propus de cei doi vorbitori ai conferinței pornește de la reflectarea asupra trecutului fiecăruia dintre noi, pentru a scoate la suprafață durerile nespunse ale copilăriei. 

Când suntem mici, în funcție de perspectivele care vin din partea adulților responsabili din jurul nostru, învățăm ce este acceptabil și ce este de ascuns. Ajungem astfel să avem un <sine fals>, să fim ceea ce vor ceilalți să fim, fără să îndrăznim să ne asumăm ceea ce suntem sau simțim cu adevărat. Iar pentru a depăși aceste limitari psihologice avem nevoie să le înțelegem de unde vin și cum ne-au afectat. Acesta este demersul prin care începem să ne cultivăm prețuirea autentică de sine, să vedem de unde am pornit și unde am ajuns, completează Otilia Mantelers, Pareting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare și specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0 la 10 ani.

Conferința durează 4 ore si este structurată în două părți. Toate detaliile se găsesc pe http://paginadepsihologie.ro/.
Otilia Mantelers și Gaspar Gyorgy sunt curatorii conferințelor internaționale susținute în România de specialiști renumiți la nivel mondial: Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, dr. Daniel Siegel și Michael Thompson. Până acum, peste 2.500 de părinți români și peste 1.000 de experți au beneficiat, prin participări la conferințe și cursuri de parenting, de expertiza celor doi.

Ce spune Gaspar despre Otilia:

Otilia Mantelers este considerată una dintre cele mai apreciate experte naționale în parenting și sănătate relațională. Specializată în tehnici de lucru focusate pe joc și conectare emoțională, Otilia a reșit să readucă echilibrul în multe familii din România, iar conferințele sale au devenit o sursă de inspirație pentru numeroși specialiști în educație, psihologie și psihoterapie. Soție și mamă implicată, reușește să îmbine într-o manieră excelentă echilibrul dintre viața de familie și cariera profesională, iar cei trei copii îi sunt o sursă inepuizabilă de creativitate și reinventare personală.

Ce crede Otilia despre Gaspar:

Gaspar Gyorgy, fondatorul și președintele Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, este apreciat drept unul din cei mai de renume psihologi și psihoterapeuti de familie din România, care pornește noi trenduri în sănătatea relațională la noi în țară. Munca lui vindecatoare cu persoanele și familiile pe care le-a călăuzit în procesul terapeutic, studiile sale neîncetate în domeniul relațiilor interpersonale, conferințele cu specialiști internaționali pe care le-a organizat, l-au făcut să fie specialistul de referință în domeniul psihologiei în România. Gaspar este unul din cei mai ardenți promotori ai mindfulness-ului relațional, al terapiei IMAGO de familie și crede cu tărie în puterea relațiilor interumane de a vindeca ființa umană și de a crea o lume mai bună.

Vă invităm să construim împreună sănătatea relațională în România!

Cum poţi oferi iubire necondiţionată, dacă tu nu ai avut parte de ea?

"Cheia constă în bunătate necondiţionată în toate aspectele vieţii, inclusiv în propria noastră viaţă, adică ceea ce numim de obicei compasiune" - David R. Hawkins

Articolul cu acest titlu al Dr. Laura Markham mi-a atras atenţia de dimineaţă. Iar cu acest citat din David R. Hawkins intenţionează autoarea să răspundă, cumva, întrebării din titlul.

Dar chestiunea este mult mai complexă. Iar după ce am citit articolul, mi-am zis că trebuie să îl citiţi şi voi. Pentru că citindu-l, am rezonat foarte mult cu a te iubi pe tine însuţi, a te accepta aşa cum eşti. A accepta că eşti om, şi poţi să faci greşeli.

În ultima vreme, constat că pun foarte multă presiune pe mine, mă critic foarte mult... Şi evident că rezultatul este inversul celui aşteptat: fac tot mai multe greşeli, şi mă critic şi mai mult! :) Şi n-ar fi nimic, dacă nu aş imprima această critică excesivă şi asupra copiilor. 

Deci ce-i de făcut? Hai să începem cu începutul: să ne iubim pe noi înşine! 

Refrenul acela pe care l-am învăţat de la Otilia Mantelers - "Acceptare! Acceptare! Acceptare!" - ar trebui să îl aplic în ce mă priveşte.

Dar hai să vă spun ce zice Dr Laura Markham în articolul menționat.
Articol pe care l-am tradus mai jos pentru voi. 

(sursa fotografiei este tot din articolul ei, credit foto Ana June Creative

iar articolul original se găsește aici)

Toţi părinţii ştiu că cei mici au nevoie de iubire necondiţionată ca să supravieţuiască. Dar cum putem să le oferim copiilor noştri ceva ce mulţi dintre noi nu au trăit, de fapt?

Răspunsul este că fiecare dintre noi POATE să trăiască iubirea necondiţionată - dacă ne-o acordăm noi înşine, în primul rând! Putem face asta dacă hotărâm că oricum am fi, ne vom iubi pe noi înşine - cu tot cu imperfecţiunile noastre! Atunci când nu ne ridicăm la propriile standarde - aşa cum se întâmplă adesea - putem alege să ne acordăm o caldă îmbrăţişare de compasiune şi să ne chinuim să ne oferim o mai bună susţinere pentru a putea să continuăm să ne mişcăm în direcţia cea bună.

Astfel, devenind mai siguri pe noi, suntem mai generoşi din punct de vedere emoţional. Furia şi auto-apărarea încep să se topească. Acei ochelari ai iubirii ne înmoaie critica prea dură pe care ne-o facem nouă înşine, lucru care, la rândul lui, ne face mai iubitori. Suntem oameni mai fericiţi - şi părinţi mai paşnici!

Iată ce putem face mai departe:

1. Fie-ţi milă de tine însuţi!

Gândeşte-te la asta ca şi cum ai face Parenting cu tine însuţi, în cel mai iubitor mod cu putinţă, printre toate încercările şi tribulaţiile vieţii. 

Anne Lamott spune: "Ai grijă de tine pe parcursul unei zile aşa cum ai avea grijă de cea mai iubită rudă care e bolnavă, cu mult umor şi multe dovezi de iubire."

De ce compasiune faţă de tine însuţi? Asta înseamnă "necondiţionat" din "iubire necondiţionată", ceea ce înseamnă să te iubeşti profund, indiferent de imperfecţiunile şi greşelile tale.

Este uşor să îţi placă perfecţiunea, dar oamenii nu sunt niciodată perfecţi, aşa că vei face şi tu greşeli. Iubeşte-te oricum! Numai aşa vei putea să îţi iubeşti copilul necondiţionat.

Tocmai ţi-ai repezit copilul? Respiră adânc şi linişteşte-te. Apoi vei putea să repari lucrurile cu copilul.

2. Fă din reparaţie şi conectare un mod de viaţă

Studiile arată că avem nevoie de şapte interacţiuni pozitive pentru fiecare interacţiune negativă pentru a menţine o relaţie în bună stare. Atunci când copilul tău îi răneşte sentimentele surorii sau fratelui său, ajută-l să găsească o modalitate prin care să se revanşeze faţă de ea/el, să repare ruptura pe care a creat-o în relaţia lor.

(Pentru a afla mai multe despre cum puteţi face acest lucru, puteţi consulta noua carte a Dr Laura Markham, Peaceful Parent, Happy Siblings: How to Stop the Fighting and Raise Friends for Life.)

Aşa că atunci când, din neatenţie, ai o interacţiune negativă cu copilul, poţi să faci următoarele: Oferă-i copilului o scuză din suflet, găseşte o modalitate să te reconectezi şi să repari, şi creează interacţiuni pozitive. Acest lucru nu numai că repară relaţia cu copilul, ci şi propria ta iubire de sine. Dacă acum creezi interacţiuni pozitive, vindeci ceea ce îţi doreşti să nu se fi întâmplat sau să nu fi fost spus în trecut - aşa că automat te opreşti din a te mai critica în legătură cu greşeli din trecut.

Îţi faci griji că ţi-ai dat voie să scapi prea uşor? Compasiunea - fie că vine din interior sau din exterior - transformă treptat oamenii din starea de "concentraţi pe noi înşine" într-o stare de a fi "concentraţi în sine". Studiile spun că această iubire de sine profundă este opusul egoismului. Te ajută să fii mai răbdător şi mai bun, aşa că eşti mai capabil să fii mai des persoana care vrei să fii.

3. Stabileşte-ţi propria mantră pentru a-ţi converti mintea

Atunci când îţi schimbi gândurile, sentimentele devin mai iertătoare şi mai iubitoare. Foloseşte această mantră cât mai des, pentru ca aceasta să ajungă să îţi sară în minte atunci când eşti stresat.

Iată câteva din preferatele mele:

Îmi sunt mai mult decât suficient(ă).

Se poartă ca un copil pentru că e un copil!
Nu e nicio urgenţă. Nu moare nimeni. O să fie bine!
Sunt un model pentru copiii mei!
Eu sunt adultul aici!
Orice s-ar întâmpla, mă descurc!
Copiii mei vor fi bine. Au nevoie de mine, nu de o mamă perfectă!
Se poartă aşa pentru că are nevoie de dragostea şi îndrumarea mea!
Dacă voi mai ţine minte lucrul ăsta peste un an, am să mă amuz copios.
Copiii au nevoie de iubire. Mai ales atunci când par că o merită mai puţin.
Inspir iubire. Expir iubire.

4. Meditează

Unul din multele beneficii ale meditaţiei este acela că dă naştere la prietenie necondiţionată faţă de tine însuţi. Poţi să te gândeşti la asta şi ca la iubire necondiţionată pentru tine însuţi.

Studiile arată că şi numai zece minute de meditaţie în fiecare zi produc o mare diferenţă în capacitatea ta de a rămâne calm. Asta pentru că de fapt meditaţia îţi transformă creierul - în bine, şi permanent! De ce să nu încerci? Ştiu, pentru că eşti părinte şi nu ai zece minute la dispoziţie. Poate dacă încerci să îi laşi pe copii să ascultă un audio book (care e bun pentru ei!) în timp ce tu asculţi un disc de meditaţie?

5. Acordă-ţi susţinerea de care ai nevoie: Atunci când o pierzi, caută calea să o regăseşti.

Parenting-ul este într-adevăr cel mai dificil lucru pe care îl va face oricare dintre noi vreodată, pentru că e nevoie să ne maturizăm. Aşa că toţi avem nevoie să ne oferim nouă înşine susţinere, dacă vrem să fim buni părinţi. În loc să te cerţi atunci când faci o greşeală, învaţă din ea. OK, deci ai pierdut controlul şi ai ţipat la copilul tău. Nu te mai învinovăţi pentru asta. Calmează-te. Cere-ţi scuze (şi rezistă tentaţiei de a da vina pe copil pentru incident).

Cum poţi să faci ca aceste lucruri se întâmple rar? Să începi mai devreme procesul de a-i duce pe copii la culcare? Să îţi acorzi cinci minute cu o ceaşcă de ceai de ierburi înainte de a începe rutina mersului la culcare? Să scrii un program şi să-l afişezi undeva pentru a face ca serile să decurgă mai lin? Să organizezi o sesiune de jocuri zgomotoase în fiecare seară înainte de cină, pentru ca restul serii să decurgă mai calm şi mai conectat? Să te angajezi că petreci "timp special" cu fiecare copil în fiecare zi, ca să nu ajungă "goliţi" de conectarea cu voi? Să te angajezi că faci sport sau că meditezi, chiar și 15 minute pe zi? Pur şi simplu, faceţi orice!

Dacă este dificil? Da. A învăţa să te iubeşti pe tine însuţi este cel mai dificil lucru din lume.
Dar meriţi.
Şi la fel şi copilul tău.
Alege iubirea! (Chiar şi pentru tine însuţi!)

Dr. Laura Markham
Traducere: Anca Cristina Ilie